Uneori, ne plăsmuim sub osândiri ce nu ne aparțin, grevându-ne într-atâta, încât ajungem de nerecunoscut ochiului cel dintru început, ce ne-au plămădit din țărână și suflare. Pesemne că ne văicărim prea mult; Domnul, în a Sa neostoită înțelepciune, nu se cade să ia aminte la crezământele noastre despre ce-i cuviincios ori drept. Poate că-n nemărginita-i împărăție, întregul sporește mai tare ca partea, iar singura judecată vrednică este dacă te aflii ori ba în lumina Sa cea de-a pururi strălucitoare. Atâtea suflete se scaldă-n infinit, ce să le mai pese de chip ori de neam? Fieștecare să fie doar și să se judece altfel decât oricare altul. Și astfel, noi n-avem decât să ne plecăm frunțile și să lăudăm harul ce ne-a fost hărăzit. Badea Țâlea se deprinsese cu o beteșugă grea, ereditară, ba chiar neînlăturată, dintrucât o purta în vinele sale încă de la ivirea sub soare. Beție hâdă, poftă neostoită după răchie și vin strepezit. Era zi de Duminică, și stimabilul se întorcea agale de la sfântul lăcaș, împănat cu straie de postav, cele mai dichisite dintre cele ce nu le putuse scoate la mezat. Ceruse de la părinte trei borcane de pesmeți îmbibați în jinars; drăgăstos îi purta sub braț, precum cloșca-și strânge puii sub aripă. Din când în când, îi mângâia dintr-o privire, strecurând din borcanul deschis câte-un pesmet, pe care-l scobea apoi cu limba prin gingii. Părintele i le dete – cum să nu i le dea? – în numele celor trei plozi ai săi, fie prea fragezi, fie prea năzdrăvani ca să-și plece fruntea sub dreapta spovedanie. Și când se va întoarce acasă – căci așa făcea de fiecare dată – Țâlea le va spune odraslelor sale că popa îi pomeni în rugăciunile cele mai aprige, și că-i cheamă la sfântul altar, să-și curețe sufletele în baia cea tainică a Domnului.
Aceste voroave cumpătate, rostite de fiecare dată când se întorcea cu mâinile deșerte, mai erau pe-atunci încă cerute de cucoana Florica, de credință catolică – când voia să-l iscodească ce mai adusese de prin bisericuța lui. Ele erau singurele legături pe care copiii lui Țâlea le aveau cu popa și cu cele sfinte, în toată copilăria lor. Și bine era! Căci blestemul ce-l împovăra pe badea Țâlea astfel se ținea departe de ei – doar și el, de când era fecior, deprinse gustul a ceea ce-i va sfărâma ficatul, tot din potirul preotului de demult, părintelui celui de-acum. Avea un vin preacuviosul, dulce-amar, crescut în via bisericii și sfințit dintru început…
Binecuvântate să fie vetrele unde sufletele se împreună în aceeași închinăciune! Acolo, unde dușmăniile se potolesc, iar oamenii, fie ei de orice neam și soi, își dau mâna sub același Dumnezeu. Vai, pui de lele, niciunul dintre noi n-are să afle Graalul! Așa că, taman-nisam, măcar să ne facem o țară.
Era vară, iar zorii abia se isprăviseră, lăsând florile de cireș plecate sub povara rouăi, vărsându-se-n petale peste streșini și ulițe. Cete de laie treceau podețe, iscodind o dihanie care să le mai dăruie amuzament – fie el câine, capră ori oaie. Corcodușele, sub ochii lor hulpavi, dospeau în așteptarea sorocului, când trupul lor avea să se lipească de sâmburi, iar foamea să se nuntească cu fructul, ivind ispita cea de netăgăduit a ghiftuirii. Pe uliță, Petruț, regele cerșetorilor, se târa din poartă-n poartă, în dârdora câinilor, căutând pentr-o coajă de pită. Pe o ulicioară alături, badea Gheorghe, țigan de cinste, bricoler meșteșugar de sine învățat, își mâna căruța prin sat, întreabând de vechituri, mărunțișuri și piese schiloade pe care-ți putea bătători, înțoli și primeni de trei ori mai ieftin decât ce cerea talciocul… și tot atât de șubred. Iar în bătătura lui dărăpănată, Emil Tamba scurma pământul cu năduf, mai dihai ca o cârtiță, cu toată vlaga trupului său. Mâinile-i noduroase, muncite de ani și griji, mușcau adânc în țărână, dezvelind rădăcini uscate și pietre colțuroase. Pe spinarea-i arcuită, cămașa aspră de in se lipise de sudoare, iar la tâmple, firele de păr cărunte, rare și zburlite, se amestecau cu pământul ce i se lipise de piele. Ograda lui, bătută de vânturi și uitată de lume, stătea încremenită sub dogoarea amiezii. Gardul de nuiele, cândva drept și mândru, se prăvălise ici-colo, strivit de vreme și nepăsare. Căsuța de chirpici, cu acoperișul ros de ploi și soare, abia se ținea pe temelii, de parcă pământul ar fi fost gata s-o înghită la cea dintâi răbufnire a furtunii.
Într-un colț al curții, un gutui bătrân își întindea crengile noduroase spre cer, cu frunzele prăfuite și fructele micșorate de secetă. Sub umbra lui sărăcăcioasă, o mâță jigărită își lingea labele, aruncând priviri șirete spre omul ce scurma pământul cu atâta înverșunare. În toată pustietatea locului, numai sapa lui Emil mai mișca, izbind solul tare cu ritm de blestem.
– De ce te mai chinuiești, bre, Tamba? zise din drum badea Gheorghe, sprijinindu-se de loitră. Mai bine-ai vinde locul ăsta și ți-ai vedea de bătrânețe.
Tamba ridică privirea, clipind spre lumina dogoritoare. Își trecu mâna peste față, împrăștiind urme de noroi pe pielea zbârcită.
– Asta-i treaba mea, bade Gheorghe, mormăi el, întorcându-se la săpat.
Badea Gheorghe oftă și plesni hățurile de spinarea calului. Roțile căruței scrâșniră pe ulița prăfuită, lăsându-l pe Emil singur, între brazdele de pământ răscolit.
Peste sat, clopotele bisericii bătură de amiază. În depărtare, glasurile copiilor se împleteceau cu larma uliței, râsete și tropote de pași desculți alergând prin colbul fierbinte. Dar în ograda lui Tamba, timpul părea că stătuse-n loc, prins între trecut și pământul care, în loc să rodească, îi păstra doar urmele degetelor crăpate și amintirile ce nu mai voiau să plece. Țâlea se-mpleticea într-acolo, călcând cu pasul șovăielnic pe ulița năpădită de colb, fără grabă, fără rost, doar cu pesmeții îmbibați în jinars strânși sub braț ca niște odoare de preț. Cămașa de postav, deși dichisită față de cele purtate în alte zile, era șifonată și împuțită de sudoare, iar pe marginea mânecilor se vedeau firimituri și pete vechi de vin. Soarele îi ardea ceafa lată, iar nările îi fremătau de duhoarea acră ce se ridica din țărâna încinsă. Ochii, când pleoștiți, când scăpărători, urmăreau cu jumătate de gând cum Emil Tamba se ostenea cu sapa, scurmând pământul de parcă voia să scoată din el ceva ce nici dracu’ n-ar fi putut afla.
– Hăăăi, Tambăăă! hârâi Țâlea, apropiindu-se în pași nesiguri, cu un rânjet stâlcit în colțul gurii. Ce dracu’ tot scurmi p-aici, mă? Ți-ai ascuns vreun galben și-ai uitat de el?
Tamba ridică fruntea din umbra pe care și-o făcea cu palma. Îl privi pe Țâlea cu o resemnare tăcută, apoi se întoarse iar la pământ, trăgând cu forță de coada sapei.
– Mă doare-n cot de galbenii tăi, Țâleo, mormăi el. Îmi sap locu’.
– Locu’ cui?
– Locu’ meu, răspunse Tamba, fără să ridice privirea.
Țâlea rămase o clipă într-un echilibru precar, legănându-se ușor dintr-un picior pe altul. Fruntea i se încreți, încercând să pătrundă rostul cuvintelor.
– Apăi, tu ai început de pe-acuma să-ți pregătești groapa?
– Ce, ți se pare devreme?
– Nu zic că-i devreme, zic că-i păcat, făcu Țâlea, smulgând un pesmet din borcan și vârându-l printre gingii. Te-or pune alții la pământ, nu te grăbi tu s-o faci singur.
Tamba nu-i răspunse. Mai lovi de două ori pământul, scuturând din cap. Apoi, ca pentru sine, zise încet:
– Unii au pământ de lucrat, alții doar de umplut.
Țâlea hârâi un râs scurt, dând să plece, dar se clătină brusc și trebui să se sprijine de gardul șubred. Din căldura amiezii, satul fremăta de zgomote: copii râzând, o babă bârfind peste gard, un vițel mugind însetat. Peste toate, foșnetul săpăturilor lui Tamba rămânea neschimbat, ca un ceas care bătea timpul numai pentru el.
– Ce-ai acolo, în mâna stângă?
– Pesmeți.
– Ei na, badea Vasile, prea cu poftă îi sorbi tu din gingii, ca să fie doar niște pesmeți, așa, de ochii lumii. Dă-mi și mie câțiva.
– Nu pot, Emiluț. Îi duc la copii.
– Ei, asta-i bună! Îi duci la copil? Dar eu? Eu nu-s tot ca un copil pentru tine? N-am supt amândoi din aceleași biberoane de sticlă? Nu ți-am achitat eu de atâtea ori redevența la salonul lui Turcu’?
– Așa-i, bade, așa-i…
– Vezi, dac-o pui astfel… fă-te-ncoa numai și stai doar o țâră, că nu văd să te fugărească nimenea. Doară dumneata ai vreme să tot stai la povești.
Țâlea se apropie șontâc, târându-și șalvarii prin colbul roșcat. Emil înfipse maneta lopeții în grămăjoara de lut cleios de lângă locul unde se băgase și se ridică greoi din groapa proaspăt săpată.
Emil își chemă lângă el prietenul pe după numele de botez.
– Dar ce văd, sapi aici?
– Sap, Țâlea. Am rămas cu datorii.
– Tu? Ce datorii?
– Ei, ce datorii… datorii, cum sunt datoriile. Am rămas datornic și-acum… eh, ar cam trebui să-mi vând casa, Țâlea. Totul.
– Cum adică? Tu, să-ți vinzi… casa? Și unde-o să dormi?
– Unde-o să dorm… iaca, cum mai întrebi… Vezi, măi băiete, tocmai ăsta-i baiul. Unele întrebări, Țâlea, n-au încă răspunsuri. De-aia sap. Poate dau de ele.
Țâlea îl privi cu sprâncenele ridicate.
– Eh… că prea multe știi tu, Emil… nu-ți place ție să te lauzi…
– Bună treabă, Țâlea! Crezi că te mint, ca să nu risc să mă laud… Țâlea, drag băiete… dac-aș putea eu să mă laud pe mine… aș fi domn. Vai! Dar buni îs pesmeții ăștia. De la popa i-ai luat, așa-i? Te cunosc eu bine…
– De la popa, de! Tocmai de la popa!
Emil își împinse ceapica pe-o ureche și-și suflecă mânecile. Suflă greu, ca și cum ar fi vrut să-și alunge căldura din obraji, și-și șterse fruntea cu podul palmei. Soarele i-o încinse, roșind-o ca pe o floare de mac.
– Ei bine, țâlea, hai să-ți arăt puțin cum merge treaba. Eu, unul, am intrat în criză, mă-nțelegi?
– Ei…
– Ei bine, trebuie să fac ceva. Să fac ceva drastic. Am nevoie de-o schimbare. Nu mai merge treaba așa cum a tot mers. Vechiul Emil – hai să fim cinstiți – era un trântor! Am dreptate, ai? Trăia pe banii statului. Și-acum, ei bine… nu, nu-i vorba, bre, ca Emiluț s-o fi pățit-o… ci statul – statul a sărăcit! Și nu-i mai poate întreține pe Emilienii și Emiloii lumii ăsteia cele noi. Așa că eu nu mai pot fi omul care eram, mă-nțelegi? Totul trebuie să se schimbe – ține minte bine treaba asta! De-acum înainte, lumea are nevoie de-un nou Emil – și Emil, Emil al tău, se execută.
Țâlea își scutură capul, cu o privire uimită, dar totuși amuzată.
– Aha, deci te apuci de schimbat lumea, nu? Sau să ce? Vrei să te faci mare? Să pui mâna pe ceva comori? De unde tu comori? Ți-or pica acuma din cer, că tu te-ai schimbat?
Țâlea se puse pe râs, ținându-se de burtă și plesnindu-și genunchii. Emil zâmbi ștrengărește, privind spre pământ, apoi ridicându-și privirea spre Țâlea, țintuindu-l cu o sclipire diavolească în ochi.
– Eu iubesc statul român, Țâlea. Atât de mult îl iubesc, încât aș face orice să-l scap de nevoi. Și iaca, citeam adineauri un ziar – cred că sâmbăta trecută – și aflu acolo, dragă Țâlea, că statul român organizează o competiție. Sau, mai bine zis, nu chiar statul, ci Societatea de Investigare a Restuirilor Exhumate și a Terenurilor Istorice – SIRETI. Ei bine, și în concursul ăsta, Țâlea, există un premiu.
– Emil, stai oleacă… că eu nu prea te-nțeleg…
– Ascultă doar atent, că o să-ți dai seama, doar ești băiat deștept. Concursul ăsta e organizat de asociația asta sponsorizată, care, bănuiesc eu, e independentă de criza financiară de-acum. Știi doar cum sunt miniștrii, așa cum au fost dintotdeauna – noi cu salariile noastre, ei cu pensiile lor. Ei bine, iaca aici ce scrie în ziar. Emil scoase din buzunarul salopetei de lucru, pătată cu praf și nămol negru, o foaie împăturită bine, puțin îngălbenită. O despături atent și i-o înmână lui Țâlea, arătându-i o bucată subliniată și încercuită din ziar.
– Grijă la costum!
CĂUTĂM DESCOPERIRI ARHEOLOGICE – PLĂTIM PE ORICINE ESTE DISPUS SĂ CONTRIBUIE. DACĂ OBIECTUL VA TRECE DE PROCESUL DE SELECTARE ȘI AUTENTICITATEA SA VA FI VERIFICATĂ, SE VOR ACORDA URMĂTOARELE RECOMPENSE:
50 de lei – Fragment autentic dintr-o piesă arheologică identificabilă; 100 de lei fragment dintr-o operă autentică care poate fi reconstituită
500 de lei – Bucată ceramică din culturile populare românești
600 de lei – Bucată ceramică de Dorohoi
1000 de lei – Obiect istoric din lemn
5000 de lei + prețul pieței – Obiect istoric din aur, argint sau piatră
Firma H.A.R.P.A.G.O.N. – Heritage & Archeology Recovery Program for Ancient Goods and Old Necropolises
Țâlea rămase cu gura întredeschisă, clipind rar, ca și cum ar fi încercat să înțeleagă fiecare cuvânt pe rând.
= Harpagon? Pare nume englezesc.
– Și e, măi, Țâlea! E-o asociație din asta, care mai degrabă adună decât păstrează patrimoniul…
– Și tu ce vrei să faci, Emil?
– Ce să fac, Țâlea? Să mă apuc de arheologie!
– Tu? De arheologie?!
– Păi da! Ai citit ce scrie aici? „Plătim pe oricine este dispus să contribuie.” Asta înseamnă că nu trebuie să fii specialist. Trebuie doar să găsești ceva.
– Așa, și? Crezi că-i lucru ușor să găsești comori? Că doar nu umblă blidele strămoșești pe drumuri, să dai cu piciorul în ele!
– Nu umblă pe drumuri, dar poate zac pe undeva, pe câmpuri, în pământ. Și iaca, am citit aici, măi Țâlea, am cercetat – noi aici ne aflăm pe un vechi sit dacic. Pun pariu că nici la 50 de centimetri în pământ găsești ce-ți trebuie. Oale sparte, vreun ciob mai acătării, un blid mai vechi… Or fi ele pe undeva, zic și eu!
– Și dacă nu găsești nimic?
– Asta e, Țâlea, gândire de om sărac! Trebuie să crezi că o să găsești! Altfel, de ce să te mai apuci?
– Mă, Emil, eu nu zic că n-ar fi bine, dar cum știi tu dacă ce găsești e bun? Dacă duci la ăia un ciob de oală de pe vremea lu’ tac-tu?
– Ei, vezi tu, ăsta e riscul meseriei. Dar mai bine risc și încerc, decât să stau cu mâinile-n sân. În plus, ai văzut cum scrie acolo? „Plătim o sută de lei pe ciob din manoperă care poate fi reconstruită.” 100 de lei! Asta înseamnă, Țâlea, că trebuie doar să găsesc și celelalte cioburi – și-s om bogat!
– Și de unde începi să sapi?
– Mă gândeam… Poate pe lângă râul ăla vechi, unde se spune că erau cândva niște așezări. Apa mai spală malurile, mai scoate la iveală una-alta… Ei, dar acum m-am pornit chiar aici, în curtea mea. Vezi tu bine, mă plimbam într-o seară pe-aici… Știi cum e, te trezești cu greu după o beție, te-apucă năbădăile… mă duc să mă ușurez lângă pomul ăla și când colo – ce să vezi?
– Ce-ai găsit, Emil?
– M-am împiedicat într-o cratiță! Și când colo, ce descopăr… Iaca, hai să ți-o arăt.
Emil aduse o oală pictată din casă. Desenele erau intricate, complexe, înfățișând figuri geometrice abstracte și totuși simetrice, și scene vechi de vânătoare.
– Chiar că pare veche.
— Și este! Ia aici, am căutat-o chiar a doua zi – vezi tu, Țâlea, norocul te caută, dar nu te găsește decât dacă ești pregătit să-l întâmpini. Ei bine, iaca aici, „Oală de Dorohoi”.
– Arată leit ca aia din pictură!
– Vezi tu, Țâlea, că ești băiat deștept?
– Hm… și asta… era 600 de lei?
– Păi, Țâlea, dar tu ce crezi c-ar fi prețul unei vieți mai bune… nu?
– Și oare… ai avea nevoie… de ajutor?
Emil zâmbi ștrengărește și se ciupi de-o ureche.
– Apăi nu știu, Țâlea… doară ia, eu am căutat, eu am adus echipamentul… oare ai putea să promiți că nu spui la nimeni?
– Promit, promit!
– Ei, și știi să sapi?
– Cine nu știe?
– Și poți contribui și dumneata cu niscaiva echipamente?
Țâlea își rezemă gâtu-n palmă, și stătu pe gânduri, contemplativ.
– Aș putea… Doară eu nu vreau să sap degeaba, Emil. Dacă nu găsim nimic?
– Dacă nu găsim, atunci ne-om găsi de lucru în altă parte. Dar dacă găsim… măi, Țâlea, dacă găsim, nu ne mai pasă de datorii, de criză, de nimic!
– Ei, bine zici tu… hai, fie, să încercăm. Dar să nu-mi spui pe urmă că n-am fost sceptic!
– Sceptic! Tu, să fii sceptic! Pfai, că mult jinars a turnat popa pe pesmeții ăștia…
După ce Emil se retrase, Țâlea, amintindu-și de pesmeți, își afundă încrezător mâna într-unul dintre borcane, doar ca să se lovească pe urmă, dezamăgit, cu buricul degetelor, de-un fund gol, mat și lucios. Ridicându-se lent, își șterse praful depus pe hainele sale de duminică, se scobi în ureche, și oftă. Iarăși nu mai avea ce să le ducă la copii.
