Ce este, până la urmă, un critic? Departe de definițiile măgulitoare care îl așază pe un piedestal, ca specialist ce interpretează și analizează operele artistice, aș lansa o întrebare simplă: ce operă sau creație autentică au produs criticii, astfel încât să-și permită să judece munca altora? În lumea televiziunii există o regulă clară – ca să obții un interviu valoros, trebuie să fii, intelectual și profesional, la același nivel cu interlocutorul tău. TVR este un exemplu unic, o televiziune cu profesioniști capabili să facă acest lucru! Și atunci, se naște o întrebare firească: dacă un critic nu a scris niciodată un roman – cum este, să spunem, Manolescu, care nu cunoaște provocările scrierii unui roman – cum își poate permite să „analizeze” sau să judece opera unui scriitor? Poate tocmai de aceea, scriitorii puternici îi disprețuiesc pe critici, lăsându-le atenția doar celor foarte slabi, care se lasă cuprinși de „furtunile lor de idei” dintr-o nevoie disperată de a fi măcar menționați. Îmi place, într-un fel, solidaritatea de breaslă a criticilor; e de admirat, fără îndoială! Mă întreb însă: când am să întâlnesc acest spirit de breaslă și între scriitori? Sistemul criticii se desfășoară, cumva, după o rețetă simplă, foarte aplicată în rândul profesorilor și al medicilor: „Acela nu știe meserie! Lasă, vin eu să îți spun cum se face!”. Așa ajung semenii noștri, cu o ușurință periculoasă, puși la zid pe baza unor interpretări subiective și superficiale.
Un scriitor este o ființă de o sensibilitate profundă, un creator, o persoană care are nevoie de cuvinte frumoase, de recunoaștere, de apreciere sinceră, căci altfel riscă să se închidă în sine. Scriitorul nu se confruntă cu „boala limbii”; nu invadează domenii abstracte, cum ar fi gnoseologia sau dialectologia; el nu este făcut să-și piardă vremea studiind graiuri și subtile variații lingvistice. Să îi lăsăm pe specialiști să ne prezinte diferențele dintre lingvistica diacronică și cea sincronică… Iar un răspuns am să-l dau, totuși, chiar aici: în acest moment, limba literară suferă, sub povara unei involuții lente și apăsătoare.
Politica literară a acestei caste îmbuibate este, fără îndoială, una de promovare a nonvalorii. Se adună în jurul lor, asemenea unei cete sinistre, o întreagă „gașcă literară” – nu îi pot numi altfel – tovarăși în rele care, de braț cu anumiți critici vânduți întunericului, își înalță osanale reciproc și își laudă stăpânii. Cât despre blocajul în cultura română, el este mai real decât orice teorie conspiraționistă; se trage de frâne, se strâng hățurile, iar cei care o fac nu sunt altceva decât niște ticăloși aliniați servil în fața partidului, lipiți strâns de roțile Securității vechi și noi. Au confiscat tot ce înseamnă cultură autentică, frumoasă, profundă, iar acum, cu o ostentație și o nesimțire greu de descris, cultivă cu îndârjire doar nonvaloarea, lipsa de substanță, goliciunea spirituală. Îmi amintesc de expresia hamletiană „E ceva putred în Danemarca”, dar parcă acum a devenit lipsită de vlagă, roasă de uzura folosirii. Așa că am găsit una nouă: „Puc blocat la mantinelă”. Da, un împrumut din limbajul hocheiului, dar care se potrivește dureros de bine, un simbol al blocajului creat de forțele ostile și premeditat împotriva oricărei inițiative artistice autentice. „Blocat la mantinelă” înseamnă să fii oprit din drum, să nu poți înainta din cauza unor presiuni exterioare, susținute, perfide, menite să te reducă la tăcere.
De ce se întâmplă acest lucru odios? Pentru că acești epigoni, orbiți de vanitate și ticăloșie, vor să țină în ghearele lor orice scriitor autentic, orice artist sau cineast care ar putea demasca impostura lor. În fața acestor prădători ai culturii, marile talente, adevărații scriitori și regizori de valoare sunt marginalizați, aruncați la marginea societății, lăsați să moară de foame, în timp ce mediocritatea și vulgaritatea – aceste „manele literare” ale timpului nostru – sunt împinse la rang de valori.
Și atunci, unde este valoarea literară a acestei țări? Unde este strălucirea, noblețea spiritului pe care odată o respiram din paginile marilor scriitori? Mai putem spera la o însănătoșire a culturii române? Sau suntem condamnați să asistăm neputincioși la acest spectacol al degradării, în care chipul culturii noastre este acoperit de o mască groasă de indiferență și impostură?
