Foarte adesea, în multe discuţii cu creştini de aproape şi de departe, sunt întrebat de tineri şi de vârstnici ce este cu deschiderea cărţii de către preot. Desigur, aţi sesizat că întrebările respective priveau „ghicitul” preotului în cărţile bisericeşti şi mai ales în Sfânta Evanghelie. Am întâlnit chiar o femeie destul de în vârstă, care venea pe jos tocmai de la Podeni şi se ducea undeva în părţile Strehaei, fiindcă auzise că acolo este un preot, care „deschide cartea”. Am spus tuturor şi nu voi înceta să spun, că e vorba de o şarlatanie. Preotul nu ghiceşte în Sfânta Evanghelie, aşa cum nu ghiceşte în Sfânta Împărtăşanie, în cărţile de joc, în cafea, în palmă, în stele, în lună etc. De unde se trage această vorbă şi această practică? Este o tristă realitate istorică, pe care o voi menţiona aici în câteva cuvinte. A fost o vreme, când nivelul de cultură al preoţilor noştri era foarte scăzut. Limba în care erau scrise cărţile bisericeşti era greaca ori slavona, adică vechea limbă rusească. Amândouă limbile erau foarte grele. Pe amândouă le-am învăţat atât în seminar, cât şi în facultate, ba limba rusă am mai învăţat-o şi patru ani în şcoala generală şi, cu toate acestea, greu pot să rup câte o boabă în cele două limbi.
Candidaţii la preoţie învăţau cel mai adesea practic pe lângă preoţii bătrâni să facă slujbele, să zică şi ei câteva rugăciuni, câteva cântări în limba română, eventual să ţină o predică. Se duceau apoi la episcop cu un peşcheş(cadou), îi hirotonea şi gata. Mulţi nici nu mai învăţau rânduiala după ureche. Ai noştri din părţile Olteniei treceau Dunărea şi erau hirotoniţi de episcopul de la Vidin. Tot ce conta era taxa ori ploconul pe care le dădea ierarhului respectiv. Şedeau la coadă. De ce? Fiindcă în ţară se dăduse o lege, prin care preoţii erau scutiţi de anumite dări către stat. Episcopul nu numai că-i hirotonea, dar le dădea şi ţidulă, adică adeverinţă sau atestat că sunt preoţi. Reveneau la casele lor, îşi vedeau de treburi ca şi până atunci, dar când veneau zapcii să strângă birurile, arătau dovada că sunt preoţi şi scăpau mai ieftin. Aşa se ajunsese ca să consemneze documentele că la un moment dat într-un sat erau şi 17 preoţi. Într-un asemenea mediu de ignoranţă, ne putem imagina ce însemna o carte, mai cu seamă că ea costa foarte mult. O Sfântă Evanghelie putea costa preţul câtorva pogoane de pământ sau câtorva perechi de boi. O asemenea carte era destul de rar deschisă… În ce priveşte cititul…, tulai, Doamne! Preotul rostea un fel de bolboroseală, pe care n-o înţelegea nici el, nici credincioşii lui. Lucrul acesta făcea ca să se mărească nedumerirea şi admiraţia faţă de ceea ce scria în cărţi. Acolo trebuia să fie toate tainele vieţii şi ale morţii însemnate, toate amănuntele legate de viaţa fiecăruia şi ale tuturor laolaltă. La vreme de nevoie, în special la vreme de boală, în schimbul unei sume de bani, fără îndoială, preotul sprijinea Sfânta Evanghelie pe capul bolnavului sau al celui ce-i solicitase „deschiderea” şi urma… minunea: ghicitul în carte.
Cărţile noastre vechi bisericeşti, mai ales cele copiate cu mâna, erau scrise în mai multe culori, cu chenare frumos ornamentate. Uneori se scria câţiva ani la o carte bisericească. Ei bine, dacă în locul unde se deschidea cartea, predominau literele negre, era semn de rău, de nenorocire, de moarte; dacă predominau literele roşii sau verzi, era semn bun, de speranţă, de însănătoşire, de izbândă etc. Nu ştiau ce scrie acolo şi, de fapt, nici nu aveau nevoie să citească, importantă era culoarea, aspectul paginii şi al literelor. Acesta era „ghicitul” sau „deschiderea” cărţii. Să fim serioşi!
Şi eu deschid cartea şi cărţile. În fiecare zi. Dacă nu fac asta o zi, mi-e „foame” de carte. Citesc literele, cuvintele, paginile, capitolele, cărţile, scriu cărţi, dar nu m-am gândit niciodată şi nici nu pot să… ghicesc în carte sau în cărţi. Dacă aş fi putut să fac asta, aş fi ghicit pentru mine în primul rând(….)! Păi nu? Aşadar, dacă mai auziţi pe cineva că un preot sau altul „deschide” cartea şi ghiceşte în schimbul unor sume de bani sau altor bunuri, să afirmaţi cu putere că e o excrocherie. Dacă vă contrazice cineva, spuneţi-i că aşa v-a spus preotul dumneavoastră.
Lasă un răspuns