Avem nu numai conducătorii, ci și ambasadorii pe care, într-un fel sau altul, îi merităm. Desigur, există ambasadori de calitate – depinde de felul cum este privită România de țările care îi trimit -, la fel cum alții par să cultive mocirla maidanului. Exemplul cel mai relevant, de mai multă vreme, este acreditatul Kremlinului la București. După prestația pe care acest personaj a avut-o la Chișinău, Bucureștiul ar fi trebuit să-l respingă din capul locului. Acum, desigur, are ceea ce a acceptat. știut fiind că românii, totuși, s-au păzit să le intre sau să admită porcul în casă. Indiferent de situație, nu poți să sta cu mâinile în sân ascultând elucubrațiile unui… diplomat de stepă. Șlefuit cu zgura unei adunături tribale, „diplomatul” rus bagă râtul, dă cu copita în fel și chip, se scapă pe el la modul pravoslavnic, adică în mijlocul casei. Să fii tolerat la București și să spui că „românii nu sunt o națiune”, este ușor de înțeles ce fel de obraz are acest ciolovec. Sau să te întrebi, golănește, ca proasta pe centură: ce Tezaur al României are de returnat Moscova? (Asta în condițiile în care protocoalele și documentele de predare-primire a Tezaurului și a celorlalte incalculabile valori au fost verificate și semnate, în urmă cu mai bine de un veac, și de partea română și de cea rusă…). Și mai delirează ghiorlanul respectiv că România, vezi Doamne, a provocat nu știu ce holocaust. S-a trezit să vorbească despre holocausturi un… rus. Și câte n-or mai fi, probabil, prin turbinca lui roșie.
Zău așa, nu înțeleg cum Dumnezeu, de amar de vreme, tot stăm cu capul între ciocan și nicovală. Altfel spus, rușii ne-au livrat, odată cu intrarea tancurilor în România, sinistre personaje precum Ana Pauker, Erno Neulander (Walter Roman), Iosif Chișinevschi (Iakob Broitman), Vasile Luca (Luka Laszlo), Burach Tescovici (Teohari Georgescu), Al. Nicolschi (Boris Grünberg), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Mihail Roller, Saul Bruckner (Silviu Brucan) și atâția alții, care chiar au produs un cumplit genocid asupra poporului român, fără ca să se dea socoteală în vreun fel. Pe de altă parte, cei așteptați, în zadar, de bunicii și părinții noștri și-au trimis la București mai cu seamă ambasadori de aceeași cruce cu cei trimiși de Stalin și Comintern să ne facă egali și fericiți. N-are rost să le mai înșirui numele și apucăturile. Unii dintre ei s-au ocupat, din păcate, mai mult de gheșefturi. Probabil în contul „holocaustului”. Ce coincidențe nefirești…
Se știe, de când lumea, că mercenarii își dădeau toată silința la război dacă, înainte și după victorie, primeau liber la jafuri și violuri. În această privință, nu se va schimba nimic, din păcate, niciodată și nicăieri. Tragic este că n-am învățat și nu pricepem iotă un adevăr elementar: este mai sigur și mai ieftin să-ți faci gard bun la moșie, decât să-ți angajezi și să plătești paznici…
Au trecut 106 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Era prima dintre provinciile subjugate care se întorcea acasă. După tot atâția ani de înstrăinare, suferințe și nenorociri greu de imaginat. Românii – trăitori și în dreapta și în stânga Prutului – au scris atunci una dintre cele mai înălțătoare pagini ale istoriei neamului nostru. Peste doar 22 de ani avea să se întâmple una dintre tragediile cumplitului an 1940. Dar să reproducem, mai bine, câteva pagini dintr-o broșură a istoricului Gh. Buzatu (1939-1913). Ca și textul ce poartă semnătura marelui N. Iorga, de pe ultima copertă. Culmea, pe atunci eram mai apropiați de adevăruri, decât astăzi; accesul la adevăr, ca și la rostirea lui, era neîngrădit. Cine și-a putut închipui că românii se vor întoarce la „epoca” unor aleși te teapa „academicianului” M. Roller? Ce mai, avem istoria și viața pe care le merităm, ca și conducătorii și ambasadorii ce ne țin în hățuri venetice… Ei desigur, au cu totul altă viață pe care. tot desigur, n-o merită sub nici un chip.
Lasă un răspuns