Viaţa şi moartea sunt cele două taine cutremurătoare care marchează destinul, cele două borne – aparent antipoidale – între care se mişcă existenţă. De ce aparent antipodale? Deoarece în profunzimea creuzetului divin al creaţiei, viaţa şi moartea se întreptrund desăvârşit şi necontenit, astfel că sfârşitul uneia se constituie în începutul celeilalte, şi ele amândouă coexistă într-un echilibru miraculos şi precar, spre bucuria şi deznădejdea omului angajat pe calea anevoioasă a gustării din fructul fericirii. Destinul omului şi al istoriei sale este aidoma unei scări în dublu sens: capătul de sus duce înspre culmi imposibil de atins fără o pregătire temeinică prin iubire, cumpătare şi înfrânare, în timp ce capătul de jos se îndreaptă spre hăurile fără fund ale abjecţiei şi satanicului. Fireşte, e mult mai uşor să cobori decât să urci, îndeosebi atunci când conştiinţa s-a hrănit cu himere şi s-a adăpat cu cocleala lui “Je m’en fiche”…De asemenea, sunt dese cazurile când faptele contrazic vorbele ori făcăturile, domeniu unde oglinda conştiinţei este astfel reglată şi manevrată, încât ajunge să reflecte – statornic și hiperbolizat – doar faptele de cinste. Tot astfel, progresul material al societăţilor moderne, ca şi ghiftuirea până la îndobitocire a bogaţilor prea puţin preocupaţi de nevoile acute ale celor mulţi şi săraci, n-are cum să justifice şi să acopere gravele carenţe de ordin moral-spiritual ale omului civilizat. O civilizaţie, de altminteri, extrem de controversată, având în vedere primejdiosul dezechilibru dintre consumurile materiale tot mai accentuate şi împlinirile fundamental-umane din ce în ce mai firave.
…Pe curba dezvoltării umane, războaiele pot fi asemuite cu punctele de întoarcere ale unui grafic: o întoarcere brutală spre adevărata faţă a lucrurilor, aceea a bestialităţii, cruzimii şi egoismului, trăsături alarmante cu care omul zilelor noastre luptă să-şi clădească fericirea prezentă şi viitoare. Războiul este el însuşi o taină dosită în pântecele destinului istoric, căruia, printr-o fiziologie socială defectuoasă, i se pun la dispoziţie de către grupurile oligarhice complicate şi costisitoare supape de erupţie. Şi, precum un vulcan în clocot, al cărui moment de intrare în erupţie poate fi stabilit cu o bună aproximaţie, tot aşa poate fi cunoscut momentul fatidic al declanşării conflagraţiei, dar, conflictul odată declanşat de ambiţiile şi interesele politicienilor, industriaşilor şi militarilor, cine poate stabili când va înceta şi cu ce jertfe umane se va încheia! (Vezi războiul de aproape doi ani din Ucraina, mai nou din Orientul Apropiat…)
Nu astfel au stat lucrurile în timpul celor două războaie mondiale, care au zguduit din temelii lumea secolului 20, fără ca aceasta să-şi mai poată regăsi echilibru şi tăria fundamentelor?! Iar temeliile umane odată zdruncinate, ele au putut fi doar niţel cârpite şi proptite în decursul lungului război rece şi a nesfârşitei suite de războaie regionale ce s-au succedat, e drept, fără amploarea în timp şi spaţiu a celor două cataclisme mondiale, totuşi cu consecinţe imprevizibile pentru profilul moral-spiritual al omului zilelor noastre: un om rece şi grăbit, lacom, egoist şi dur până la agresivitate. Tot mai numeroasele atacuri teroriste în diverse puncte ale globului, ca şi bombardamentele nimicitoare din Iugoslavia, Afganistan şi Irak, supranumite războaie ultramoderne (purtate cu arme inteligente), întăresc afirmaţia de mai sus în legătură cu trăsăturile de caracter dominante ale omului hipercivilizat şi mai puţin civilizat.
Pentru cine ia aminte cu atenţie la desfăşurarea ulterioară a evenimentelor mondiale interbelice, lesne deduce că aceste surprize s-au cristalizat încă din timpul primului război mondial.
Astfel, anul 1917 a fost un an fatidic pentru Rusia şi ţarul ei, Nicolae al II-lea. Aidoma anului 1905, când, după înfrângerile catastrofale din războiul cu Japonia, Rusia a fost cuprinsă de febra revoluţiei, tot aşa înfrângerile suferite în luptele cu nemţii şi austriecii s-au repercutat într-un mod specific în minţile sleite de oboseală şi lipsuri ale soldaţilor ruşi: dezertări în masă, împuşcarea ofiţerilor obsedaţi de disciplină și producerea de uriaşe breşe în front prin retragerea unor mari unităţi militare, fapt care a creat nesperate spaţii de manevră pentru nemţi şi a complicat situaţia de pe frontul românesc până aproape de colaps.
În aceste condiţii de haos total, ţarul abdică şi, în vidul de putere creat, s-a format un guvern provizoriu în frunte cu Kerenski, proces istoric cunoscut sub numele de faza victorioasă a revoluţiei burghezo-democratice. Însă bolşevicii (Lenin, Troţki, Zinoviev, Kamenev și alți alogeni dubioși) doreau să pună ei mâna pe putere. În acest scop, propaganda bolşevică se înteţeşte, armatele se descompun şi se demoralizează în pas cu procesul de bolşevizare, astfel că în octombrie 1917 toate condițiile sunt coapte pentru deturnarea sensului democratic al revoluţiei şi însuşirea puterii de către bolşevici. Iar Lenin (omul finanțat de nemți în Elveția) şi ortacii/tovarășii lui, odată stăpâni pe situaţie, s-au grăbit să încheie cu Puterile Centrale tratatul de pace de la Brest-Litovsk, fapt care a complicat enorm situaţia de pe fronturile din Balcani.
N.B.: România, aproape în întregime ocupată de armata germană, este nevoită să se gândească la pace. Dar tratatul de pace ratificat de Parlamentul de la Iaşi, spre cinstea regelui Ferdinand I n-a fost niciodată promulgat de acesta…
Pacea încheiată cu „centralii” era nu numai un punct de „onoare” pentru conducătorii bolşevici (trădătorul Lenin își plătea în acest mod o parte din datoriile financiare față de nemți), care au sesizat starea de lehamite a soldaţilor şi le-au promis acestora încetarea războiului îndată după preluarea puterii. Pacea a însemnat totodată o necesară gură de oxigen în vederea organizării Armatei Roşii sub comanda lui Troţki, cu scopul de-a contracara adversităţile ce se profilau la orizont – războiul civil şi răscoalele dezlănţuite de cazacii de pe Don şi din Ural. Adică o suită de măsuri care, dincolo de atrocităţile comise, au dus la întărirea autorităţii bolşevice şi, în final, la recunoaşterea internaţională a Uniunii Sovietice.
Dar se ştie că apariţia unei extreme, în cazul de faţă a celei stângi, duce pe plan intern la ruperea echilibrului social, deci la apariţia unor reacţii de revoltă, iar pe plan internaţional creează condiţii pentru apariţia contraponderii sale – extrema dreaptă. Astfel au apărut fasciştii în Ungaria lui Horthy şi în Italia lui Mussolini, tot astfel s-au impus naziştii în peisajul politic al Germaniei.
Prin anii ’30, în Germania bătea din ce în ce mai tare vântul nemulţumirii şi al frustrării teutonice vizavi de pierderea războiului şi de condiţiile grele de pace impuse învinşilor de către învingători. Iar acest vânt cu rafale revanşarde, umfla tot mai promiţător pânzele corăbiei naţional-socialiste, ce-l avea la timonă pe zugravul Adolf Hitler.
Acesta nu era nici pe departe ceea ce s-ar putea numi un revoluţionar; nu era nici măcar neamţ pur-sânge, ci austriac. Dar prin forţa elocvenţei, el a ştiut să-şi atragă de partea sa sute de mii de germani cinstiţi şi milioane de lichele, unii fără căpătâi, alţii fără scrupule, însă cu toţii în căutarea unui rost în viaţă. Din prima categorie, cei mai mulţi s-au dezis de Hitler şi doctrina sa după demararea dezmăţului morţii întărâtată până la demenţă de ură fascistă, rasism şi antisemitism. Doar cea de-a doua falangă – baza de masă a viitoarei politici hitleriste – s-a întărit continuu, îndeosebi după 30 ianuarie 1933, dată la care bătrânul preşedinte Paul Hindenburg, sub presiunea marilor trusturi (IG Farben, Krupp, Thyssen ş.a.) a semnat decretul de numire a lui Adolf Hitler în funcţia de cancelar al Germaniei. De subliniat că în steaua lui Hitler şi în politica lui agresivă au crezut nu numai nemţi de prim rang, ci şi personalităţi de marcă din alte ţări, ca de pildă reputatul scriitor norvegian Knut Hamsun (laureat al Premiului Nobel) și Henry Ford, marele industriaș și antisemit american.
După această surpriză de proporţii, oferită de istoria buclucaşă, au urmat alte surprize, toate subsumate aceluiaşi ţel: declanşarea celui de-al doilea război mondial, pentru că – susţinea propaganda hitleristă – numai în acest mod naţiunea germană îşi va asigura spaţiul vital de dezvoltare. În ceea ce priveşte militarismul german în clocot (continuu alimentat de pangermanismul gânditorilor și artiștilor, ba chiar al oamenilor de știință), pentru el doar războiul reprezenta şansa revanşei şi a ştergerii umilinţei înfrângerii din primul rãzboi mondial…
Surprizele s-au succedat cu repeziciune, căci se părea că însuşi timpul face paşi mai repezi, parcă pregătindu-se să-şi ia avânt peste falia provocată în trupul istoriei de uriaşul cataclism: a) Anexarea Austriei şi invadarea Cehoslovaciei, urmare şi a politicii conciliatoriste promovată de premierii Angliei şi Franţei; b) Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, privind delimitarea zonelor de interes (sferele de influență) ale Germaniei şi Uniunii Sovietice. Consecinţa directă a acestui pact a fost pierderea Basarabiei şi Bucovinei de către România, teritoriile respective fiind ocupate de către ruşi; c) Dictatul de la Viena din 30 august 1940, un alt act samavolnic prin care Hitler impunea regelui Carol al II-lea cedarea Ardealului de nord-vest, de data asta în favoarea ungurilor. În acest mod nu numai că se satisfăceau pretenţiile teritoriale ale unui aliat fidel până la îngenuncherea Germaniei şi zdrobirea fascismului, dar însăşi Germania motorizată şi în acută criză de combustibili îşi crea un culoar lesnicios de acces la câmpurile româneşti de petrol de pe Valea Prahovei.
Germania, însă, cravaşată nemilos de sloganurile isterice ale lui Hitler, nu putea să se mulţumească doar cu mizilicuri. Grandoarea teutonică, afişată în mersul cadenţat al diviziilor, în scrâşnetul şenilelor, răpăitul automatelor şi zvastică, aspira la ocuparea întregii Europe şi la refacerea Reichului. Iată de ce zdrobirea Rusiei era văzută ca o necesitate, iar redobândirea coloniilor de peste mări şi ocuparea altora după victoria puterilor Axei, căpăta chipul unui act de justiţie în ochii nemţilor exaltaţi. Pentru atingerea acestor deziderate, aşa cum s-a văzut foarte curând, diplomaţia nazistă nu s-a jenat să calce în picioare tratatele încheiate şi să dea de pământ cu angajamentele asumate. (va urma)
Lasă un răspuns