Pe Pascal Bruckner (n. 1948, Paris), personalitate marcantă a Franței, scriitor, eseist, profesor universitar, nu-l știam decât de pe internet, din interviuri. Are o față de intelectual sadea. A fost profesor la San Diego și la alte universități americane. Cunoaște bine ce se întâmplă în America, mișcarea woke, de pildă, e stăpân pe tot ce se petrece în Europa, în Franța, cea invadată de milioane de musulmani, și în România, țara victimă a jocurilor internaționale, care nu-și găsește busola, nici compasul, nu e primită nici măcar în Schengen, deși e supusă total intereselor NATO, e îngenuncheată. Poate de aceea! Și iată că acum, grație Târgului Internațional de Artă de la București, MoBU, care i-a organizat o conferință pe tema „artă și societate”, aveam să-l cunosc direct pe Pascal Bruckner, să-i ofer o carte, Shakespeare and Eminescu (ediția engleză), să afle că Eminescu este un Shakespeare al României, să-i admir prezența modestă, felul delicat de a fi, de a ști să-i asculte pe oameni, de a fi plăcut, prin lipsa de distanțare față de interlocutori.
A fost multă lume, pe scaune și în picioare, la conferința lui, de fapt un amplu dialog cu un moderator (Cătălin) și cu sala, desfășurat în limba engleză (anglofonia se vede la tot pasul, târgul este englezit bine, artiștii și-au englezit titlurile galeriilor și tablourilor, dar și numele (în loc de Cloșca, Kloshka), de parcă ne aflam în Manhattan, deși nu am văzut picior de american pe acolo. Dar așa e moda, ieri ne rusificam cu forța, dar mai bine așa, ca acum, cu romgleza, o facem benevol, ținând seamă și de faptul că engleza se bazează în proporție de 60 la sută pe cuvinte cu rădăcină latină.
Ce am reținut din discursul distinsului invitat, cum la Bookfest nu s-a întâmplat un așa eveniment, a fost faptul că arta este dependentă de politică. Ea nu are puterea să iasă din sofisticăreala politică, o plasă ideologică extrem de confuză, de încurcată, când pentru mine tocmai arta este cea care evadează, care are puterea și căile necesare de a se ridica deasupra marasmului existențial. Dar Bruckner a arătat, prin exemplele pe care le-a dat, că arta nu are un rol prea mare în această lume agresivă. Și a insistat pe cazul Johnny Depp, pe procesul cu soția sa, actrița Amber Heard. Apoi a vorbit mult despre cazul Jean Michel Basquiat, un artist de culoare American, care a murit de tânăr (28 de ani), de SIDA. El este faimos datorită operei sale neterminate, genul graffiti, dar mai ales prieteniei cu Andy Warhol, liderul mișcării pop-art, renumit îndeosebi ca homosexual. Bruckner a insistat pe cazuri extreme și mai ales a reluat celebra sa teorie care pulsează puternic în America, dar și în Franța, că de toate problemele rele de pe acest pământ de vină este rasa albă. Și a făcut o mare pledoarie pentru rasa neagră, pentru Africa, lucru de înțeles dacă știm că soția sa este din Rwanda, deci o femeie de culoare.
Pascal Bruckner este un om universal, un om al planetei, el are o privire superioară asupra lumii și încearcă să-i deslușească hățișurile, să ofere înțelesuri cât mai înțelepte. NU are soluții. A fost bombardat de întrebări, de probleme care privesc mai ales actualitatea fierbinte a lumii, dar și destinul artei. Pentru a destinde puțin atmosfera, și văzând că Pascal are destul umor, fiind un reprezentant tipic spiritului francez, i-am pus și eu o întrebare, nu putem să nu i-o pun. Am zis că România este o țară francofonă, așa e percepută în istorie, iar generația mea a trăit sub auspiciile limbii și culturii franceze. De aceea aș vrea să aud din gura sa și câteva cuvinte în limba maternă, fiindcă eu iubesc fff mult limba franceză. Și îl rog să ne spună o poezie în limba franceză sau câteva versuri din sumedenia de mari poeți francezi, și mă gândesc numai la generația „poeților blestemați”, Baudelaire, Verlaine, Lautreamont, Rimbaud, până la Apollinaire și ilustrul Saint-John Perse, încununat cu Nobel, care credea că regina artelor este Poezia. Și Pascal Bruckner a căscat ochii la mine, s-a lăsat pe fotoliu și a făcut o mare pauză. Și apoi a spus că îi pare rău, dar nu-și amintește acum nici o poezie. Nici ceva din Fleur du Mal, am insistat eu. Sala a aplaudat și s-a trecut la altă întrebare. Mi-e imposibil să cred că Pascal Bruckner nu știe nici o poezie din literatura franceză. Dacă aș fi fost în locul lui și m-ar fi întrebat pe mine ce l-am întrebat, eu pot să recit sute de versuri din poezia română. Însă rămân cu precizarea lui că acum nu-și aduce aminte de nici un vers, deși de poezii nu trebuie să-ți aduci aminte, ele îți vin automat în minte dacă le-ai învățat o dată.
Am mai vrut să aflu ce părerea are despre MoBU. Dar am renunțat, mi-am dat seama că nu a avut vreme să vadă târgul, bogăția lui de exponate, să admire avalanșa de talente românești. Era cucerit doar de cei care îi cereau autografe, printre care am văzut-o și pe regina amazoanelor plasticii românești, Paula Craioveanu. Se făcuse seară, noapte, spre orele 22.
Și un miracol s-a produs, s-a tras uriașa cortină de la intrarea hangarului Romaero în care a fost organizat târgul. Și deodată s-a deschis o uriașă fereastră spre cer. O pictură dumnezeiască, după o zi de ploaie, pe alocuri torențială. Era un fantastic contrast între ceea ce creează natura și ceea ce creează omul, în general abstractizări, care nu pot concura natura. Artiștii care au expus la MoBU sunt preocupați de experimente plastice, de actualitate, de cum văd ei soarta omului de azi. Ceea ce lipsește din penelul celor mai mulți este viziunea. Majoritatea încearcă să ilustreze realitatea în care trăim și miturile ei. Iar un exemplu grăitor este albumul pe care l-am primit în dar de la artistul Obie Platon (n. 1987, Iași), cu titlul „Paintings” (evident, ediție engleză). Platon românul se consideră un magician care creează o imagerie originală în jurul unor teme și personaje populare sau familiare, cum este portretul pe care i-l face lui Archimboldo. Sau lui Francis Bacon, sugerând una dintre sursele de creație, ca în cazul Adrian Ghenie. El atacă mai toate dilemele contemporane, exprimându-și din capul locului un „Manifesto of eternal paradox”, în 11 puncte, oarecum în stilul lui André Breton, dovadă și imaginile surrealiste din capitolul „Humanutopia”, unde oferă o perspectivă dramatică asupra lumii contemporane, o perspectivă dystopică, fiindcă omul actual este pus pe război, pe distrugerea a tot ce a creat bun omenirea. Așa este dipticul Corporations vs Street Art, care este parcă o ilustrare a opiniilor lui Pascal Bruckner, o confirmare a lor. La fel lucrarea „Contemporary War”. Oricum, viziunile plastice ale lui Obie Platon sunt în prelungirea celor postbelice ale lui Victor Brauner și Jacques Hérold.
Obsesii în tradiția surrealistă, pe linia Hyeronimus Bosch, găsim și în cilcul „Dualitas”. Nu lipsesc nici influențele din Salvador Dali, ca în The Fashionist. Are mulți termeni inventați, în stilul surrealiștilor. Artistul este mereu înclinat spre parodii, spre demitizări. Așa este și secțiunea Satisfashion, plină de alegorii față de teme tabu, față de modă și vedetism. Însăși titlurile spun tot: Brandalism, Illusion, Manipulation, Androgenetic, Temptation, Supreme (un dictator comunist). Ca în secțiunea „Prime Time” să avem o explozie totală a viziunii dystopice, o adevărată Sodomă plastică, așa cum o arată și Grand Sodoma Hotel, cu trimiteri la celebrul film omonim. Toate imaginile sunt un bombardament plastic care răstignește și parodiază un Still Life apocaliptic.
Imaginați-vă Infernul lui Bosch bombardat de o avalanșă de simboluri contemporane. Aceste este „Prime Time”. Nu mai există speranță. Peisajele (ciclul „Landscapes”) acestei realități sunt sinistre, anunță sfârșitul iminent al lumii, dominate de personaje noi, barbare, mecanice, inventate, ca în Affliction. Mai mult decât un dezastru final, o cădere liberă, ca în The Fall, nu se poate. Iar secțiunea „Connect/Disconnect” este o sinteză de construcții și deconstrucții care acumulează anxietățile, iluziile și frica modernă, cauzată de vandalism. Platon românul a împins viziunile medievale la extrem, adică le-a plasat în cosmos, a făcut din tot universul o dystopie. De altfel, aceste viziuni despre un viitor cu fața la trecut, după Orwell și Huxley, domină istoria plastică mondială și se află, curent, în toate galeriile americane.
I-aș opune acestei tendințe saturate, malefice, Inocentopia mea. Oare cum va picta Obie Palton Cetatea inocenței? El e tânăr. Pare că și-a terminat discursul plastic. Societatea a ajuns un Turn Babel apocalyptic, ca în Brutalist Society. Și ultima imagine: Sic Transit Gloria Mundy, după citatlul din „Imitatio Christi”. Aceasta să fie Gloria Lumii? O nălucă, o apocalipsă, o dystopie? Când va ajunge la vârsta lui Pascal Bruckner, oare Platon românul ce va picta? Dar mă bazez pe inocența lui. Albumul lui, de o calitate plastică excepțională, donat în zeci de exemplare, grație editorilor, emană un strat de inocență, de candoare. Așa cum ultimii vizitatori au plecat cu o stare de inocență de la acest original târg de artă, au plecat cu imaginea giganticului tablou al naturii, văzute în lumina nopții, prin fereastra hangarului. Și prin ea citesc ambiția organizatorilor, imaginându-mi ce fantastică va fi ediția MoBU de anul viitor!
Lasă un răspuns