Vasul ceramic care face obiectul acestui articol a fost descoperit în cursul campaniei arheologice din anul 2002, din județul Prahova, comuna Fântânele, punct Budureasca 4. Complexul în care a fost identificat s-a dovedit a fi o locuinţă hallstatiană (sec. XII – V î.Hr.), de suprafaţă, care s-a păstrat parţial, fiind „perforată” de trecerea mai multor complexe aparţinând nivelului de locuire al secolelor V-VII d.H.. Limitele acestui complex nu au fost observate foarte clar, delimitarea spaţiului locuinţei realizându-se pe baza concentrării materialului ceramic şi a urmelor de lipitură provenite din demantelarea (demolarea) pereţilor. Vasul a fost descoperit în apropierea laturii de vest a locuinţei L1, pe podea, peste el găsindu-se o cantitate mare de lipitură provenită de la pereţi. Potrivit Claudiei Dumitrescu- restaurator în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, vasul „de tip oală”, tronconic, modelat cu mâna din pastă de culoare gălbuie, are în compoziţie, ca degresant cioburi ceramice pisate mărunt; prezintă ardere secundară materializată prin schimbarea culorii pastei de la roşu cărămiziu la violet şi negru – ardere secundară care ar putea avea ca origine utilizarea casnică. Decorul este realizat dintr-un şir de alveole plasat în partea superioară (brâu alveolar), având intercalaţi patru butoni dispuşi simetric (ce se puteau constitui în „opritori” pentru o „legătură” ce înconjura vasul și ajuta la transportarea acestuia), dintre care s-au păstrat doi. Vasul, după descoperire, se prezintă în stare fragmentară (56 fragmente), ceea ce permite reconstituirea sa în proporţie de aproximativ 70 la sută.
La o examinare atentă s-a constatat că fragmentele ceramice prezintă depuneri de sol. Fragmentele de forme diferite sunt într-o stare de conservare bună; pasta ceramică este de bună calitate, modelată cu grijă. În primă fază, fragmentele ceramice s-au spălat sub jet de apă curentă pentru îndepărtarea depunerilor de sol, după care au fost imersate în băi succesive de apă distilată pentru desalinizare. Uscarea fragmentelor s-a făcut lent, la temperatura mediului ambiant, fragmentele fiind puse pe hârtie de filtru. A urmat identificarea fragmentelor componente şi desfăşurarea formei vasului pe masa de lucru în vederea asamblării. Lipirea fragmentelor s-a realizat cu aracet, începând de la baza vasului; fragmentele au fost lipite pe rând, două câte două, obţinându-se „panouri” care, asamblate şi lipite între ele, duc la crearea unor „panouri” și mai mari, ce dau în final forma întreagă a vasului. Deoarece vasul se întregeşte în proporţie de aproximativ 70%, s-a luat amprentă cu ceară dentară de pe zonele originale existente şi cu ajutorul acesteia s-a realizat completarea zonelor lipsă cu ipsos de modelat. Îndepărtarea excesului de ipsos s-a făcut mecanic, cu ajutorul bisturiului în stare semiumedă. Finisarea zonelor completate s-a realizat cu hârtie abrazivă de diferite granulaţii. Dimensiunile vasului după restaurare au fost: H = 22,8 cm, Dg = 19,6 cm, Df= 13 cm. Restauratorul a recomandat ca vasul să fie depozitat sau expus într-un mediu salubru, în condiţii corespunzătoare de microclimat, în poziţie funcţională, asigurându-se o bună stabilitate, fără tensionări şi ferit de şocuri mecanice. Posibil ca acest vas să fi avut un șnur (sfoară) ce trecea pe sub punctele – butonii de pe circumferință, ajutând astfel la transport.
Comuna Fântânele, ca loc al descoperirii, se află în estul județului Prahova, în zona de contact dintre Câmpia Mizilului, subdiviziune a sectorului Câmpia Bucureștilor, și Dealu Mare, componentă a Piemontului Subcarpaților de Curbură. Se învecinează la nord-est cu comuna Vadu Săpat, la sud-est cu orașul Mizil și la vest cu comuna Ceptura. Cinci obiective din comuna Fântânele sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Prahova ca monumente de interes local. Trei dintre ele sunt situri arheologice: așezarea din secolele al V-lea–al VII-lea e.n. din vatra satului Bozieni, situl din „Cătunul de sub Deal” datând din Epoca Bronzului și situl de „pe Vâlcele” din zona satului Fântânele, cuprinzând așezări din neoliticul timpuriu (cultura Starčevo-Criș), neolitic (cultura Boian), secolele al IX-lea–al XI-lea și din Evul Mediu. Celelalte două sunt clasificate ca monumente de arhitectură: ruinele bisericii „Adormirea Maicii Domnului” a Mazililor (1786); și biserica „Adormirea Maicii Domnului” a Ungurenilor (1735–1750).
Iată cum, prin strădania arheologilor, restauratorilor și muzeografilor, noi putem astăzi să admirăm un vas deosebit de peste 3000 de ani vechime, descoperit pe meleaguri prahovene. (G.V.G.)
