Contradicţia bazală a democraţiei liberale

Privită de departe, democraţia liberală pare atrăgătoare. Ea este prezentată de către apologeţi ca o unitate perfectă, în plan economic şi în plan politic, a libertăţii, egalităţii, reprezentării intereselor pluraliste şi a competiţiei. Dar această teoretizare este o aparenţă. În realitate, democraţia liberală ascunde contradicţia bazală – decalajul dintre libertăţile politice şi grava inegalitate economică. Absenţa unităţii dintre drepturile politice şi echitatea distribuirii bunurilor economice provine din proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Acest tip de proprietate crează mecanismul inegalităţii economice excesive.

În ţara care a intrat pe făgaşul capitalist, mijloacele de producţie se tot concentrează în mâinile unui grup restrâns de oligarhi. Libertăţile politice în sine nicicum nu servesc la crearea şi menţinerea unui decalaj acceptabil în distribuirea bunurilor economice, a studiilor şi a serviciilor. Jocul moştenirii conservează pe vecie şi amplifică inegalitatea economică. Copiii familiilor înstărite, ştiut lucru, au posibilitatea de a face studii universitare în cele mai prestigioase şi mai scumpe centre universitare, pe când copiii majorităţii populaţiei – sărace – abia de mai pot termina studiile medii. Posedând o diplomă prestigioasă şi banii băbacului, descendenţii oligarhilor lesne obţin locuri de muncă remunerate abundent, cu perspectivă de creştere.

Cei care au fost bogaţi rămân bogaţi, cei care au fost săraci rămân săraci. Fireşte,unii nătângi şi nepricepuţi pot vântura moştenirea părinţilor bogaţi, precum unii săraci pot agonisi o avere. Dar tabloul în ansamblu nu se schimbă. Inegalitatea economică, de regulă, sporeşte de la o generaţie la alta. Descendenţii din familiile capitaliştilor primesc tot mai multe avantaje în concurenţă.

În locul vechilor aristocraţi feudali apare o nouă clasă aristocratică care se ţine pe proprietatea capitalistă. Ereditatea puterii economice trece în ereditatea puterii politice. Oricum ar vota electoratul, puterea reală asupra politicii şi economiei tot la oligarhi rămâne. Precum scria clasicul francez, Stendhal (1783 – 1842) „banca este capul statului”. Iar statul este al celor cu finanţe mari.

În epoca feudală, regii struneau bine pe marii boieri, care pofteau să domine statul, să-l supună intereselor lor. Un Vlad Ţepeş, un Alexandru Lăpuşneanu, cu ţeapa şi cu sabia făceau ordine în marii boieri. Erau metode cam vechi, dar eficiente. În capitalism nu mai sunt nici regi, nici metode eficiente de scurtare a poftelor nemăsurate ale marilor baroni ai industriei, comerţului şi finanţei ambiţionaţi să prade cronic şi să stăpânească ţara.

Pentru a ascunde nemaipomenitul decalaj dintre sistemul de valori declarate şi institutele concrete ale societăţii burgheze, pentru a masca reala inegalitate şi inechitate, oligarhia oploşeşte „clasa intermediară”. Această clasă include actorii sociali vizibili pe scenă. Ei lasă impresia că ar comanda muzica. În realitate, muzica, textele sunt comandate din culise de către oligarhi.

Dacă totuşi în unele ţări capitaliste, favorizate de circumstanţe norocoase, câmpul aşteptărilor electoratului posedă anumite pârghii de control şi de influenţare a aleşilor aleşi să facă echilibru de interese – dările de samă în faţa alegătorilor, transparenţa activităţii, posibilitatea retragerii din funcţie a odioşilor – la noi, care suntem dominaţi de mafii şi neocolonialisme, aceste pârghii lipsesc.

Prin mijlocirea clasei intermediare, oligarhia conduce guvernul, politicienii. Aici stă răspunsul la nedumerirea electoratului păcălit în mod repetat – de ce în scrutinele electorale sunt alese persoane parcă cumsecade, dar ajunse la putere se potlogăresc şi acţionează invers promisiunilor date? Chestia e că aleşii nimeresc în câmpul de influenţă valutară generat de către marii saci de bani din culise. Câmpul de forţă „verde” e mult mai puternic decât câmpul psihologic al aşteptărilor electoratutui. Sunt plasaţi în sus şi pionii mafiilor, clanurilor. Este o mostră de anihilare practică a democraţiei liberale verbal-teoretice. Cum se zice, practica… anihilează gramatica.

Şi în cele mai „democratice” ţări există corupţie. Şi în cele mai „avansate” ţări capitaliste puterea de influenţare oligarhică „verde” depăşeşte puterea polului electoral. Perpetuarea dominanţei oligarhice este asigurată de puterea ei financiară copleşitoare, de activitatea clasei intermediare.

Elementele clasei intermediare sunt: 1. titularii funcţiilor administrative şi politice (deputaţii, miniştrii, primarii, guvernatorii, senatorii etc.); 2. funcţionarii publici (din administraţia publică, serviciile publice); 3. manipulatorii de opinie publică – toţi care contribuie la formarea opiniei publice favorabile regimului sau anumitor clanuri – ziarişti, scriitori, învăţători, educatori, profesori, lectori, preoţi, analişti, critici literari.

Oligarhia îşi menţine controlul asupra clasei intermediare, iar prin aceasta – controlul asupra statului. Statul este capturat. Oricât ar fi puricaţi public cei mai porcoşi corupţi din clasa intermediară, statul capitalist rămâne în mâna oligarhilor.

Există încă un decalaj foarte mare între declaraţiile apologeţilor democraţiei liberale şi realitate – în domeniul ideologic. Se vântură declaraţiile pur verbale cică democraţia liberală nu promovează vreo ideologie. Falsul este combătut de realitate: încă din copilărie, în perioada şcolarizării, prin intermediul familiei, bisericii, şcolii, mass-media se bagă în cap – voalat -ideologia conformismului (supune-te realităţii şi oligarhilor) şi ideologia pragmatismului (fă doar ce îţi este convenabil, fără să-ţi pese de ceilalţi).

Faptul că programele şcolare şi manualele din Apus au tendinţa inoculării conformismului nu e uimitor – acolo domneşte o oligarhie burgheză cu staj considerabil. Ce ne miră e iuţala cu care manipulatorii din pedagogia R. Moldova, la 1991, când socialismul imperialismului rus încă nu fusese demolat economiceşte, au elaborat şi publicat două proiecte de Lege a învăţământului, din care fusese înlăturată ideea progresistă de educaţie a personalităţii social-active, motivate spre activităţi de ameliorare a societăţii (idee care a avut circulaţie în scurta fază revoluţionară a Perestroicii) şi au înaintat cerinţa axială de „adaptare la realitate” – adică conformismul. Ulterioara Lege a învăţământului (1995),votată după demolarea socialismului de cazarmă rusească, după înşurubarea la putere a clasei burgheze „noi”, provenite în 85-90 la sută din vechii nomenclaturişti, kăgăbişti şi mafioţi, a oficializat noua manipulare liberală. Păstrarea la putere a vechii clase dominante, după o răsturnare socială, se numeşte contrarevoluţie. Deci, la noi, frazeologia democraţiei liberale serveşte cauzei contrarevoluţiei. Şi aceasta fără ca partidele oficial-liberale să fi deţinut puterea statală!

Şi ce e esenţial, emanaţia nomenclaturistă contrarevoluţionară de la putere a promovat şi promovează practica proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, fapt care a instalat mecanismul gravei inegalităţi economice. Astfel, emanaţia nomenclaturistă contrarevoluţionară a pornit contradicţia bazală a democraţiei liberale – dintre declaraţiile libertăţilor politice şi reala inegalitate economică în proporţii strigătoare la cer.

Deoarece majoritatea populaţiei e non-liberală – o arată scrutinele electorale – utilizarea de către partidul majoritar a unor fraze socialiste (în paralel cu frazeologia şi practica liberală) permite acestuia să anestezieze psihologic, să amorţească puţin durerea rănilor poporului produse de practica sălbaticului capitalism antinaţional.

Capitalismul sălbatic antinaţional din spaţiul nostru are o trăsătură distinctivă: nu se realizează în viaţa economică nu numai frazeologia liberală – chestie tipică pentru societăţile burgheze, dar nici promisiunile de alură socialistă.

Nu este pus scopul instalării adevăratei democraţii – celei social-economice.

Clanurile clasei dominante achiziţionează limbuţi specializaţi în punerea pe capul publicului a ţolului. Culoarea ţolurilor e diferită – în funcţie de gusturile comandatarilor. Sunt foarte solicitaţi confecţionarii ţolului „democraţiei liberale”. Un semn caracteristic: manipulatorii de opinie publică de stambă liberală – junii ziarişti, politologi, lectori universitari, alcătuitori de antologii ş.a. – se alimentează substanţial şi decisiv din ţâţa fundaţiilor străine antinaţionale, din granturi direcţionate de peste hotare.În popor se vorbeşte despre aceşti manipulatori ca despre „Copiii căpitanului Grant”, ca despre sugătorii la ţâţa Soros.

Utilizatorii ţolului verbal liberal împiedică pe mulţi cetăţeni să vadă adevărul – „că modelul democratic nu mai e aplicat ca atare, chiar şi pentru naţiunile care îl revendică sincer, el face obiectul unor transpuneri şi adaptări care îl deformează destul de profund” (M. Duverger).

Câţi intelectuali de la noi sunt în stare să arunce ţolul verbal pus pe cap, fără a se teme de a ieşi din modă, pentru a vedea contradicţia bazală a democraţiei liberale?