Respirăm cu toții un miros de primăvara… de viață! Simțim ușor adierea Învierii. Ce înseamnă Învierea? Dacă privim mai atent la natură, observăm cum primăvara ne arată întotdeauna taina acestei Învieri… tot ceea ce era în amorțeală, dintr-o dată, toată flora și fauna prinde viață! Se vede peste tot lucrarea lui Dumnezeu. Am avut zilele trecute Sâmbăta Învierii lui Lazăr. Prin aceasta, Mântuitorul a vrut să ne arate, chiar cu o săptămână înainte de Învierea Lui, că e Stăpân și peste moarte, și peste Viață! A vrut să ne arate slaba noastră credință, în căutarea permanentă de argumente și minuni. Oamenii au o mare sete de a vedea minuni. Pentru că minunea atinge câteva nevoi umane foarte profunde – nevoia de siguranță, de sens, de speranță. Și confirmarea că există ceva mai mult decât ceea ce se vede. De fapt, în adâncul sufletului, de cele mai multe ori inconștient, omul simte că există ceva superior, pe un alt nivel. Iar minunea îl confirmă în prezent! Pe lângă setea de minuni, se află și o sete de Dumnezeu. O nostalgie a Paradisului pierdut. Minunile arată că lumea nu este doar un mecanism rece și automat, ci și un loc unde există destin, ordine, sens… dincolo de aparențele materiale. Foarte important pentru creștinul autentic este sensul suferinței, pe care fiecare om trebuie să-l „guste”. Căci Crucea este destinul tuturor celor ce vor să aparțină lui Hristos! Este precum o prelungire a suferințelor lui Hristos în istorie. Pentru că astăzi Biserica este mai mult a suferințelor și a prigonirilor de toate felurile.
Când suferințele, ca și minunile, sunt un catalizator pentru credința noastră, când o fac să fie mai vie și mai lucrătoare, atunci ele sunt benefice! Dar există și oameni pentru care minunile sunt doar un spectacol… un număr de iluzionism. Precum la circ. Așa cum, după minunea înmulțirii pâinii și a peștilor, Iisus, după ce s-a retras, le-a spus celor care-L căutau – ”Adevăr, adevărat zic vouă, mă căutați nu pentru că ați văzut minuni, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat cu ele”. Adică, omul a ajuns să se identifice doar cu pântecele… cu materialitatea, fără cea mai mică umbră de spiritualitate. Baza credinței nu trebuie să fie nici o minune, oricât de mare ar fi aceasta. Baza credinței trebuie să fie învățătura Bisericii… așa cum ne-a fost predată de Sfinții Părinți! Pentru a avea o credință vie și lucrătoare. Cu atât mai mult cu cât există și false minuni și Hriști mincinoși!
Voi da curs în rândurile ce urmează, unei scurte povestiri a lui Lev Tolstoi – un filo-rus, la un scriitor rus trage – Așadar, un boier hapsân și-a trimis argatul cu porunca să-i scoată pe țărani la arat pe moșie, exact în Sfânta zi de Paști. Argatul s-a întors pe la prânz speriat, iar boierul l-a întrebat ce s-a întâmplat. Argatul i-a explicat că a scos țăranii la câmp cu biciul, dar pe câmp s-a pornit o furtună atât de puternică, încât îndoaie capacii la pământ. Și ce crezi că am văzut, boierule, spuse argatul?!? Un țeran a aprins o lumânare lipită de jug și ara cântând Hristos a Înviat! Iar lumânarea ardea nestingherită pe furtuna aceea, între capetele boilor! Această povestire are un sâmbure de adevăr. Căci, așa cum spune la Evanghelia după Ioan – „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu. Și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu și toate prin El s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut. Întru El era Viața și Viața era Lumina oamenilor. Și Lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.”
Așadar, Lumina Credinței, atunci când Credința este vie și lucrătoare, luminează în întunericul acestui veac! Și dacă Credința noastră este într-adevăr lucrătoare, întunericul acestui veac nu poate să o stingă vreodată.
Voi încheia cu o altă istorisire frumoasă. Se spune că în Rusia bolșevică, unde era interzis mersul la Biserică, unde se dărâmau Biserici, unde preoții erau batjocoriți… tot într-o zi Sfântă de Paști, autoritățile bolșevice au organizat într-un oraș, o mare adunare populară muncitorească, ca nu cumva cineva să meargă la Biserică. Adunare la care a fost adus cu forța și un preot, urcat pe scenă lângă autorități și arătat mulțimii. Mai marele orașului s-a lăudat în fața preotului respectiv, că toată mulțimea adunată acolo nu se închină la Dumnezeu, ci lui – politrucului. Apoi, în nebunia lui revoluționar-proletară, l-a amenințat că, dacă în 2 minute, nu reușește să-i determine pe cei adunați acolo să se închină la Dumnezeu, îl va executa pe loc. Atunci preotul s-a scuturat și s-a aranjat puțin… și-a dres vocea, s-a uitat la mulțime și apoi la Cer. S-a făcut o liniște totală. Din toată inima, preotul a strigat – „Fraților, Hristos a Înviat!” După două secunde de tăcere, parcă au strigat și îngerii din Ceruri, toată mulțimea a vuiet – „Adevărat a Înviat!” Apoi, preotul s-a întors spre mai marele orașului și i-a spus – „Demonstrația mea s-a terminat!” A fost lecția prin care Dumnezeu a vrut să le arate că poporul acesta îi slăvea doar cu buzele… cu inima se închina tot la Dumnezeu! Căci Dumnezeu este Lumină, Iertare și Iubire! Amin.
