Pentru că doar un următor mare război putea șterge statutul de paria al Germanei după al doilea Război Mondial… Pentru că doar o nouă conflagrație în care să fie cuprinsă întreaga Europă putea șterge, ori, măcar, atenua, nu-i așa?!, poate chiar până la disoluția sângelui victimelor secolului trecut în tușul de cerneală politică a prezentului întreaga memorie încă istoriografică a statutului Germaniei în banca acuzaților de la Nuremberg… Pentru că doar un conflict de proporții în Europa putea înlătura constrângerile trecutului din Tratatele de pace de la Paris (1947) vizând înzestrarea militară „pe viitor” a Berlinului (dar, iată, mai puțin pe ceasul Istoriei decât însăși trecutul de agresor nazist), transformate, oricum, după atâtea decenii de la al doilea Război Mondial, mai mult în limite morale autoimpuse… Și, nu în ultimul rând, pentru că era nevoie de un alt mare agresor pentru a lăsa în trecut responsabilitățile Germaniei pentru crimele odioase…
E drept, ferice, nu a fost nevoie de un război cu o dimensiune similară… Ci doar de o nouă victimă și o „atlantă” în trena acesteia. Europa bruxeleză… Iar lucrurile sunt pe cale să se schimbe radical… Ultimul mare turn de pace, și, cel mai important, de veghe privind aplicarea (după 1947 – a condițiilor restrictive de înarmare și prezență militară), respectarea (după 1970 – ca neproliferare a armelor nucleare și a accederii în rândul „clubului” mondial ca putere militar productivă) ori măcar amintirea „in situ” pentru viitor (după 1990, momentul unificării) a restricțiilor impuse Germaniei de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, este năruit… Locul ONU a fost aproape luat (confiscat) de un trust din paie de pace ascunzând în el doar germenii de noi neînțelegeri, neacceptări, nesupuneri, apoi conflicte, conflagrații și război… Filele tratatelor de odinioară sunt revizuite de „cei mari”… Inclusiv prin ruperea colțurilor de pecete ale istoriei aplicate atunci spre o veșnică neuitare… Tratatele de pace de la Paris din 1947, de constrângeri, militare apoi morale, pentru viitor pentru armata germană de după alte decenii va fi probabil înlocuit, ca desemnare a noilor vinovați și victime, de un Acord/Tratat de pace (de la Kiev, de la Bruxelles), cu alte constrângeri… Căci, spre asta ne îndreptăm în involuția vremurilor politice și militare din ultimii ani… Și nu este un accident istoriografic în care o pagină de tratat se dezlipește pentru a lăsa loc altor pecete de vinovății… Totul are conturul distinct al unei linii… De vinovății, de imputări, de noi frontiere, paradigme, dar și mentalități șterse, rescrise, impuse…
Și poate nu surprinde forțarea de către Bruxelles a condițiilor de pace în Ucraina impuse Rusiei (!)… Prin trasarea unui statut de vinovăție similar consecințelor din 1947 la adresa Germaniei de atunci… Prin limitări de armament, de trupe și de prezență în țări ce nu au nicio legătură cu ceea ce ar trebui să vizeze pacea din Ucraina… Cu impuneri prin care Rusiei i se cere să-și retragă trupele și armamentul din Belarus, Georgia, Armenia și Moldova (Transnistria)… Și nu, nu sunt condiții puse acolo doar pentru a determina Moscova să nu semneze încă un asemenea tratat de pace… Sunt doar o apostilare a statutului extins al actualului război pentru a-i da dimensiunea necesară ștergerii, resetării vinovățiilor din al doilea Război Mondial pentru Germania… Pentru că, nu-i așa?!, „Vremurile s-au schimbat!” (dixit, Joschka Fischer, fost ministru de externe al Germaniei) iar Germania vrea astăzi să fie inclusă în umbrela nucleară europeană. Doar că orice pas „de pace” făcut de către actuala Europă bruxeleză, prinsă în clenciul de impuneri al unei clici de nebuni jucând barbut cu lașitățile conducătorilor din statele membre, vizează de fapt doar războiul… Și ce poate fi mai vitriolant la adresa păcii decât amnistierea Germaniei de vinovățiile trecutului?… Și a inserării posibilității redimensionării după dorință, în termenii UE, „după nevoile pentru pacea întregii Europe” (ca „scut”, „umbrelă”, „paravan”, nu contează noile denumiri, invenții, parabole de discurs european impus!) a armatei germane, a capacității de creștere a numărului de soldați activi și rezerviști și, cel mai important, a unei înarmări în care trecutul nu mai are un rol, nu de corifeu, nu de gardian, nu de veghe pentru pacea viitorului, ci nici măcar de observator… În care țara gazdă a tratatelor din 1947, care au impus condițiile militare și de militarizare ale Germaniei pentru viitor, este cea care oferă Berlinului de astăzi, aproape în cadență de „blitzkrieg”, accesul în rândul statelor cu arme nucleare, prin disponibilitatea Parisului de a-i livra focoase pentru dotarea avioanelor nemțești (și atunci, de ce Bruxelles -ul cere Moscovei, ca apostilă de pace în Ucraina, să retragă armele nucleare din Belarus?!) dar și posibila, nu trezire din somn, ci, mai degrabă, ieșire din adormire, a programului nuclear nazist, „uranprojekt”… Pentru că, evident, Germania nu se va limita la a fi doar un cărăuș de focoase nucleare franceze, fie și în spațiul aerian paneuropean, fie și cu avioanele sale, deja depășind condițiile de limitări morale ale trecutului, ci va face următorul pas… De putere deținătoare (fie și în „leasing” franțuzesc!) dar și de producător de armament nuclear… Da, ironic poate, prin sprijinul acelor țări care, în trecut, i-au întocmit o listă de vinovății pentru mult mai mult de câteva generații…
