Literatura română modernă s-a constituit, în mare măsură, prin contactul fertil cu marile literaturi europene. Începând cu secolul al XIX-lea, procesul de sincronizare a culturii române cu spațiul occidental s-a realizat prin traduceri, modele estetice și transferuri ideatice. Dintre acestea, literaturile franceză, germană și rusă au avut un impact major, fiecare în felul său distinct, conturând direcțiile fundamentale ale literaturii noastre moderne. Franța a reprezentat principalul model cultural al României în secolul al XIX-lea. Limba franceză devenise lingua franca a elitelor românești, iar traducerile din literatura franceză au deschis calea modernizării. Influența franceză se resimte în primul rând prin romantism, receptat prin intermediul poeziei lui Alphonse de Lamartine și Alfred de Musset, care au influențat creația unor poeți precum Vasile Cârlova sau Dimitrie Bolintineanu. Totodată, parnasianismul și simbolismul francez au marcat evoluția poeziei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în special prin influența lui Charles Baudelaire asupra lui Alexandru Macedonski și, ulterior, asupra simboliștilor români. Romanul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a fost puternic influențat de realismul francez (Balzac, Flaubert), fapt vizibil în opera lui Nicolae Filimon (Ciocoii vechi și noi) sau a lui Duiliu Zamfirescu.
De asemenea, critica literară românească a fost marcată de estetica franceză, Titu Maiorescu însuși cunoscând și discutând teoriile lui Hippolyte Taine. Mai târziu, George Călinescu va integra modele franceze în monumentalul său sistem critic.
Literatura germană a exercitat o dublă influență: filosofică și literară. În secolul al XIX-lea, filosofia germană (Kant, Schopenhauer, Hegel) a stat la baza reflecțiilor junimiștilor și a generației pașoptiste. Eminescu este exemplul cel mai relevant: poetul și-a format gândirea la universitățile din Berlin și Viena, asimilând filosofia germană, dar și romantismul lui Goethe, Schiller și Heine. Influența germană se regăsește și în proza lui Mihail Sadoveanu, unde structura mitică și gravitatea narativă amintesc de marile epopei germane. Totodată, prin intermediarul filosofiei lui Nietzsche, literatura română interbelică a dezvoltat o dimensiune existențială (Lucian Blaga, Ion Barbu). De asemenea, expresionismul german a avut ecouri în avangarda românească, vizibile în poezia lui Ion Vinea sau Tristan Tzara.
Dacă literatura franceză a constituit modelul clasic de modernizare, iar cea germană a oferit profunzimea filosofică, literatura rusă a avut un impact moral și social. Prin Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev sau Gorki, scriitorii români au descoperit dimensiunea etică și problematica socială a artei. Romanul realist românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a integrat ecouri rusești, mai ales prin atenția acordată destinului individual și conflictelor sociale. Spre exemplu, în romanele lui Liviu Rebreanu, dimensiunea tragică a existenței are afinități cu universul dostoievskian. De asemenea, în perioada interbelică, critica literară a receptat intens literatura rusă, discuțiile despre naturalism și realism socialist pregătind terenul pentru orientările ideologice ale perioadei comuniste. În anii postbelici, modelul literaturii sovietice a devenit dominant, însă adesea prin impunere politică și dogmatică.
Influențele franceză, germană și rusă au contribuit decisiv la articularea literaturii române moderne și contemporane. Franța a oferit modelele estetice și formele literare; Germania a adus profunzimea filosofică și dimensiunea romantică; Rusia a introdus problematica socială și tensiunea morală. Aceste trei axe au determinat specificul literaturii române, care s-a construit printr-un echilibru între imitație, adaptare și originalitate.
