Cred că aveam zece când mi-am întrebat părintele: Tată, cine au fost cei care au omorât marele istoric Nicolae Iorga? Răspunsul dânsului m-a uluit: Niște proști, tocmai pentru că l-au asasinat. Nu înțelegeam eu mare lucru, nu citisem nici Delirul de Marin Preda, aveam doar zece ani. Mă gândeam că pământul nu e doar o bucată de lut întinsă sub soare, ci o memorie vie, scrisă în rădăcinile stejarilor, în șoapta vântului de toamnă, în glasul bunicilor ce povestesc la foc și opaiț. O țară e făcută din lacrimi de muncă, din sudoarea semănată în brazdă, din tăcerea celor ce au plecat și din dorul celor ce au rămas. E scrisă în cântecul de leagăn al mamei, în crucea de piatră de pe colină, în cartea de școală deschisă la pagina cu poezia lui Eminescu. Dar o țară poate muri și fără război. Poate muri în tăcerea indiferenței, în uitarea numelui strămoșilor, în vânzarea demnității pentru un profit ușor. Poate muri când copiii nu mai știu de unde vin, când școala uită să le spună că libertatea e o comoară scumpă, când dreptatea devine un cuvânt, nu un cuvânt gol rostit de buze care mint. Așadar, iubiți-o nu doar cu vorbe, ci cu fapta. Iubiți-o prin cinstea zilnică, prin refuzul de a accepta minciuna, prin curajul de a spune adevărul. Iubiți-o prin respectul pentru cel slab, prin ajutorul dat fără așteptare de răsplată, prin mândria de a fi român fără a urî pe altul. O țară trăiește atâta vreme cât cineva se mai roagă pentru ea, cât cineva mai plânge când e jignită, cât cineva mai scrie un vers, mai plantează un copac, mai învață un copil alfabetul sufletului. Scrisoarea marelui istoric e un semn. Nu de despărțire, ci de chemare. Să nu lăsați focul să se stingă. Să nu permiteți ca sufletul să vă fie cumpărat. Păziți-i memoria, onorați-i lupta, construiți-i viitorul. Căci țara nu e doar un punct pe hartă — e o chemare veșnică, adresată inimilor curate. Și dacă veți păstra această iubire vie, ea nu va muri niciodată. După asasinarea marelui istoric, pe biroul dânsului a fost găsită o scrisoare adresată poporului român. Poate că este momentul să o citim, poate este momentul să omagiem marele istoric al românilor acum când se împlinesc 85 de ani (27 Noiembrie 1940) de la eliminarea sa.
Scrisoarea testament pentru viitoarele generații. „Dragii mei români. Când aceste rânduri vor fi citite, eu nu voi mai fi. Dar cuvintele mele vor rămâne, așa cum rămâne lumina unei stele moarte, călăuzind pașii celor ce vin. Am iubit acest pământ, am scris și am luptat pentru ca voi, cei de azi și de mâine, să știți cine sunteți. România nu este doar brazda pe care o calci sau râul ce-ți adapă setea. România este limba pe care o vorbești, cântecul ce-ți tresare sufletul, amintirea celor ce au visat pentru voi înainte de a vă naște. Ea este jertfa lui Mihai la Călugăreni, lacrima lui Horea în lanțuri, sabia lui Ștefan în apărarea hotarelor. Dar mai presus de toate, România este ceea ce fiecare dintre voi alege să fie. V-am privit, popor al meu, în ochii copiilor voștri și am văzut în ei viitorul. Sunt cartea nescrisă pe care doar voi o puteți umple cu înțelepciune sau ignoranță, cu muncă sau nepăsare, cu demnitate sau uitare. Vă rog, în numele celor care s-au stins pentru această țară, să nu-i lăsați fără rădăcini. Păziți-vă graiul, căci în el stă sufletul nostru. Când dispare limba, dispare și neamul. Citiți, învățați, cunoașteți-vă trecutul. Clădiți viitorul cu mintea, nu doar cu mâinile. Cinstea, munca și iubirea de țară să vă fie scut și armă. Vor veni vremuri de încercare, cum au venit mereu. Vor fi momente când România va părea rătăcită printre furtuni. Să nu vă lăsați amăgiți de strălucirea mincinoasă a altor pământuri. Țineți aproape, țineți-vă frățește, căci nimeni nu ne va ridica, dacă noi nu ne ridicăm singuri. Dacă simțiți că nu mai este nădejde, priviți spre munții noștri. Ei nu s-au plecat în fața vijeliilor. Așa trebuie să fie și sufletul românesc: de neîndoit, de neînfrânt. Vă las această scrisoare ca pe o fărâmă din sufletul meu. Să o citiți când drumurile se vor tulbura, când glasul trecutului va fi acoperit de vuietul nepăsării. Și să nu uitați: o țară nu trăiește doar prin hotarele ei, ci prin inima celor ce o iubesc. Al vostru, Nicolae Iorga”…
Ce mai rămâne să spunem? Poate doar: să fie pace!
