Pesimistul spune: mai rău de atât nu se poate! Optimistul spune: ba se poate!” – această replică aparent glumeață ascunde un profund adevăr despre modul în care percepem lumea. În puține cuvinte, ea dezvăluie contrastul dintre cele două atitudini fundamentale față de viață: una care se oprește la limită, cealaltă care o transcende, chiar dacă în glumă. Pesimistul, convins că am atins fundul, își închide mintea la orice posibilitate de schimbare. El vede haosul ca fiind absolut, iar suferința – definitivă. Când spune „nu se poate mai rău”, de fapt își încheie judecata: nu mai caută soluții, nu mai crede în întorsături. Este o formă de resemnare, mascată uneori ca luciditate. Dar adevărata luciditate nu se oprește la constatare – ea merge mai departe. Optimistul, dimpotrivă, râde de fatalism. El știe că realitatea este mereu în mișcare, că nimic nu este definitiv – nici măcar dezastrul. Când răspunde „ba se poate!”, nu neagă gravitatea momentului, ci recunoaște infinitatea variabilelor. El nu vede doar pericolul, ci și posibilitatea – posibilitatea ca lucrurile să se înrăutățească, dar și să se îmbunătățească. În acea conștientizare stă forța sa: nu se lasă pradă iluziei că totul s-a terminat. Ironia maximă este că, în acest schimb de replici, optimistul pare mai realist. Lumea nu respectă promisiunile noastre interioare de stabilitate. Crizele se adâncesc, dar și trec. Iar acel „ba se poate” este, paradoxal, o armă de supraviețuire. Recunoașterea că lucrurile pot fi și mai rele ne învață să fim vigilenți, dar și să nu ne pierdem speranța – pentru că dacă totul poate înrăutăți, atunci orice poate și se îndrepta. Așadar, gluma ascunde o lecție: a fi optimist nu înseamnă a nega realitatea, ci a refuza să-i atribui caracter definitiv. Pesimismul se oprește la „asta e tot”. Optimismul șoptește: „asta e doar începutul”. Și într-o lume unde totul se schimbă, cine are ultimul cuvânt nu este cel care vede sfârșitul, ci cel care continuă să creadă.
Când a început pandemia încă mai credeam într-o lume normală, apoi când pandemia s-a terminat cu un război, iar aceiași oameni au schimbat discursul am spus: ba se poate! În cine să mai avem încredere? Am văzut un jurnalist în perioada aceea „plină de competență” care spunea: doar proști nu se vaccinează. Astăzi îi văd tot la televizor, cum vorbesc despre război. Despre pace nu vorbește nimeni, sau chiar dacă vorbește cineva urmează anunțul: nu este din „sursă autorizată”. Ce înțeleg eu din aceasta: dacă „gândul” nu este din sursă autorizată ai dreptul doar să taci. Altfel ai stângul…! Dacă în politicieni nu poți avea încredere, în cine să ai încredere? Este o întrebare care răsună adânc în sufletul oricărui cetățean dezamăgit de promisiuni nefăcute, de corupție ascunsă sub haine elegante și de decizii luate în beneficiul unora, nu al tuturor. Și adevărul e că, da, legile le fac ei. Parlamentarii, aleși în numele poporului, sunt cei care scriu, modifică și adoptă legile. Dar atunci când acești oameni își trădează mandatul, când legile servesc intereselor personale sau ale unor grupuri de putere, încrederea se sparge ca un geam sub greutatea deziluziei.
Totuși, încrederea nu trebuie să moară odată cu iluzia politică. Ea poate fi redirecționată – spre instituțiile democratice, spre justiție, spre societatea civilă, spre educație. Încrederea nu trebuie să fie doar într-o persoană sau un partid, ci în sistemul care, dacă funcționează corect, poate corecta abuzurile. Curțile de judecată, președinția, autoritățile de control, jurnalismul de investigație – toate sunt mecanisme menite să echilibreze puterea politică. Dar cel mai important loc unde poate exista încredere este în oameni. În comunitățile care se organizează, în cetățenii care cer transparență, în profesori, medici, artiști, muncitori care, în ciuda sistemului, aleg să facă bine. Încrederea trebuie să pornească de la nivelul individual: să credem în valoarea adevărului, a integrității, a responsabilității. Nu într-un politician, ci în ideea că fiecare dintre noi poate fi un actor al schimbării. Democrația nu e doar o formă de guvernare – e o cultură. O cultură în care cetățeanul nu așteaptă salvarea de la „erou”, ci participă activ, critic, conștient. Legile le fac politicienii, dar puterea de a-i alege, de a-i controla, de a-i schimba – asta vine de la noi. Așadar, încrederea nu trebuie să dispară. Trebuie să fie mutată: de la iluzia liderului carismatic, la realitatea unei societăți informate, unite și curajoase. Pentru că, în final, singura instituție demnă de încredere este poporul însuși – atunci când își cunoaște drepturile și are curajul să le apere. În momentul în care minciuna și eroarea ajung în justiție și sunt demascate, balanța se înclină dramatic. Cei care au mințit își pierd credibilitatea și se confruntă cu consecințe juridice severe. Justiția, în idealul ei, este instrumentul prin care adevărul încearcă să iasă la lumină, iar minciuna este pedepsită nu doar prin pierderea cauzei, ci și prin pierderea credinței pe care o poate avea orice sistem în cuvintele unui om.
Acum am devenit optimist: ba se poate mai rău de atât. Atunci când ne-am pierdut încrederea, se poate orice. Și „Să nu uiți Darie” toate aceste lucruri s-au putut. Să fie pace în Europa și pe pământ!
