Drumul meu moldovenesc – când pieziș, când cruciș – m-a dus în repetate rânduri prin municipiul Roman. Grăbit au ba, m-am oprit de fiecare dată în fața casei lui Sergiu Celibidache (1912-1996). Genialul dirijor n-a mai apucat să o revadă pentru ultima dată, așa cum și-a dorit atât de mult. De la un an la altul, această zidire, care ar fi trebuit să fie ținută în brațe de cultura română, se tot ruinează de la o zi la alta, de la o guvernare la alta. Cu vreo șase-șapte ani în urmă, un fost primar al urbei – care, ulterior, jucându-se cu focul, s-a ars politic – îmi spunea: „Consiliul Județean a reușit să găsească finanțare la Compania Națională de Investiții și în acest an (2019 – n.n.) vor porni lucrările de reabilitare a acestei zidiri care este emblematică nu doar pentru Roman, ci și pentru România. Va fi pusă cu siguranță pe harta muzeelor de vizitat din România.” Unele pasaje din acel interviu (publicat, pe atunci, în revista „România pitorească”) au fost postate și pe facebook. Neimportant… Mai convingătoare pot fi câteva imagini realizate atunci, alături de altele făcute pe la miezul lunii august.
Era într-o vineri, imediat după Sântămăria Mare. Plecasem din Tg. Neamț spre Vaslui și, la Roman, la momentul potrivit, am coborât din mașină să văd ce mai este nou la Casa Celibidache. În spatele Casei, unde s-a săpat de zor la fundația ei, trei-patru muncitori tocmai se pregăteau de plecare. Își încheiau, practic, săptămâna de lucru. O fac pe rătăcitul – intrasem în curte! – și îl întreb, într-o doară, pe un bărbat ce părea să fie șeful echipei: Ce se mai întâmplă aici? „Cum ce se întâmplă?, își dă drumul omul. Aici este casa Celibidache, ce sfântu, n-ați auzit de el? Încercăm să o salvăm. Numai că este pentru a treia oară când vom întrerupe lucrările. Și nu se știe pentru câtă vreme. Iar s-au sistat fondurile. Nu se mai poate așa. Aici este lucrare grea de tot: sub casă se găsește un beci mare, care comunică, probabil, cu altele. Tot Romanul este bortelit de pivnițe evreiești, de altădată. Câte gropi s-au săpat în cimitirul lor pesemne tot atâtea se găsesc – unele știute, altele nu – în orașul nostru. Erau negustori mulți la Roman. Iar un negustor fără beci era ca o casă fără acoperiș.”
Era grăbit meșterul. Am vorbit din mers, îndreptându-se poarta șantalie. Da, mă întreb din nou ce s-o mai întâmpla cu Casa Celibidache, cu lipsa de fonduri, totdeauna rase când este vorba de cultură, de identitatea românească de azi. În mod sigur lucrările nu s-au întrerupt la sinagoga din Constanța, finanțate de CNI, cu toate că… Ca să nu mai spun de atâtea și atâtea clădiri grof-ești din Ardeal – despăgubite cu asupra de măsură optanților -, recuperate însă la modul ordinar de tot soiul de rătăciți și reabilitate cu fonduri europene, în cârdășie și cu bani de la buget. Apropo de Vaslui. În drum spre casă am trecut prin Dumești, de care aparține Schinetea în care se alege praful de conacul mareșalului Constantin Prezan; de Solești, unde conacul Rosetti al familiei Elena Cuza a ajuns o ruină… Și nu sunt singurele. Casa Mavru – fostă Centru Militar, legată, în perioada interbelică , de mareșalul Prezan – este și ea lăsată de izbeliște… Dar să nu părăsim Romanul. Sergiu Celibidache a avut, cu soția sa Ioana, un fiu care le duce mai departe numele și prenumele. Am înțeles că tocmai a terminat un film – Cravata galbenă – dânsul fiind regizor, din câte se spune. Secvențe din film s-au turnat și în România. Oare să fi ajuns SIC și la Roman, la casa tatălui, bunicilor săi?
Să încheiem, totuși, cu o replică tipică genialului dirijor și muzician român (care nu știu să-și fi revendicat vreodată rădăcini grecești): „Lui Claude Delvincourt, care-l întreba ce părere are despre „După-amiaza unui faun”, pe care acesta venise să-l dirijeze la Berlin, Celibidache îi răspunse zâmbind ușor: „Dumneata nu poți înțelege… Aici o facem să sune mai extatic. Nici o libertate pentru muzicanți. Dirijorul este totul. El dirijează, dar mai ales modelează, plămădește, cioplește”. În iunie ce va să vină, când se vor prăznui 30 de ani de la urcarea în eter, în etern, ca o muzică divină, a lui Sergiu Celibidache casa părintească de la Roman – un fel de pântec matern întru veșnicie – oare cum va mai arăta?
