Arhiva zilnică: 26 octombrie 2025

Corneliu Berari – „Abandonuri Imperiale”: O carte care schimbă fundamental perspectiva etnogenezei românești

Data: 15 noiembrie 2025 by Ionuț Țene

Lucrarea lui Corneliu Berari, „Abandonuri Imperiale. Retragerea Aureliană în Lumina Retragerii Heracliene”, analizează două momente cruciale din istoria Imperiului Roman și a romanității orientale, oferind o perspectivă comparativă asupra retragerii aureliene din Dacia (271) și a retragerii heracliene din Peninsula Balcanică (614). Cartea, publicată în 2023 la Editura MEGA și dedicată soției sale, Mihaela, este o contribuție exhaustivă la studiul primului mileniu al romanității orientale. Această lucrare investighează, pe baza unei bibliografii impresionante, complexitățile acestor retrageri imperiale, examinând factorii politici, militari, religioși și sociali care au dus la aceste decizii strategice – retrageri imperiale, de fapt, legate de etnogeneza românilor. Prin intermediul unei analize metodologice riguroase, cu o acribie de invidiat, autorul își propune să ofere o înțelegere mai profundă a impactului acestor evenimente asupra evoluției statului roman și a destinului comunităților românești. Pe coperta a patra, cartea prezintă comentarii scrise de scriitorul Mihail Neamțu: „Corneliu Berari ne cheamă să regândim geneza poporului român și istoria creștinismului dunărean nu din perspectiva celebrei retrageri aureliene (271), ci pornind, mai curajos, de la evenimentele care au avut loc în timpul domniei ultimului împărat și a primului basileu, marele Heraclius…”

Corneliu Berari aduce, cu curaj, o contribuție inedită și originală la studiul primului mileniu al romanității orientale prin opera sa. Abordarea sa se bazează pe observația că literatura științifică recentă a acumulat informații și dezvoltări teoretice semnificative, care schimbă paradigma etnogenezei românești legate de Imperiul Roman de Răsărit până la „elenizarea” acestuia – fapt ce permite reevaluarea retragerii aureliene într-un mod diferit de abordările anterioare. Autorul evidențiază disputa îndelungată din istoriografie cu privire la evenimentele care au avut loc în ultimele decenii ale dominației romane în Dacia și în secolele obscure care au urmat, și consideră că progresele epistemice recente oferă oportunitatea de a schimba radical paradigma conceptuală utilizată pentru investigarea evenimentelor și a proceselor istorice subsumate sub termenul „retragerea aureliană”. Continuitatea latină imperială a durat până în secolul al VII-lea la gurile Dunării. Romanizarea a continuat, deci, secole întregi. Istoricul schimbă pur și simplu paradigma de interpretare a etnogenezei noastre. Lucrarea lui Corneliu Berari propune o nouă abordare a problemei retragerii aureliene, bazată pe progresele recente din diverse domenii ale cunoașterii, și sugerează că este timpul să se încerce o schimbare radicală a paradigmelor conceptuale utilizate în cercetarea acestui eveniment istoric crucial: retragerea aureliană nu a oprit deloc „latinizarea”. Berari detaliază minuțios paralelele și diferențele dintre cele două retrageri, subliniind aspectele unice și comune ale fiecărui eveniment. Autorul explorează, în stilul Analelor franceze, impactul factorilor de mediu asupra dinamicii sociale și politice a Imperiului Roman, inclusiv rolul „micii glaciațiuni” și al „ciumei lui Iustinian”, și evidențiază rolul factorilor de mediu, cum ar fi schimbările climatice și epidemiile, în modelarea evoluției societăților umane. Istoricul investighează într-o manieră modernă modul în care aceste retrageri imperiale au contribuit la formarea identității culturale și lingvistice a romanității orientale, punând bazele etnogenezei românești, și examinează rolul credințelor și al așteptărilor religioase în luarea deciziilor imperiale și în modelarea mentalității comunităților din regiunile afectate. Reintroducerea teologiei în fenomenul etnogenetic este, iarăși, un lucru inedit. O cronologie detaliată, un rezumat în limba engleză și hărți relevante ajută la contextualizarea și înțelegerea informațiilor prezentate, fapt ce face ca monumentala carte să fie de căpătâi pentru istoriografia noastră.

Autorul subliniază necesitatea de a analiza evenimentele istorice în contextul mai larg al luptelor pentru putere și al strategiilor militare ale Imperiului Roman de Răsărit, de fapt imperiul dintotdeauna, pentru că „Bizanț” este un concept din secolul al XIX-lea. Ideea de „Imperiu Bizantin” a derutat, de fapt, istoriografia românească. Dacia sud-dunăreană, ca și părți din cea nord-dunăreană, a rămas controlată de Imperiul Roman de Răsărit, care a fost latin până la începutul secolului al VII-lea. Lucrarea explorează totodată modul în care retragerile imperiale au contribuit la formarea identității și a culturii romanității orientale, punând bazele etnogenezei românești. În plus, confruntarea cu islamul a avut un impact major asupra sorții Imperiului Roman și asupra noilor așezări geopolitice. Personal, consider că „Abandonuri Imperiale. Retragerea Aureliană în Lumina Retragerii Heracliene” reprezintă o lucrare importantă care oferă o nouă perspectivă asupra istoriei Imperiului Roman și a romanității orientale. Printr-o analiză comparativă a retragerilor aureliene și heracliene, autorul evidențiază complexitatea factorilor care au influențat aceste evenimente și impactul lor asupra evoluțiilor ulterioare. Cartea este astăzi o contribuție valoroasă la studiul primului mileniu al romanității orientale și va stimula cu siguranță dezbateri și cercetări viitoare. Istoricul abordează metodic etnogeneza în contextul geopolitic și militar al retragerilor imperiale de la Dunăre și din Balcani, și are curajul de a umple un gol neacoperit în istoriografia românească.

Criza secolului al III-lea, prin instabilitate politică, economică și militară internă, uzurpările frecvente ale tronului imperial, războaiele civile și presiunile barbare asupra granițelor (goții, carpicii, sarmații), au dus la retragerea aureliană (271 d.Hr.). Invaziile gotice și carpice în provinciile dunărene au destabilizat Dacia, făcând-o dificil de apărat. Costul menținerii Daciei, deși bogată în resurse, devenise o provincie costisitoare, necesitând o prezență militară masivă și constantă. Aurelian (sau predecesorii săi?) decide să abandoneze Dacia pentru a consolida apărarea liniei Dunării și a concentra forțele militare în zone mai critice, precum Orientul, unde Imperiul se confrunta cu amenințarea sasanidă și cu regatul Palmyrei. Cu toate acestea, Imperiul Roman de Răsărit a controlat Balcanii și nordul Dunării până în prima jumătate a secolului al VII-lea, fapt ce demonstrează o romanizare continuă. Istoricul consideră că încheierea romanizării fostei Dacii romane are loc abia în epoca retragerii heracliene (614-618 d.Hr.) – fapt ce s-a întâmplat în perioada războiului persano-bizantin (602-628), un conflict devastator cu Imperiul Sasanid, care a epuizat resursele ambelor imperii și a destabilizat provinciile orientale (Siria, Palestina, Egipt). Retragerea lui Heraclius din Balcani s-a datorat căderii Ierusalimului și înfrângerii cu regele persan Coshroes al II-lea. Formarea etnogenezei românești are legături geopolitice îndepărtate, iar Balcanii latini s-au prăbușit în urma plecării trupelor romane latinofone spre luptele cu persanii din Asia Mică și Orient. Cucerirea persană a Ierusalimului în 614, un important centru religios, a avut un impact psihologic profund asupra Imperiului Bizantin. Trădarea localnicilor evrei, care au ucis creștinii, l-a întristat pe împărat. Heraclius decide să retragă trupele din Balcani pentru a consolida apărarea Asiei Mici, amenințată de perși, și pentru a-și concentra eforturile în contraofensiva sa împotriva sasanizilor. A fost o greșeală care a dus la mutarea trupelor latinofone din Balcani în Asia Mică, ceea ce a slăbit apărarea limesului roman la Dunăre, fapt la care s-a adăugat presiunea avarilor și slavilor, prin intensificarea incursiunilor și a așezărilor slave în Peninsula Balcanică, profitând de slăbirea apărării romane. Imperiul Bizantin, care era de fapt roman și bineînțeles latin, nu mai avea resurse suficiente pentru a apăra simultan frontierele orientale și balcanice. Prin înlăturarea elementului tracic latinofon, imperiul se grecizează prin Heraclius – fapt ce duce la părăsirea Romaniei latinofone din Balcani, sudul Panoniei și nordul Dunării. Ideea istoricului că limesul Dunării nu căzut în 602 odată cu invazia avară, ci mai târziu în anii 614-618 este o contribuție, iarăși, originală.

Istoricul percepe șirul evenimentelor în perspectiva „duratei lungi” a istoriei, în spiritul Școlii Analelor din Franța, lucru cu care mă identific și eu ca și concepție istorică. Dacia, deși romanizată, nu fusese complet integrată în structurile Imperiului, iar o parte a populației autohtone dacice nu adoptase pe deplin cultura și limba romană. Romanizarea, evident, a continuat chiar și după retragerea aureliană din 271 până la retragerea heracliană definitivă din anii 614-618, când încă mai circulau monede de fier și bronz la nord de Dunăre. Continuarea vieții romane la sud de Dunăre, dar și la nord de fluviu, este evidențiată de scrierile bizantine și de descoperirile arheologice. Populația romanizată din Dacia este relocate (doar o parte, în viziunea mea) la sudul Dunării, în provinciile Moesia și Pannonia, unde continuă să-și practice cultura și să contribuie la viața Imperiului. În contextul lucrării „Abandonuri Imperiale,” problema etnogenezei românești capătă o semnificație deosebită, fiind direct legată de interpretarea retragerilor imperiale și de evoluția romanității orientale. Berari nu se concentrează exclusiv pe o relatare clasică a formării poporului român, ci utilizează analiza comparativă a retragerilor pentru a examina impactul acestora asupra identității și culturii comunităților romanizate – aspecte cruciale pentru înțelegerea etnogenezei.

Comunitățile romanizate de la sud de Dunăre contribuie la formarea unei identități distincte, romanitatea orientală, care va sta la baza etnogenezei românilor. Istoricul plasează romanizarea pe conceptul istoriografic antic târziu al Imperiului Roman de Răsărit: ”Romania” latinofonă undeva între Haemus, Dunăre și Pind, precum și zona Daciei Ripensis și chiar sudul Panoniei. Aici ar fi fost, de fapt, vatra etnogenezei românești, a apariției proto-românilor la sfârșitul secolului al VI-lea, atunci când apare prima expresie românească „torna, torna, fratre”. Retragerea trupelor bizantine din Balcani a permis așezarea masivă a slavilor, care au asimilat sau alungat o parte din populația romanizată. Dispariția așezărilor urbane, declinul economic și al schimburilor comerciale au dus la discontinuități culturale și lingvistice majore în regiune. Comunitățile romanizate au supraviețuit în zone izolate, precum munții, unde au continuat să-și practice limba și cultura, punând bazele formării popoarelor romanice balcanice (românii, aromânii, etc.). Istoricul consideră proto-etnogeneza românească în vatra de la sudul Dunării între fluviu și Haemus, dar cu conexiuni la nordul fluviului – o etnogeneză pe verticală, în fortificațiile bizantine romane din munte, dar și prin „retragerea în pădure”, așa cum considerau și istoricii români Silviu Dragomir, P.P. Panaitescu sau Gheorghe Brătianu. La aceasta se adaugă viziunea retragerii „la munte” în viziunea xenopoliană și chiar a lui C.C. Giurescu. Autorul combate teoria istoricului german Gotfried Schramm din secolul XX, care continuă viziunea lui Sulzer și Roesler, cu privire la formarea protoromânilor în zona Haemus-Pind-Epir, dar nu oferă argumente suficiente despre o continuitate reală la nord de Dunăre a autohtonilor și pe cursul Dunării din Serbia și Ungaria de azi, știind că toponimia Balatonului și a Panoniei din secolul al VIII-lea este românească (vlahă) conform marelui istoric și lingvist clujean interbelic Nicolae Drăganu.

Corneliu Berari nu oferă o soluție definitivă enigmei etnogenezei românești, dar aruncă o lumină nouă și importantă asupra acestei problematici. Prin analiza comparativă a retragerilor imperiale, autorul demonstrează complexitatea factorilor care au contribuit la formarea poporului român și subliniază necesitatea unei abordări interdisciplinare care să integreze perspective geopolitice, militare, religioase și sociale. Istoricul ne invită să reconsiderăm rolul retragerii aureliene și al continuității daco-romane în istoria romanității orientale, și ne îndeamnă să explorăm dimensiuni originare, de la dinamica curenților religioși la rolul factorilor de mediu, și să renunțăm la abordările reductioniste care au dominat istoriografia românească. În loc să ne concentrăm exclusiv pe teritoriul actual al României, ar trebui să privim imaginea de ansamblu a Imperiului Roman târziu și a interacțiunilor sale cu lumea barbară. Berari surprinde etnogeneza românească drept o continuitate a interferenței Romanus cu Christianus în secolele IV-V, ceea ce a dus la „Romania” latinofonă ca parte a Imperiului Roman de Răsărit. Până la împăratul „trac” Focas putem vorbi despre o Romania latină a imperiului printr-o limbă latinofonă și originea împăraților, a înalților funcționari sau a capilor armatei, toți provenind din Tracia și de la Dunăre. Odată cu împăratul Heraclius avem de-a face cu eliminarea limbii latine și a funcționarilor latini și înlocuirea lor cu elemente grecești și asiatice. Abia după căderea limesului dunărean și a Balcanilor în anii 614-618 putem vorbi despre părăsirea de către aparatul administrativ bizantin a limbii și culturii latine din spațiul formării etnogenezei românești. Deci, continuarea romanizării, chiar și după retragerea aureliană prin Imperiul Roman de Răsărit, de limbă și cultură latină, până la elenizarea acestuia în prima jumătate a secolului al VII-lea, explică latinizarea geto-dacilor nu în 170 de ani, cât a fost cucerirea romană, ci în peste 500 de ani, prin prezența imperialilor romani de răsărit prin cetăți, orașe, târguri, garnizoane și construcția de depozite sau poduri în zona Dunării. Istoricul converge cu teoriile mele că proto-românii, ca popor distinct de limbă latinofonă, cu o religie creștină, s-au format înainte de invazia masivă a avarilor, slavilor și bulgarilor la sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea. Aș dori să exprim față de autor faptul că continuitatea „pe verticală” a continuat nu numai la sud de Dunăre, ci și la nordul Dunării prin „retragerea în păduri” și „la munte” a autohtonilor daco-romani, care pe coamele munților, prin păstorii vlahi, au reintrat în conexiune din 614 până în secolele XI/XII. „Romania pastorală” sau „Romania băjenită,” recunoscută de cronicile bizantine ale timpului, a continuat dinamismul transhumanței pe crestele Munților Carpați din sud spre nordul îndepărtat prin secolele VI-XI. Aici autorul se identifică oarecum cu istoricul german Schramm prin teoria „Fluchtromania”. Istoricul interpretează fenomenele istorice ale prăbușirii Bizanțului în Balcani și din punct de vedere eschatologic sau al efectelor religioase legate de milenarism. Persia și Constantinopolul la sfârșitul secolului VI erau afectate de aceste trăiri religioase apocaliptice. Este o perspectivă metodologică inedită pentru istoriografia noastră.

Lucrarea lui Berari reprezintă un punct de plecare major pentru cercetările viitoare asupra etnogenezei românești. Prin analiza comparativă a retragerilor imperiale și prin perspectiva interdisciplinară propusă, autorul ne oferă instrumentele necesare pentru a depăși fundătura epistemică în care se află istoriografia românească oficială și pentru a avansa spre o înțelegere mai profundă și mai nuanțată a originii poporului român. Cartea este o provocare aruncată istoricilor academici, fiindcă a sosit timpul reevaluărilor metodologice și istoriografice ale etnogenezei românilor.Lucrarea este o sinteză și un produs al „duratei lungi”, de secole din Epir, Pind, Haemus, Dunăre și Carpați. Autorul nu merge mai departe, nu vrea să schimbe paradigma etnogenetică, ci doar sugerează lucrurile. După lecturarea impresionantei cărți de aproape 700 de pagini, pot spune că poporul român este continuitatea „Romaniei imperiale” latinofone din secolele VI/VII, care a intrat în conflict cu partida ”grecizării” imperiale a centrului imperial Constantinopol și a supraviețuit prin acea transhumanță a „României băjenite” care s-a perpetuat „pe verticală” și prin „retragerea în pădure”. Această Romania latină, prin contactul cu slavii, germanii și maghiarii, a fost nominalizată cu etnonimul de vlahi/valahi, olahi în evul mediu timpuriu. Interesant este că autorul consideră că Romania orientală latinofonă din Imperiul Bizantin era mai apropiată de suveranul pontif de la Roma decât de patriarhul grec al Constantinopolului – un alt motiv de disjuncție istorică și istoriografică ce trebuie cercetat. Creștinismul nostru inițial să fie „de la Râm”, conform opiniei istoricului? De altfel, termenii religioși „cruce”, ”duminică” sau „înger” sunt de origine latină, la fel și denumirea „sat”, de la fossatum (modul de trai arhetipal românesc) – lucru care confirmă că proto-românii sunt urmașii celor din Romania imperială. Astfel, România de azi, ca o continuare a Romaniei Imperiului Roman de Răsărit latinofon, reprezintă în prezent un punct de plecare solid științific în abordarea etnogenetică și o chemare pentru cercetări noi din partea tinerei generații de istorici români.

Cătălina Ponor a intrat în „Hall of Fame” al gimnasticii mondiale

Data: 15 noiembrie 2025 by Redacția

Avem stele printre alte stele în mai multe domenii, dar de data aceasta vorbim despre stelele – campioane ale gimnasticii mondiale. Mai exact este vorba despre tripla campioană olimpică de la Atena, în 2004, Cătălina Ponor, care a fost primită în „Hall of Fame” al gimnasticii mondiale, evenimentul având loc în Oklahoma (SUA). Ponor a devenit al 12-lea reprezentant al gimnasticii româneşti inclus în „International Gymnastics Hall of Fame”, totul începând cu Nadia Comăneci, în 1993. Marea Nadia Comăneci a ținut să fie de față atunci când Cătălina Ponor a intrat în „Hall of Fame” al gimnasticii mondiale.

Ziua de 17 mai 2025 a devenit una dintre cele mai importante din viața Cătălinei Ponor. Alături de cea care acum 21 de ani urca pe treapta cea mai înaltă a podiumului cu echipa, la bârnă și la sol au fost Nadia Comăneci şi Mihai Covaliu, preşedintele Comitetului Olimpic și Sportiv Român. „Seducătoare şi puternică în acelaşi timp, elegantă şi extrem de ambiţioasă, Cătălina Ponor a marcat istoria gimnasticii româneşti. Este prima gimnastă din era modernă care a concurat la trei ediţii de Jocuri Olimpice şi prima gimnastă care a purtat drapelul României la ceremonia de deschidere a Jocurilor. Cătălina Ponor a câştigat cinci medalii olimpice, trei dintre ele fiind de aur”, este mesajul COSR. Ponor are 34 de medalii, dintre care 19 de aur, trei fiind cucerite la JO din 2004, de la Atena.

La ceremonia din acest an, de la Academia de Gimnastică „Bart Conner” din Oklahoma City, au mai fost onoraţi britanica Beth Tweddle (triplă campioană mondială și de șase ori câștigătoare a medaliei de aur la Campionatul European) şi germanul Andreas Wecker (care, în 1996 la Atlanta, a luat aurul olimpic la bară fixă). Ceilalți români incluși în International Gymnastics Hall of Fame sunt Nadia Comăneci, Bela Karolyi (1997), Ecaterina Szabo (2000), Teodora Ungureanu (2001), Daniela Silivaş (2002), Simona Amânar (2007), Octavian Bellu (2009), Lavinia Miloşovici (2011), Gina Gogean (2013), Aurelia Dobre (2016) şi Andreea Răducan (2018). Ponor a câştigat în întreaga carieră 23 de medalii la marile competiţii, dintre care cinci olimpice (trei de aur, una de argint și una de bronz), tot atâtea mondiale (trei de argint și două de bronz), plus 13 europene (opt de aur, două de argint și trei de bronz). De asemenea, fosta mare gimnastă a mai urcat pe podium de nouă ori la etapele de Cupă Mondială și de două ori la finalele Cupei Mondiale. Cătălina a câștigat primele ei medalii în 2003, trei de argint, cu echipa, la bârnă și la sol, în cadrul Campionatului Mondial care a avut loc la Anaheim, în Statele Unite. Retragerea și-a făcut-o în 2017, nu înainte de a câștiga aurul european la bârnă, cu ocazia competiției de la Cluj-Napoca. Pașii ei pot fi urmați acum de tânara generație de gimnaste din România, care se mândresc cu astfel de înaintași meritorii. Aplauze tuturor campionilor! (G.V. G)

La hotarele Daciei: „Yotvingieni sau „Spartanii Balticii”

Data: 15 noiembrie 2025 by George V. Grigore

Pe harta cunoscutului general Agrippa (n. 63 î.Hr., Peninsula Istria, Istria, Croația – d. 12 î.Hr., Campania, Italia) hotarele Daciei erau de la Dunăre, până la Marea Baltică. Multe documente medievale vorbesc despre Dacia din nordul Europei. Erau aceștia urmașii dacilor emigranți după cele două războaie romane? Sau nu aveau legătură cu aceștia? Cunoscuți și ca „Spartanii Balticii”, yotvingieni – misterioșii daci de la Marea Baltică – nu se temeau de moarte și luptau până la ultimul om în luptă, chiar dacă înfruntau inamici de zece ori mai numeroși. Legendele poloneze susțin că erau capabili să-și sacrifice proprii copii dacă asta le dădea un avantaj în război. Preferau să moară în luptă decât să trăiască în sclavie. Acestea nu sunt singurele asemănări dintre acest popor misterios și daci. Ca și dacii, yotvingieni își incinerau morții, iar brățările lor în formă de șarpe seamănă cu faimoasele brățări dacice. Dincolo de aceste speculații, pe care cu greu le putem prezenta chiar și sub formă de ipoteze, despre yotvingieni se știe chiar mai puțin decât despre daci. Nu știm cum se numeau pe ei înșiși și nici ce limbă vorbeau. Nu se știe sigur nici de unde au venit. Numele lor ar putea fi de origine vikingă. Unii cercetători cred că e posibil să provină de la numele scandinav Jatvigra, care, la rândul său, este legat de numele regelui englez Eadwig din secolul al X-lea. De asemenea, cercetătorii nu au nicio idee despre cum se îmbrăcau, obiceiurile și religia lor. Descoperirile arheologice arată că locuiau în forturi așezate pe dealuri, în regiuni înconjurate de mlaștini și păduri. Yotvingienii populau, se pare, o zonă care se întindea între lacurile Mazuriene și râurile Nemen și Narew. Se ocupau cu agricultura, pescuitul, apicultura, olăritul și metalurgia metalelor. În timp ce vecinii lor baltici, lituanienii, și-au creat un regat, yotvingienii au dispărut din paginile istoriei. La vest de Yotvingia a apărut o nouă putere, căreia bravii balți nu i-au putut face față: teutonii. „Cavalerii teutoni au atacat de multe ori, decimând nu numai războinicii, ci și sate și orașe întregi”, a spus Siemaszko. Cavalerii teutoni aveau cea mai puternică armată din Europa la acea vreme și în 1283 au pornit într-o cruciadă care a pus capăt stăpânirii yotvingienilor în regiune. Au asediat una dintre cele mai importante cetăți ale Yotvingienilor. Aceasta a fost cucerită ca urmare a trădării mai multor războinici yotvingieni. Mulți dintre yotvingieni au fost măcelăriți, în timp ce alții au fost strămuți în alte zone.

De-a lungul secolelor care au urmat, yotvingienii supraviețuitori și-au pierdut limba. Cu toate astea, în secolul al XIX-lea, conform unui recensământ efectuat în 1860 în regiunea Grodno, 30.000 de oameni care se identificau drept yotvingieni, deși nu cunoșteau limba strămoșilor lor.

În Polonia, memoria yotvingienilor se păstrează în poveștile transmise ale localnicilor din regiunile Suwałki și Augustów din Podlasie, precum și în numele unor locuri precum Hańcza, Wigry, Wiżajny, Szurpiły și Szelment și chiar în nume de familie locale precum Kolendo, Magalengo, Krejpcio, Skrunda, Waraksa, Możdżer și Skinder. În urmă cu câțiva ani, poliția a dat de urmă unei rețele care făcea trafic cu arme și artefacte istorice. Amenințați cu pedepse de până la zece ani de închisoare, infractorii au fost de acord să ducă arheologii într-un loc pe care îl jefuiseră. Ceea ce au descoperit arheologii a depășit toate așteptările. După ce au cercetat situl de la Krukówek lângă Suwałki, au găsit un cimitir yotvingian plin de obiecte metalice. Aceste descoperiri au fost prezentate anul acesta publicului în expoziția „Yotvingian Eldorado” organizată de „Muzeul Podlasie” și primăria orașului Białystok. Obiectele expuse datează din secolele XI, XII și XIII și includ arme, bijuterii, unelte și obiecte de uz zilnic. Printre cele mai uimitoare obiecte din punct de vedere vizual sunt cele sparte (vase, statui) și îndoite intenționat (spade, lănci, cuțite) îngropate alături de războinicii incinerați.

„Pentru ei, obiectele aveau și suflet. Când cineva a murit, bunurile lor au murit și acestea odată cu el”, spune Jerzy Siemaszko, curatorul expoziției. Au fost găsite și un număr mare de cruci creștine mici, dar nu există nicio dovadă că yotvingienii ar fi adoptat creștinismul. „Este posibil să le fi obținut în raidurile de pradă și să le fi folosit ca obiecte decorative. Sau se poate să fi adăugat zeul creștin celorlalți zei pe care îi venerau deja”, explică Siemaszko. O altă descoperire interesantă a fost un număr mare de clopote mici. Siemaszko spune că cercetătorii le-au testat și au descoperit că multe dintre clopote aveau o frecvență peste cea pe care o pot auzi oameni. „Este posibil să fi fost folosite pentru a ține paraziții departe de locuințe sau chiar ca un fel de jucărie din cauza efectului pe care l-ar fi avut asupra animalelor domestice” susține Siemaszko, citat de The First News.

Expoziția „Jotvingiai Eldorado”, care a ajuns în Lituania de la Muzeul regional Suwałki, este unică și valoroasă deoarece ajută la dezlegarea mantiei misterului istoric care învăluie istoria acestui trib. Expoziția a fost prezentată de Muzeul tradițiilor locale din Alytus, arheologul Jerzy Siemaszko, care i-a mulțumit artistului din Alytus, Artūras Balčiūnas, a cărui perseverență a dus la descoperirea „el dorado-ului joćvingian” în Lituania, chiar mai repede decât în muzeele poloneze care așteptau această expoziție. „Artūras a fost un om care a insistat să-l aducă la Alytus până când s-a descoperit o astfel de posibilitate”, explică Siemaszko. Muzeul tradițiilor locale din Suwałki și Alytus colaborează de douăzeci de ani și au pregătit expoziții și publicații comune. „În cronica ținuturilor prusace, Petras Dusburgietis îi numește pe yotvingieni unul dintre cele mai nobile triburi conform obiceiurilor, precum și unul dintre cele mai militante și bogate. Poate că această expoziție va ajuta la oferirea unui răspuns rezonabil la întrebarea: au existat cu adevărat yotvingieni?”, consideră curatorul muzeului, A. Balčiūnas. Căutarea unui răspuns a determinat ca expoziția „Jotvingiai Eldorado” să fie pusă la dispoziția locuitorilor din Alytus. Curatorul a remarcat, de asemenea, că până în secolul al XIII-lea, când a fost definitiv distrusă, yotvingienii erau cel mai des menționați în sursele scrise în legătură cu devastări, războaie și genocid. Există doar câteva mențiuni despre diplomație și comerț.

„Este foarte îmbucurător că, după atâtea secole, împreună cu Muzeul regional Suwałki, protejăm și cultivăm moștenirea comună yotvingiană și că muzeele și ambele națiuni – lituanienii și polonezii – colaborează pentru a afla mai multe despre acest trib dispărut”, a spus A. Balčiūnas. Una dintre cele mai importante mărturii ale trecutului yotvingian sunt movilele funerare. lângă Alytus, există un cimitir în Dzirmiszki, lângă Movila lui Miroslav – Kaukai, ale cărui descoperiri amintesc și de istoria yotvingienilor. cu toate acestea, există foarte puțin material autentic. „În ciuda faptului că istoria arheologiei din regiunea Suwałki datează de câteva sute de ani, se știu puține lucruri despre yotvingieni. Un popor foarte războinic, doar ultimii 20 de ani ne-au permis să reconstruim și să înțelegem adevărata natură a yotvingienilor”, explică J. Siemaszko. Arheologul polonez observă că tot mai multe cimitire yotvingiene au fost recent descoperite și explorate exclusiv folosind tehnologia modernă. Înmormântările yotvingiene sunt unice. Ca majoritatea triburilor, yotvingienii își ardeau morții la foc funerar, dar rămășițele arse nu erau îngropate, ci împrăștiate într-un loc sacru. sau îngropate foarte superficial. Se știe că yotvingienii locuiau în movile înconjurate de mlaștini și păduri, o zonă care se întindea de la lacurile Mazuriene în vest, până la râul Neman în nord și râul Narewo în sud. Puține situri funerare au rămas datorită agriculturii intensive din aceste zone. în pădurile unde nu exista activitate economică, un cimitir unic, Krukuvka, care a devenit o adevărată senzație, este prezentat în expoziția „Jotvingiai Eldorado”. Expoziția originală este încadrată de o imagine autentică a pădurii în care a fost descoperită depozitul. Teatrul municipal Alytus a ajutat la transportul operelor de artă folosind propriul transport, iar designul unic al expoziției este demn de remarcat, la fel ca și exponatele sale. Povestea descoperirii cimitirului Krukuvek este dramatică. În 2015, poliția poloneză a reținut un grup de persoane care săpaseră ilegal morminte. O investigație privind comerțul ilegal cu arme și alte artefacte a relevat că acestea sunt descoperiri arheologice de o valoare inestimabilă. Un cimitir din satul Krukuvek, jefuit de tâlhari, a devenit un sit archeologic care a depășit cele mai îndrăznețe așteptări ale arheologilor. Peste 1.000 de descoperiri care datează de peste 900 de ani au fost descoperite în acest sit funerar Joćvingia. Această adevărată colecție de artefacte este considerată cea mai mare colecție de artefacte yotvingiene din lume. „Poliția m-a rugat să asist ca arheolog la evaluarea descoperirilor, care s-au dovedit a fi artefacte incredibile din evul mediu timpuriu aparținând yotvingienilor. Cei reținuți au fost aspru pedepsiți pentru trafic de persoane și, prin urmare, au fost de acord să arate locul unde au fost făcute descoperirile. Muzeul de arheologie din Varșovia a solicitat cooperarea la săpături. Datorită săpăturilor, a apărut această colecție, o parte din care putem vedea în Alytus. Aceasta mărturisește unicitatea tribului yotvingian. Înmormântările bogate mărturisesc că nu au fost depășiți de vecinii lor – lituanieni, polonezi, prusaci și ruși. Căutarea altor câteva posibile locații sunt în curs de desfășurare, iar descoperirile confirmă că sunt un trib generos. „Erau un trib generos. vom afla mai multe despre yotvingieni în viitorul apropiat”, spune arheologul. Despre posibilitatea ca dacii să fi fost înrudiți cu popoarele baltice vorbește și lingvistul Harvey E. Mayer în articolul „Daci și tracii, popoare baltice de sud”. Evident, din limba traco-dacă s-au păstrat prea puține elemente pentru ca această teorie să se bucure de o bază de lucru adecvată. Dar prin aceste descoperiri și șansa nesperată de a putea investiga aceste situri cu aparatură de ultimă generație și cu metode moderne de investigare poate vorm devoala adevărul despre existența unei a doua Dacii în nordul Europei, pentru un timp îndelungat.

Rechiziționarea neohortist venetică a patrimoniului…

Data: 14 noiembrie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Nu, nu este nicidecum vorba că, în acest fel, ar fi eliminată una dintre sinecurile care toacă din bugetele țării… Căci, nu acesta este scopul acestor guvernanți… Ci acapararea și plasarea acestor „beneficium sine cura” în tabăra lor politică (de guvernare), în aria lor de interes, de falsificare și mistificare… Pentru că nu este vorba de „marile economii” ce s-ar face prin mazilirea Institutului Național al Patrimoniului și transformarea lui într-o anexă prin subsolurile ministerului (a)Culturii de sub acești venetici… Interesul este, de fapt, transferul lui, ca reper instituțional, în anexa de falsificări ale trădătorilor ce ne conduc de peste trei decenii… Pentru că, oricât ar fi ei de idioți, de analfabeți funcționali, totuși, știu bine că le este mult mai potrivit să păstreze structura de gestiune a patrimoniului, pentru a o folosi în propriul interes, în falsificarea istoriei, a prezenței noastre, în întreruperea tocmai a continuității noastre de neam și țară… Practic, printr-o „ierarhizare” și redefinire patrimonială… Căci, de asta am avea parte dacă actualul Institut ar fi declasat la nivelul unui compartiment dintr-un minister… Unul care „să taie și să spânzure” (și poate nu doar „fluturașii” de salariu…) după dorința unui vătaf al acestor vremuri scârbavnice… De un departament al Patrimoniului prin care să se recatalogheze vestigiile, reperele, printr-un alt proces de maghiarizare, de la ființa vie la cea spiritual-culturală, urmărind manualul de maghiarizare (și nu doar a numelor) al lui Simon Telekes… Pentru că, într-un departament al Patrimoniului, nouă, orice altceva ne-ar mai reveni, dar nu raportarea la vestigii… Iar patrimoniul ar fi în mod cert așezat pe căprăriile decise de către toți acești necrofagi ai ființei noastre naționale… S-ar crea astfel „moșia” de drept a hoților, a veneticilor, a revizioniștilor și iredentiștilor, ca structuri prin care să finanțeze direct toate clădirile „retrocedate” în Ardeal… Iar pentru acoperirea malversațiunilor, ni se va arunca și nouă câte o ciozvârtă de finanțare, pe structuri de patrimoniu românesc impuse pe simbolistica de butadă de ceapă, praz și usturoi… Pentru că troițele, crucile, clădirile, monumentele, statuile reprezentative pentru noi, acelea ce nu vor putea fi reetichetate (deși, ăștia chiar nu au nici o jenă să-și pună cuiele secuiești, din păcate nu pe sicriele lor iredentiste, ci pe Monumentele noastre), acelea, dară, care nu vor putea fi rechiziționate „cultural” de către maghiarime, vor fi lăsate să piară… Ajutate să dispară, să se năruie, să se prăbușească, să ardă… Pentru a nu mai rămâne, decât cele ale lor, și, pe lângă ele, cele ale evreilor și țiganilor, mai nou ale slavei ucrainiene, cât să dea impresia de pluritate patrimonială…

Desființarea Institutului Național al Patrimoniului, mazilirea lui la nivel de sinecură controlată politic guvernamental este sinonimă cu ștergerea cu dosul palmei de grofi a ultimelor șuvițe de sânge de ființă națională de pe eșafodul pe care, de atâtea decenii, ne înjunghie, ne zdrobesc, ne înlătură, ne azvârlă… Și este tristă, dureroasă, anemica noastră reacție… Căci, dacă acești detractori își permit să ne împungă direct în ochii conștiinței naționale cu fierul încins al urii, dacă rad până și institutul patrimonial al unor vestigii, simboluri, repere, chiar nu vor avea nici o problemă în a ne smulge, mâine-poimâine, și tricolorul de pe lăncii ori să ne schimbe imnul național… Pentru că acesta este scopul lor… Și nu, nu cel „final”… Căci, nu se vor opri doar la a mărșălui, eventual „cu arma (secuiască) în mână” peste noi, ci doar când vom fi fost definitiv alungați de aici… Chiar și Academia Română, numai mâine-poimâine va fi și ea poate rebotezată, după valul de întinare a neamului românesc, într-o academie „națională”, apoi „a națiunilor”, căci, și acolo se va înfiripa „ecumenizarea” social-culturală ce ni se aplică pe structurile religioase… Precum Catedrala Mântuirii Neamului schilodită în nume, pentru a nu mai fi nici a neamului, nici a națiunii, nici a românilor, ci, în drumul spre un viitor „a lor”, într-o formulă periculos de apropiată de un final ecumenic devastator pentru noi, „a națiunilor”.

De la vârful Academiei Române au fost dară scheunate câteva vorbe… Nu atacând frontal mizerabila acțiune a acelor ce ne cârmuiesc spre moartea noastră de neam, și de o ființă, așa cum era ea cândva, Demnă și „dodoloață”, ci, pentru a nu supăra, a nu deranja cumva, cu vorbe atent alese… Căci, nu-i așa?!, chiar și când ni se înfig din nou baionetele în pântecele de neam și Țară, noi suntem atenți a ne descălța, să nu le murdărim cumva cu țarină locurile lor păgâne de sacrificare a noastră… Or, academicienii ar fi avut un bun prilej să-și arate rostul în slujba neamului… Să ceară chiar transformarea Institutului Național al Patrimoniului într-un minister în sine!… În care, nu patrimoniul să fie subdepartament printr-un beci de cultură, ci, toate acele structuri desființate din vreme în vreme, spre a ne aduce aici, să devină reperele unui necesar Minister al Patrimoniului Național Românesc… Toate acele instituții desființate cu ură, de ei, veneticii (e drept, sub tăcerea și indiferența noastră la fel de criminală): de la Comisiunea Monumentelor Istorice (desființată în 1948), Direcția Monumentelor Istorice (rasă în 1977), la Oficiul Național al Monumentelor Istorice și Institutul Național al Monumentelor Istorice (suprimate în 2009) și Institutul de Memorie Culturală (strivit în 2011)… Ba, Academia (încă) Română ar fi putut chiar cere ca Institutul Național al Patrimoniului să fie adus sub aripa ei… Chiar dacă, și acolo, pe fond, ar fi fost vorba poate de o lezare „similară”, de o pierdere de sinecuri, de cedări și renunțări imposibil a fi făcute de sub căpița de frustrări, lașități, indiferențe și autosuficiență…

Două exerciții…

Data: 14 noiembrie 2025 by Marin Neacșu

Citind ultima știre, legată de exercițiul de mobilizare din Germania, gândul mi-a fugit la celebra schiță „două lozuri” a lui Caragiale, jucată magistral de Grigore Vasiliu Birlic, iar în minte l-am revăzut agățat de candelabru strigând „și viceversa!”. Magistrală schiță, una din capodoperele umorului universal. Stan și Bran nu ar fi jucat mai bine. Ce legătură este între titlul articolului, exercițiul de mobilizare din Germania și cele două lozuri? Humorul! Știu că mulți vor spune că nu e de râs, dar oricât de serios ai fi tot te apucă râsul citind. Dar ca să ajungem la final să o luăm cu începutul. Așa cum spuneam într-un articol precedent, domnul ministru de externe german, Juhann Wadephul, a declarat pe 14.10.2025 că Germania va sprijini România în cazul unui conflict cu Rusia. Nu intru în comentarii pe acest subiect, declarația era un îndemn clar la adresa României de a căuta scandal sub „acoperirea” sprijinului german. Nu este un secret pentru nimeni că Franța și Germania urmăresc prelungirea și chiar amplificarea conflictului din Ucraina.

Partea română, împinsă și încurajată de Bruxelles în ideea participării mai intense și sub toate formele posibile la conflictul din Ucraina, a declarat la rândul ei că va face din România un hub logistic și a modificat legea apărării introducând principiul „apărării românilor din afara granițelor”, cu bătaie directă pe Moldova și Ucraina, asta însemnând practic implicarea trupelor românești în conflictul din Ucraina sau a unui eventual conflict în Moldova. Asta doresc liderii europeni.

Că acest curs este planificat de mult și nu au fost doar declarații de conjunctură, o dovedesc cele ce urmează, căci exercițiile de mobilizare nu se organizează de pe o zi pe alta. S-ar putea chiar trage concluzia că inclusiv anularea alegerilor din Decembrie 2024 și „alegerea” lui Nicușor și a lui Bolojan la conducerea destinelor României fac parte dintr-un plan mai larg care să ducă la escaladarea conflictului din Ucraina. Nici Trump nu este în stare să împiedice (mai ales că nici nu ține morțiș) continuarea conflictului, este clar că pe el îl interesează exploatarea Ucrainei, indiferent cine i-o garantează, Putin sau Zelensky. Numai că liderii europeni, care și ei vor să pună mâna pe câte ceva, fac totul pentru ca Trump să nu primească ce vrea, zădărnicind orice încercare de înțelegere pașnică. Asta în paranteză fie spus, ca să lămurim imaginea de ansamblu.

Deci, planul în mare al liderilor europeni, UE, este continuarea războiului până la nimicirea nu a Rusiei ci a Ucraninei și statelor vecine, pentru a da posibilitatea vechilor imperii să „reconstruiască„ Estul Europei. România, Moldova și Ucraina sunt țintele „reconstrucției”.

Ca parte din plan, oficialii români au trecut la „reconstrucția rezervei armatei” fără de care un conflict cu Rusia nu e posibil nici măcar teoretic. Presa titrează că Șeful M St M a afirmat recent că armata României este capabilă să se apere în caz că va fi atacată de Rusia. Am citit ce a spus și am constatat că nu e chiar atât de nebun. Întrebat dacă România poate face față unui eventual conflict cu Rusia, pe care doar rușii nu îl caută și nu îl menționează, generalul Vlad Gheorghiță a răspuns doar că „Avem nevoie de o populație pregătită pentru apărare, o industrie națională abilă să sprijine efortul de război și un plan coerent pentru combaterea dezinformării. Dacă avem aceste trei elemente, o națiune poate să reziste, are capacitatea de a respinge un eventual agresor”. Încă lucid, generalul a spus că avem nevoie, nu că avem deja o armată și industrie pregătite pentru un conflict, dar presa mai obedientă intereselor europene chiar decât conducerea armatei, a interpretat declarația ca pe o realitate, nu o dorință. Oricum pentru un război cu Rusia, sau pentru apărare, România are nevoie de pregătire pe toate planurile, iar rezerva face parte din pregătirea pentru apărare. Nu discut aici nici faptul că măsurile luate sunt nu doar insuficiente ci uneori chiar proaste, nici faptul că de fapt unii doar se prefac că fac, nici batjocorirea nu doar a armatei ci chiar și a ideii de apărare de care dă dovadă clasa politică. Ceea ce contează este „efectul la țintă” și din câte s-a văzut la ultimul exercițiu „Mobex 25”, situația nu e deloc roză, chiar dacă în bilanțul exercițiului, conducerea armatei a încercat să îndulcească șerbetul spunând că acesta a fost un succes, pentru că ei de fapt au urmărit doar să vadă cum stau. Domnule general, dacă până acum nu știați, înseamnă că – să mă scuzați -, ați dormit în cizme. Dacă până acuma nu ați știut că rezerva armatei, și nu doar aia „varșovistă” este îmbătrânită, bolnavă, grasă și neechipată, neinstruită, ruginită, îmi permit să vă întreb ce ați făcut în armata română în ultimii 20 de ani? Doar cursuri în străinătate, sau ați studiat proverbele afgane?

Nu era nevoie să cheltuiți bani cu exerciții de mobilizare, trebuia doar să vă puneți oamenii la treabă, periodic, nu doar pompieristic, când arde sau vă dau ordin șefii de la Euro-news. Apropo, respectiva agenție de știri sau ce o fi, a devenit agenția dumneavoastră de știri? Alte ziare, mijloace de comunicare, eventual autohtone, nu mai funcționează? Cine, pe cine servește în această relație? Deci cum s-a desfășurat mobilizarea la români s-a văzut. Până acuma am discutat lucruri serioase. De acuma urmează partea hazlie. Germania domnului Wadephul a purces și ea la un exercițiu de mobilizare, probabil pentru a vedea în cât timp rezerviștii germani pot ajunge să sprijine rezerviștii români să lupte împotriva Rusiei. Trebuie să admit că filmul „Stan și Bran în Armată” a fost depășit în situații comice de acest film al studiourilor Defa Berlin. Miercuri într-un orășel din Sudul Germaniei, după modelul Mobex 25, armata germană a desfășurat un exercițiu de mobilizare cu câteva mii de rezerviști. Acțiunea s-a vrut a fi strict secret probabil, căci altfel ar fi fost anunțate și forțele de interne din zonă. Dar nu, totul a fost „streng geheim”, nici populația civilă și nici poliția nu au cunoscut ceva. Cum au apărut rezerviștii cu arme prin localitate, civilii, speriați și ei probabil de zvonurile că „ne atacă rușii” au sunat la poliție, anunțând că au apărut oameni înarmați pe străzi. Nu e glumă, e real. Poliția și-a trimis trupele imediat printre care și un elicopter să vadă ce se întâmplă. Și de acuma urmează tragi-comedia. Militarii, activi și rezerviști vâzând poliția înarmată că îi înconjoară, au crezut că e parte a „scenariului”, că poliția joacă rolul „inamicului„ și au deschis focul cu gloanțe de manevră asupra lor. La rândul lor, polițiștii crezând că se trage cu gloațe reale, atacați fiind, au deschis focul cu muniție reală. Trebuie să admit că și aici am fost înfrânți. Prostie și dezorganizare mai mare ca la nemți, nici la noi nu se poate. Bravo Gheorghiță, onoarea ne-a fost salvată. Spre norocul participanților, nu s-au înregistrat victime, doar un soldat a fost ușor rănit în acest conflict spontan. Probabil la bilanțul exercițiului și conducerea armatei germane va spune că exercițiul a fost un succes, că de fapt rezerviștii germani au jucat rolul rezerviștilor români pe care armata germană urmează să îi ajute să se bată cu rușii.

Ei, acuma sper că și conducătorii armatei române au înțeles pe ce pot conta în caz de conflict cu rușii.

Amintiri pierdute și regăsite…

Data: 14 noiembrie 2025 by Petru Jipa

Cred că aveam zece când mi-am întrebat părintele: Tată, cine au fost cei care au omorât marele istoric Nicolae Iorga? Răspunsul dânsului m-a uluit: Niște proști, tocmai pentru că l-au asasinat. Nu înțelegeam eu mare lucru, nu citisem nici Delirul de Marin Preda, aveam doar zece ani. Mă gândeam că pământul nu e doar o bucată de lut întinsă sub soare, ci o memorie vie, scrisă în rădăcinile stejarilor, în șoapta vântului de toamnă, în glasul bunicilor ce povestesc la foc și opaiț. O țară e făcută din lacrimi de muncă, din sudoarea semănată în brazdă, din tăcerea celor ce au plecat și din dorul celor ce au rămas. E scrisă în cântecul de leagăn al mamei, în crucea de piatră de pe colină, în cartea de școală deschisă la pagina cu poezia lui Eminescu. Dar o țară poate muri și fără război. Poate muri în tăcerea indiferenței, în uitarea numelui strămoșilor, în vânzarea demnității pentru un profit ușor. Poate muri când copiii nu mai știu de unde vin, când școala uită să le spună că libertatea e o comoară scumpă, când dreptatea devine un cuvânt, nu un cuvânt gol rostit de buze care mint. Așadar, iubiți-o nu doar cu vorbe, ci cu fapta. Iubiți-o prin cinstea zilnică, prin refuzul de a accepta minciuna, prin curajul de a spune adevărul. Iubiți-o prin respectul pentru cel slab, prin ajutorul dat fără așteptare de răsplată, prin mândria de a fi român fără a urî pe altul. O țară trăiește atâta vreme cât cineva se mai roagă pentru ea, cât cineva mai plânge când e jignită, cât cineva mai scrie un vers, mai plantează un copac, mai învață un copil alfabetul sufletului. Scrisoarea marelui istoric e un semn. Nu de despărțire, ci de chemare. Să nu lăsați focul să se stingă. Să nu permiteți ca sufletul să vă fie cumpărat. Păziți-i memoria, onorați-i lupta, construiți-i viitorul. Căci țara nu e doar un punct pe hartă — e o chemare veșnică, adresată inimilor curate. Și dacă veți păstra această iubire vie, ea nu va muri niciodată. După asasinarea marelui istoric, pe biroul dânsului a fost găsită o scrisoare adresată poporului român. Poate că este momentul să o citim, poate este momentul să omagiem marele istoric al românilor acum când se împlinesc 85 de ani (27 Noiembrie 1940) de la eliminarea sa.

Scrisoarea testament pentru viitoarele generații. „Dragii mei români. Când aceste rânduri vor fi citite, eu nu voi mai fi. Dar cuvintele mele vor rămâne, așa cum rămâne lumina unei stele moarte, călăuzind pașii celor ce vin. Am iubit acest pământ, am scris și am luptat pentru ca voi, cei de azi și de mâine, să știți cine sunteți. România nu este doar brazda pe care o calci sau râul ce-ți adapă setea. România este limba pe care o vorbești, cântecul ce-ți tresare sufletul, amintirea celor ce au visat pentru voi înainte de a vă naște. Ea este jertfa lui Mihai la Călugăreni, lacrima lui Horea în lanțuri, sabia lui Ștefan în apărarea hotarelor. Dar mai presus de toate, România este ceea ce fiecare dintre voi alege să fie. V-am privit, popor al meu, în ochii copiilor voștri și am văzut în ei viitorul. Sunt cartea nescrisă pe care doar voi o puteți umple cu înțelepciune sau ignoranță, cu muncă sau nepăsare, cu demnitate sau uitare. Vă rog, în numele celor care s-au stins pentru această țară, să nu-i lăsați fără rădăcini. Păziți-vă graiul, căci în el stă sufletul nostru. Când dispare limba, dispare și neamul. Citiți, învățați, cunoașteți-vă trecutul. Clădiți viitorul cu mintea, nu doar cu mâinile. Cinstea, munca și iubirea de țară să vă fie scut și armă. Vor veni vremuri de încercare, cum au venit mereu. Vor fi momente când România va părea rătăcită printre furtuni. Să nu vă lăsați amăgiți de strălucirea mincinoasă a altor pământuri. Țineți aproape, țineți-vă frățește, căci nimeni nu ne va ridica, dacă noi nu ne ridicăm singuri. Dacă simțiți că nu mai este nădejde, priviți spre munții noștri. Ei nu s-au plecat în fața vijeliilor. Așa trebuie să fie și sufletul românesc: de neîndoit, de neînfrânt. Vă las această scrisoare ca pe o fărâmă din sufletul meu. Să o citiți când drumurile se vor tulbura, când glasul trecutului va fi acoperit de vuietul nepăsării. Și să nu uitați: o țară nu trăiește doar prin hotarele ei, ci prin inima celor ce o iubesc. Al vostru, Nicolae Iorga”…

Ce mai rămâne să spunem? Poate doar: să fie pace!

O istorie a Holocaustului în Mezericiul românesc din Moravia, sub ocupația germană (Valašské Meziříčí) între anii 1939-1945

Data: 13 noiembrie 2025 by Ionuț Țene

În martie 1939, Cehia a devenit un protectorat german, controlat de Hitler din punct de vedere militar, polițienesc, administrativ și economic, într-un mod brutal. Controlul german în Moravia valahă, în perioada 1939-1945, a fost caracterizat printr-o combinație de administrație directă, supraveghere prin intermediul structurilor autonome cehe și represiune brutală. Politicile naziste vizau atât populația cehă în ansamblu, cât și, în mod specific, comunitățile evreiască și majoritar valahă din Moravia de Est, cu scopul de a elimina orice formă de opoziție și de a pregăti terenul pentru implementarea Soluției Finală. La nivel regional, Moravia era divizată în districte administrative conduse de Landrat (administratori de district) și Kreishauptmann (șefi de district). Acești oficiali germani supravegheau implementarea politicilor naziste la nivel local și coordonau activitățile poliției, ale SS-ului și ale altor agenții de securitate. Trupe regulate ale Wehrmacht-ului și unități ale SS-ului au fost staționate în Moravia valahă pentru a menține ordinea, a suprima rezistența și a intimida populația autohtonă. Gestapoul (poliția secretă germană) opera, de asemenea, în regiune, vizând opoziția politică, membrii rezistenței, valahii și, în special, evreii. Lucrarea „Židé v dějinách Valašského Meziříčí” (Evreii în istoria Valašského Meziříčí – Mezericiul românesc), publicată în 2004 de istoricul și arhivistul ceh Ladislav Baletka, reprezintă o sursă istoriografică fundamentală pentru oricine dorește să înțeleagă Holocaustul în contextul specific al orașului Mezericiul românesc (Valašské Meziříčí) din Cehia, în perioada ocupației germane din anii 1939–1945, când statul ceh devenise un protectorat german sub cizma lui Hitler. Mezericiul românesc era atunci un oraș de circa 20 de mii locuitori și capitala Moraviei valahe, care azi se mândrește cu un impresionant Muzeu de istorie a valahilor din Cehia.

Această lucrare științifică a lui Baletka este minuțios documentată și oferă o perspectivă detaliată asupra vieții evreilor în acest oraș de-a lungul secolelor, de la primele așezări până la exterminarea aproape completă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Baletka a fost un istoric clasic, specializat pe arhive, fiind de altfel și directorul arhivelor statului din Vsetín. Contribuția sa la istoria relațiilor interetnice în Moravia valahă a fost fundamentală. A fost un istoric apreciat în perioada comunistă, dar și după Revoluția de Catifea din 1989. El a deținut funcția de director al arhivelor statului din Vsetín până în 2008, când s-a pensionat; a decedat în 2011, lăsând o operă complexă ce cuprinde și viața valahilor din Cehia. Importanța lucrării lui Baletka constă în faptul că reprezintă o referință majoră pentru reconstrucția vieții evreiești pre-Holocaust în Moravia valahă. Baletka a reușit să reconstituie o imagine vie și detaliată a vieții evreilor din Mezericiul românesc (Valašské Meziříčí) înainte de Holocaust. El explorează aspecte precum activitățile economice, structurile sociale, viața religioasă, contribuțiile culturale și relațiile cu populația non-evreiască, în special cu cea românească. Baletka nu se limitează la prezentarea politicilor antisemite centrale, ci a analizat modul în care acestea au fost implementate și adaptate la nivel local. El identifică indivizii și instituțiile care au colaborat cu autoritățile naziste, fie din motive ideologice, fie pentru profit personal. Această autentică anchetă a colaborării locale este crucială pentru înțelegerea mecanismelor prin care Holocaustul a fost posibil. Baletka nu ezită să descrie în detaliu persecuțiile, deportările și exterminarea evreilor din Mezericiul românesc. Prezintă, cu rigoare, statistici, mărturii și relatări, creând o imagine cutremurătoare a crimelor comise și a suferințelor îndurate de victime. Totodată, acordă atenție și modului în care memoria Holocaustului a fost gestionată și reprimată în perioada comunistă. El examinează eforturile de recuperare a memoriei după 1989 și subliniază importanța onorării victimelor și a promovării toleranței. Astfel, lucrarea lui Baletka devine o sursă indispensabilă pentru orice cercetare ulterioară despre Holocaustul din Mezericiul românesc. Autorul explorează, cu acuratețe științifică, dimensiunile socio-economice ale Holocaustului în acest orășel considerat capitala Moraviei valahe. Prin analiza factorilor economici, a dinamicii locale și a memoriei colective, autorul dezvăluie complexitatea din spatele exterminării populației evreiești, precum și lecțiile importante pentru generațiile prezente. Susține că, deși ideologia rasială a fost forța motrice principală a Holocaustului, factorii economici și oportunismul au jucat un rol crucial în implementarea politicilor antisemite, conducând la suprimarea memoriei evreilor din zonă. După cum nota Timothy Snyder, „Europa se află în mijlocul câmpiei sângeroase naziste și sovietice. Nu este ușor să vedem, dar aceasta este adevărata istorie a Europei moderne. Holocaustul face parte din aceasta” (2010, p. 1). Studiul aruncă o lumină profundă asupra eforturilor din secolul al XX-lea de a suprima amintirea violenței și injustițiilor Holocaustului, precum și asupra cercetării lui Ladislav Baletka și a eforturilor sale de a păstra moștenirea culturală a evreilor din districtul său. Ladislav Baletka a fost un precursor al noii generații de istorici care abordează Holocaustul în Moravia valahă în timpul ocupației naziste.

După 2014, o pleiadă de tineri istorici cehi și-a afirmat poziția, abordând problema relațiilor dintre evreii persecutați și populația locală cehă și valahă în perioada războiului. Lucrarea lui Kristýna Rozsypalová, ”The Socioeconomic Motives behind the Holocaust in Valašské Meziříčí”, aduce o contribuție importantă la studiile Holocaustului, oferind o examinare detaliată a modului în care a fost implementat genocidul într-un mic oraș din Moravia. Majoritatea studiilor despre Holocaust abordează nivelul macroeconomic, lipsind însă o analiză a complexității motivelor la nivel local. Cercetătoarea nu intră însă în profunzimea relațiilor interetnice. Studiul lui Kristýna Rozsypalová reprezintă o modalitate puternică de a analiza Holocaustul ca un fenomen complex și stratificat, examinând cu atenție contextul, motivațiile și amintirile locuitorilor săi, pe stilul istoriografiei orale. Potrivit fostului politician cehoslovac Alexander Dubček, declarația sa „nu sunt proprietatea nimănui și sunt responsabil pentru propria mea conștiință” este mereu actuală. Cu această mentalitate, studiul prezintă o investigație asupra vieții evreiești în ținuturile valahe din Cehia înainte de al Doilea Război Mondial, concentrându-se în special pe Moravia. Din analiză se poate înțelege că în ambele societăți s-au format atitudini diverse – o istorie marcată de oportunități, persecuții și o coexistență uneori incomodă, dar care au pus bazele unei tragedii. Această prezentare generală, bazată în parte pe studiile scriitorului Tomás Pěkný, se concentrează pe așezările timpurii evreiești, pe funcțiile economice și pe diferitele grade de toleranță și excludere cu care s-au confruntat comunitățile evreiești de-a lungul secolelor. Dispozițiile juridice care au reglementat viața evreiască și nivelul de autonomie pe care l-au păstrat sunt evidențiate ca indicatori cruciali pentru înțelegerea poziției lor în societate și a vulnerabilităților ce au rezultat din eforturile anterioare ale societăților de a-i marginaliza. Este explorată emanciparea treptată și integrarea evreilor în secolul al XIX-lea, alături de ascensiunea mișcărilor naționaliste, care au contribuit la revigorarea antisemitismului. Această secțiune contextuală pregătește scena pentru o înțelegere mai nuanțată a vieții evreiești din Mezericiul românesc și din regiunea Zlín, precum și a factorilor specifici locali care au contribuit la Holocaust. De asemenea, analizează motivațiile socio-economice precise ce au ghidat implementarea politicilor naziste și reacțiile comunității din Mezericiul românesc în timpul Holocaustului, adăugând straturi de complexitate procesului genocidal. Rozsypalová și Baletka, prin examinarea politicilor concrete, evidențiază etapele prin care comunitatea evreiască locală a fost treptat expropriată, marginalizată și, în cele din urmă, înlăturată de către naziști, în ciuda opoziției valahilor și a sprijinului populației locale.

Studiul analizează modul în care proprietățile și întreprinderile deținute de evrei au fost confiscate și transferate către proprietari non-evrei, în baza Legilor de la Nürnberg. S-a evidențiat o discriminare economică agresivă. În plus, s-a demonstrat cum evreilor li s-a refuzat accesul la anumite ocupații, au fost excluși din organizațiile economice și împiedicați să își exercite profesiile, ceea ce a condus la mizerie economică și dependență. În ceea ce privește exploatarea muncii, s-a investigat modul în care autoritățile naziste au folosit forța de muncă a evreilor înainte de deportare, supunându-i unor condiții dificile în timp ce profitau de expertiza și abilitățile lor pentru atingerea propriilor scopuri. O analiză mai aprofundată a implicării actorilor locali este inclusă, oferind clarificări cu privire la motivațiile și acțiunile funcționarilor locali, ale vecinilor și ale altor persoane care au beneficiat de pe urma persecuției evreilor. În special în timpul exodului evreilor din economia formală, a avut loc o concurență comercială între evrei și vecinii lor? De asemenea, a existat o diferențiere financiară între cetățenii evrei locali și coloniștii de rang înalt (burghezi, potentați financiari), susținută de colaboratorii din administrația locală. Examinarea acestor elemente oferă o lumină semnificativă asupra dinamicii complexe a interacțiunilor din timpul Holocaustului în acest mic centru urban. În cadrul cercetării, sunt abordați factori suplimentari care au influențat atitudinile cehilor față de vecinii lor evrei, dincolo de interesele materiale și planificarea economică din perioada Holocaustului. Într-o epocă în care tensiunile etnice se intensificau, naționalismul ceh și propaganda pro-germană au contribuit la crearea unei atmosfere în care antisemitismul s-a dezvoltat. Cercetarea lui Rozsypalová explorează rolul presei, al organizațiilor politice și al instituțiilor religioase în cultivarea prejudecăților și stereotipurilor despre evrei. Se analizează modul în care tulburările culturale și sociale au alimentat climatul general de ostilitate. Existau povești sau percepții comune despre evrei, deja prezente, care au influențat modul în care populația a înțeles și a răspuns politicilor antisemite. Au fost puncte de inflexiune specifice, precum acuzațiile false de crimă ritualică, care au alimentat prejudecățile și violența locală. Examinarea acestor dinamici culturale a fost esențială pentru înțelegerea substratului ideologic ce a permis răspândirea Holocaustului în Mezericiul românesc. Rozsypalová analizează, de asemenea, rolul elitelor locale, al liderilor politici și al organizațiilor civice în facilitarea sau opoziția față de politicile antisemite. Investigarea gradului în care aceste figuri au susținut sau condamnat public discriminarea și persecuția evreilor oferă o perspectivă complexă asupra dinamicii de putere locale în timpul Holocaustului.

Autoarea menționează celebrul „Statuta Judaeorum”, o legislație din secolul al XIII-lea care reglementa statutul juridic al evreilor, precum și limitările impuse de-a lungul timpului, cum ar fi interdicția de a deține proprietăți funciare sau de a exercita anumite profesii. De asemenea, este analizată perioada emancipării evreilor în secolul al XIX-lea, atunci când aceștia au obținut drepturi civile și politice, dar s-au confruntat și cu o creștere a antisemitismului. Rozsypalová abordează, totodată, problema diviziunii dintre asimilare și sionism. Autoarea subliniază că faptul că mulți evrei din regiune s-au orientat către cultura germană i-a făcut mai puțin predispuși să reziste politicilor Germaniei naziste. Istoricul s-a concentrat pe etapele finale ale Holocaustului, precum izolarea, deportarea și uciderea evreilor din Mezericiul românesc. Bazându-se pe mărturii de arhivă, relatări orale și testimoniale, studiul descrie în mod viu greutățile cu care se confruntau evreii în timp ce erau forțați să-și părăsească casele, adunați în zone desemnate și, în cele din urmă, încărcați în trenuri de marfă cu destinația lagărelor de exterminare. Se evidențiază rolul liderilor evrei din comunitate, în special al Dr. Karel Heller, punând în lumină deciziile dificile și compromisurile cu care s-au confruntat, în încercarea de a proteja și de a sprijini membrii comunității în contextul restricțiilor și brutalităților crescânde. Autoarea analizează, de asemenea, rolul martorilor și modul în care aceștia au răspuns la dezumanizarea și deportarea vecinilor lor evrei. Unii cetățeni non-evrei au oferit rezistență sau ajutor activ evreilor, în timp ce alții au rămas tăcuți sau au profitat de situația disperată a acestora, fiind indiferenți sau oportuniști. În ultimele secțiuni ale studiului, autoarea examinează cu atenție procesul de reconstruire a memoriei postbelice, atât în ceea ce privește modul în care evenimentele au fost prezentate, cât și lecțiile relevante pentru societatea contemporană. Potrivit constatărilor lui Rozsypalová, regimul comunist a încurajat represiunea și deturnarea memoriei colective despre suferința evreiască în această zonă geografică. În schimb, accentul a fost pus pe rezistența mai amplă împotriva fascismului, ceea ce a diminuat rolul special al evreilor ca victime. Autoarea subliniază că în prezent se depun eforturi pentru a reînvia memoria comunității evreiești din oraș și pentru a evidenția modul în care aceasta a modelat moștenirea regiunii. Cercetarea evidențiază importanța luării în considerare a amintirii Holocaustului pentru cultivarea rezilienței civice, a valorilor morale și a unui angajament pentru dreptate și egalitate, analizând rolul instituțiilor educaționale, al memoriilor publice și al eforturilor comunității.

Autoarea analizează modul în care autoritățile germane au confiscat proprietățile evreilor, desființând afacerile și privându-i de mijloacele de existență. Ea explorează, de asemenea, rolul colaboratorilor locali, care au profitat de pe urma persecuției evreilor, preluând proprietăți sau denunțând vecini. Lucrarea menționează și „Lista lui Heller” (primarul din mezericiul românesc -Valašské Meziříčí – Dr. Karel Heller), lista celor care urmau să fie exterminați. Rozsypalová subliniază, de asemenea, modul în care propaganda nazistă a contribuit la crearea unui climat de ură și intoleranță față de evrei, facilitând implementarea politicilor discriminatorii și a deportărilor. Apoi, se analizează rolul Gestapoului și implicarea cetățenilor locali în procesul de exterminare. Gestapo a fost implicat direct în aceste operațiuni, iar unii cetățeni locali s-au oferit voluntar ca informatori pentru germani. Lucrarea subliniază că, deși motivațiile rasiale și ideologice au jucat un rol important în Holocaust, factorii economici, precum dorința de a confisca proprietățile evreiești și de a elimina concurența economică, au contribuit la implementarea acestei politici criminale. Autoarea oferă exemple de lideri evrei care au suferit din cauza acțiunilor poliției germane. Michael Honey, născut în Nový Jičín, și-a pierdut familia și a fost deportat în Theresienstadt și Auschwitz. Deși a supraviețuit, experiențele sale de război l-au marcat profund, iar memoria sa a fost un declanșator pentru comemorarea comunității evreiești din Mezericiul românesc. Karel Heller a fost președintele Comunității Religioase Evreiești din Valašské Meziříčí-Vsetín și a fost interogat de Gestapo de mai multe ori înainte de deportare. Mai târziu, a fost transportat la Theresienstadt împreună cu alți actori ai comunității evreiești. Familia lui Emil Otto Solomon (Robert, Julie, Rudolph, Marie, Olga) a fost evacuată la Ostrava, apoi transportată la Theresienstadt și deportată în lagărele de concentrare Malý Trosinec, Treblinka și Zamość, unde au fost uciși. Bruno Bača, proprietar de magazin de cărbune, lemn și materiale de construcție, a fost deportat la Theresienstadt în 1942, apoi la Malý Trosinec, unde a murit. Afacerea lui a fost arianizată în 1939, însă Bruno a continuat să lucreze în afacerea condusă de ariani până la deportare. Vítězslav Herz, rezident din Mezericiul, cu un apartament temporar în Nový Jičín, a fost jefuit de „persoane necunoscute” și a murit în oraș în 1942. Un alt exemplu este cel al familiei Zikmund London, proprietar al unei fabrici de mașini agricole, care a fost deportat în Treblinka și ucis împreună cu toată familia sa. Aceste exemple ilustrează modul în care naziștii au implementat sistematic legi și decrete pentru a izola, deposeda și ucide membrii comunității evreiești din Mezericiul românesc. Textul menționează că au existat „relații mai amicale strânse” între evrei și valahii din Mezericiul românesc pe timpul războiului. Există dovezi că valahii nu au participat la Holocaust și că mulți evrei au fost implicați în rezistența anti-nazistă. De asemenea, nu există niciun document care să ateste participarea localnicilor valahi din Moravia la crime împotriva evreilor în timpul ocupației germane.

Ultimul capitol al lucrării examinează soarta comunității evreiești din Mezericiul românesc după Holocaust. Rozsypalová subliniază că puțini evrei au supraviețuit războiului, iar cei care s-au întors în oraș s-au confruntat cu dificultăți în recuperarea proprietăților și în reconstrucția vieților lor. În plus, autoarea evidențiază faptul că memoria Holocaustului a fost ștearsă sistematic în perioada comunistă, când au fost promovate alte narațiuni istorice. Cu toate acestea, Rozsypalová observă că, după Revoluția de Catifea din 1989, s-au depus eforturi pentru a reînvia memoria comunității evreiești și pentru a comemora victimele Holocaustului. Construirea unui memorial și eforturile unor istorici locali, precum Ladislav Baletka, au contribuit la păstrarea memoriei victimelor. Lucrarea lui Kristýna Rozsypalová, care analizează motivele socio-economice ale Holocaustului în Mezericiul românesc, oferă astăzi perspective valoroase asupra istoriei, eticii și economiei locale. Prin analiza atentă a interacțiunii dintre dinamica socio-economică locală, implementarea politicilor naziste și răspunsurile individuale, lucrarea oferă informații semnificative și inedite despre complexitatea Holocaustului. Autoarea dezvăluie factorii care au condus la aceste crime, îmbogățind astfel istoriografia și subliniind importanța memoriei, empatiei și vigilenței în promovarea unui viitor mai just și mai echitabil, prin evidențierea semnificației memoriei, educației și reconcilierii. O altă lucrare „Viața în Mezericiul românesc sub ocupație: o privire asupra vieții cotidiene, 1939–1945” reprezintă un studiu semnat de Jaroslav Machýček, axat pe problematica Holocaustului din Moravia în perioada ocupației germane. Studiul a fost prezentat ca lucrare de licență în anul 2014 la Universitatea din Praga. Teza lui Jaroslav Machýček explorează realitățile sociale și economice ale acestui oraș morav în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când zona a devenit o regiune de frontieră a Protectoratului Boemia și Moravia. Războiul a modificat profund structura economică a orașului, iar influența și controlul german asupra afacerilor locale au crescut, adesea prin numirea unor administratori germani. Mobilizarea forței de muncă, mulți rezidenți fiind trimiși să lucreze în Germania, iar comunitatea evreiască s-a confruntat cu persecuții, inclusiv confiscarea proprietăților și deportarea ulterioară în lagărele de concentrare. Cei rămași au fost puși sub restricții drastice de către autorități. Studiul lui Machýček s-a bazat pe o multitudine de surse primare, inclusiv documente de arhivă de la Arhiva Districtuală de Stat din Vsetín și Arhiva Teritorială Moraviană din Opava, precum și pe publicații locale și analize istorice. Acestea arată simpatia valahilor față de comunitatea evreiască, supusă persecuțiilor dure ale autorităților colaboraționiste și germane. Activiștii cehi și valahi au sabotat infrastructura de transport germană, cum ar fi tăierea liniilor de comunicație și sabotarea garniturilor de tren. De asemenea, au participat la formarea de grupări de partizani în zonele montane izolate, precum Munții Beskydy, susținându-le activitatea prin acțiuni de gherilă și sabotaj. Valahii au refuzat cooperarea cu autoritățile germane, ignorând directivele și menținând identitatea culturală cehă și locală. Ei au sprijinit familiile celor arestați, condamnați sau executați de germani, precum și pe cei persecutați, oferindu-le ajutor. Colaborarea cu grupările de partizani formate în zonele montane a reprezentat o paradigmă generală pentru valahi. Ajutorul logistic constă în hrană, îmbrăcăminte și medicamente, fiind oferit partizanilor din partea locuitorilor satelor din regiunile apropiate. Studiul s-a axat pe rezistența anti-germană a vlahilor și salvarea evreilor.

Valahii s-au implicat activ în protejarea refugiaților și evadaților din transporturile feroviare de deportați, precum și în participarea la „Obrana národa” (Apărarea Națiunii), o organizație cehă de rezistență care opera în Moravia valahă. Este crucial de menționat că autoritățile germane au răspuns cu represalii severe, inclusiv execuții publice, arestări în masă și distrugerea satelor suspectate de a sprijini rezistența. Acțiunile de rezistență rămân o mărturie a curajului și determinării locuitorilor din Moravia valahă de a lupta pentru libertatea și independența țării lor. Cercetările viitoare din Moravia valahă ar putea explora experiențele individuale ale victimelor și ale făptuitorilor, precum și extinderea studiului pentru a include analiza comparativă cu alte așezări și regiuni, îmbogățind astfel înțelegerea mecanismelor complexe care conduc la genocid în istorie. Valahii au dovedit empatie față de evreii persecutați de regimul de ocupație german din Moravia, salvând numeroase familii de la trimiterea spre lagărele de exterminare naziste. Istoriografia cehă este încă la început în privința contribuției valahilor din Moravia la salvarea evreilor și a umanității în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Casa din Siliștea Snagovului cu acoperiș de stuf răcoritor a preotului Nicanor Lemne

Data: 13 noiembrie 2025 by George V. Grigore

Odinioară foarte obișnuite în toate așezările omenești, casele acoperite cu stuf au devenit astăzi o raritate în satele ilfovene. Chiar și așa, dar și cele care mai sunt, sunt fie case bătrânești, fie, dar foarte rar, clădiri noi cu concept de arhitectură tradițională. Regretatul Preot Nicanor Lemne de la Siliștea Snagovului/fostul schit Turbați povestea despre casa lui cu acoperiș de stuf, încă în picioare și spunea că dacă cineva s-ar oferi să-i schimbe acoperișul, el ar da jos stuful vechi și ar pune o acoperitoare nouă, tot din stuf. Răcoarea pe care o găsești în zilele toride de vară în casele acoperite cu stuf, e inegalabilă. Din păcate însă nu prea mai găsesc meșteri pentru asemenea lucrări… iar localnicii au început să prefere aerul condiționat, deși este contra cost. Preotul care a atins culmea celor 100 de ani, Nicanor Lemne, s-a născut pe 27 Decembrie 1915, la Drepcăuți, Gubernia Basarabiei, în Imperiul Rus și a decedat pe 15 Septembrie 2017, la Siliștea Snagovului, în județul Ilfov. A fost un preot, teolog și duhovnic cunoscut pentru credința sa și pentru longevitatea sa. A slujit la Biserica Nașterea Maicii Domnului, lăcaș de cult reparat și întreținut de către părinte și ridicat pe urmele fostului Schit Turbați din Siliștea Snagovului. Era un discipol al sfântului preot Arsenie Boca.

Născut într-o familie numeroasă cu tradiție preoțească, fiind unul dintre cei zece copii ai familiei preotului Nicon și ai preotesei Maria Lemne, acesta și-a dorit din copilărie să îmbrățișeze slujirea preoțească. A dobândit o solidă formație teologică la Seminarul Teologic din Dorohoi, până în anul 1933, apoi la Seminarul Telologic din Chișinău până în 1937 și în final la renumita Facultate de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, pe care a absolvit-o în anul 1941. În 1942, a fost hirotonit preot în județul Bălți, într-o parohie din comuna Mihăileni, unde a slujit până în data de 25 martie 1944, când armata sovietică a ocupat Basarabia. Din acel moment a început o perioadă grea pentru familia părintelui, care s-a retras în România, locuind, câteva luni, în municipiul Râmnicu Vâlcea, după care a fost numit preot la Parohia Turbați din Siliștea Snagovului, județul Ilfov, din Protoieria Ilfov Nord.

Aici și-a găsit „cuib” în celebra casă cu acoperiș de stuf în care a petrecut mulți, mulți ani „probându-i astfel avantajele și rezistența. Astăzi tineretul folosește alte căi de acoperire a caselor, rezistente peste 60 de ani. Dar poate vom găsi o utilitate acoperișuriloe de stuf pentru căsuțele turistice sau cele muzeale. Poate o inițiativă tinerească va reîncepe să colecteze stuful din bălți și să facă din acesta „plase” pentru acoperișuri, sau umbrele pentru terase de vară, sau materie primă pentru o fabrică de hârtie, salvând astfel copacii din pădure. Momentan, printr-o idée minunată de punere în valoare a vechilor case din Ilfov, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ilfov a demarat un proiect de filmare a acestora, la care se adaugă „povestea umană” a proprietarilor lor și ridicare acestor informații pe siteul instituției noastre, dar și pe alte mijloace de popularizare. Prima casă este cea în care a locuit legendarul preot basarabean Nicanor Lemne din Siliștea Snagovului, care poate deveni și muzeu local al tradițiilor.

Tovarășa Costache își merită pensia specială!

Data: 13 noiembrie 2025 by Viorel Patrichi

Oana Gheorghiu a comis-o din nou: „Eu le-aş transmite magistraţilor un mesaj – le-aş spune că îi înţeleg. Este foarte greu să renunţi la un lucru care ţi s-a dat. (…) Este foarte greu să beneficiezi ani de zile, zeci de ani de asta şi dintr-o dată să ţi se spună că nu îl mai ai. Pentru oricine ar fi greu să facă asta. Dar cred că a fost un fel de Caritas acest lucru. Ei au fost prinşi într-un Caritas, care nu putea să dureze la nesfârşit şi oamenii care sunt pragmatici şi raţionali ar trebui să înţeleagă asta. România nu îşi permite să mai plătească aceşti bani, nu îşi permite să mai aibă pensionari speciali. Nu avem cum. Iar dacă banii aceia trebuie să se ducă la ei pentru că dau sentinţe îi iau de undeva şi îi pot lua de la gura unui copil care se culcă flămând”, a spus Oana Gheorghiu. Eu i-aș sugera lui Ilie Bolojan s-o lege. S-o lege ca să tacă pentru că e clar: asta nu tace, domne! Nu tace! Cum adică să-ți dai cu părerea despre lăcomia magistraților, despre venalitatea lor? Da unde te trezești tu, Oana Gheorghiu? Vrei să distrugem statul de drept? Nu vezi că totul devine lozincă de partid, ca în anii 1950? Consiliul Superior al Magistraturii – condus de Elena Costache – o acuză pe Oana Gheorghiu că a comis un „atac” la adresa puterii judecătorești, prin declarațiile despre pensiile magistraților. Într-un demers fără precedent, CSM spune că „a decis sesizarea organelor abilitate pentru efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de incitare la violenţă, ură sau discriminare”. Dai în mine? Dai în fabrici și uzine!…

Tovarășa Elena Costache are sagacitatea Annei Pauker, care a introdus pensiile speciale pentru ilegaliștii din Partidul Comunist din coloana a cincea. Românii au scăpat de plata pensiilor speciale pentru alde Gaston Marin abia când ilegaliștii au crăpat în mod natural. Asta ne așteaptă și pe noi acum: să plătim până dau ortul toți nemernicii plătiți fără să contribuie la fondul de pensii.

„Independența justiției, care include şi garanţia financiară, astfel cum statuează întreaga jurisprudenţă europeană, nu reprezintă un privilegiu acordat magistraţilor în detrimentul altor persoane, ci este garanția constituţională a societăţii democratice că drepturile fiecărui cetățean vor fi apărate de către profesionişti ai dreptului liberi de orice influenţe şi respectate în raport de orice încălcare, inclusiv cele săvârşite de stat”, se arată în comunicatul CSM. Este evident că Șefa le-a ordonat magistraților cum să se pronunțe, ce sentințe să dea. Oare chiar nu realizează intruziunea fără precedent? De la noi toți, statul a luat banii cu japca din prima zi, i-a pedepsit în plus pe cei care au învățat prea mult, care au lucrat prea mult, care nu au întins mâna la stat și nu au furat, care au gândit și au ridicat o afacere cu mintea lor, prin munca lor. De la Ei statul amână să ia, poate peste 10 ani, nu, poate peste 15 ani, ba nu, peste 12-13 ani, că poate nu mai trebuie și poate nu se prind gânditorii de la Bruxelles. Totul s-ar putea rezolva printr-o lege simplă, votată prin Parlament, cu un singur articol: pensia se constituie exclusiv pe baza contribuției la fondul de pensii. Și atât! Câți români au avut bucuria să vadă că judecătorii noștri aplică legile contra criminalilor și a spoliatorilor de tot felul? Câți? Eu am experiențe frumoase cu ei…

Numărul 750

Data: 12 noiembrie 2025 by Administrator

Descarcă PDF