Povestea noastră începe cu aşezarea preistorică de pe Dealul Turcului (Wietenberg) aflată la trei kilometri N-V de oraşul Sighișoara (jud. Mureș), datată în epoca bronzului mijlociu (1800-1300 î.Hr), care a dat numele Culturii Sighişoara-Wietenberg. Cultura Wietenberg a fost o cultură arheologică din epoca bronzului mijlociu din centrul Europei (Transilvania), datând aproximativ dintre anii 2200 – 1600/1500 î.Hr. Reprezentând o variantă locală a Culturii Usatove, a fost contemporană cu cultura Ottomany și cultura Unetice și a fost înlocuită de cultura Noua. Numele său a fost inventat după dealul omonim Wientenberg de lângă Sighișoara. Răspândită în bazinul mijlociu al Mureşului, de unde s-a extins şi în sud-vestul Transilvaniei, iar spre nord-vest au intrat în contact cu purtătorii culturii Otomani şi la sud-est cu cultura Tei. Geneza culturii este destul de controversată, dar se presupune că s-a formant pe fondul mai vechi Coţofeni şi Glina III-Schneckenberg; elemente ceramice striate (grupul Jigodin) la care se adaugă elemente receptate de la culturile Tei, Monteoru şi Otomani. Cultura Wietenberg a evoluat de-a lungul a trei faze, iar sfârşitul ei fiind în legătură cu pătrunderea în zona intracarpatică a comunităţilor de tip Noua. Economia este bazată în special pe creşterea vitelor, dar o pondere însemnată o are şi agricultura. Aşezările au un caracter stabil, fiind aşezate de regulă în poziţii înalte, descoperindu-se peste 300 de aşezări Wietenberg în Transilvania. Din inventarul acestor aşezări s-au găsit unelte şi arme din piatră şi silex, dar multe din bronz, în special arme, ceea ce demonstrează o dezvoltare extraordinară a metalurgiei bronzului – centrul metalurgic carpatic – dar şi carcterul războinic al acestor comunităţi, unele dintre aceste arme (săbiile şi topoarele cu disc) erau foarte frumos decorate, dintre motivele geometrice se regăsesc cele spiralice, unele putând fi puse în legătură cu cultele uraniene, solare (venerarea Cerului şi a Soarelui). În aria acestei culturi au fost descoperite obiecte de aur (topoare votive, piese de podoabă) aşa cum e cazul tezaurului de la Ţufalău, judeţul Covasna. În ceea ce priveşte ceramica se remarcă bogăţia repertoriului de forme, ceşti cu una sau două torţi, străchini, unele cu buza curbată, bogat decorate. Viaţa spirituală, dovedită de prezenţa decorului ceramic, discuri solare, spirale alergătoare, cruci înscrise în cercuri (decoruri ce pot sugera şi legături cu lumea miceniană), chiar putându-se vorbi de manifestări religioase – descoperirea unor măsuţe-altar în regiunea aşezării eponime de la Dealul Turcului şi aşezarea fortificată de la Oarţa de Sus, judeţul Maramureş. Ritul funerar este cel al incineraţiei, iar într-o foarte mică măsură este utilizată şi înhumaţia, aşa cum întâlnim la Pianu de Jos (Alba), Bistriţa etc. Oamenii acestei culturi – după semnele arheologice – au făcut comerț cu micenienii.
Inventarul siturilor funerare conțin topoare de luptă din bronz și buzdugane cu capete din piatră. S-a constatat că la scurt timp după retragerea purtătorilor culturii Costișa-Ciomortan din Depresiunea Ciucului, sud-estul Transilvaniei a fost ocupat de purtătorii culturii Wietenberg, entitate etnoculturală care domină, până la începutul epocii bronzului târziu, toată Transilvania. În sud-estul Transilvaniei această cultură este reprezentată de cca. 85 situri arheologice descoperite, din care 33 pe teritoriul jud. Covasna și 52 pe teritoriul jud. Harghita. Majoritatea siturilor se află în valea Oltului și a râului Negru. Cele mai relevante materiale au fost descoperite la Dealu, Nicoleni, Păuleni-Ciomortan, Simonești (jud. Harghita), și Albis, Ghidfalău – „Bedehaza”, Malnaș, Sfântu Gheorghe – „Eprestetto”, Sfântu Gheorghe – „Avasalja”, Turia, Valea Seacă (jud. Covasna). Cele mai timpurii manifestări ale culturii Wietenberg în sud estul Transilvaniei datează din a doua sa fază de evoluție. Vestigiile cele mai reprezentative aparținând acestei faze au fost cercetate la Păuleni (jud. Harghita) și Turia (jud. Covasna). La Păuleni, comunitatea Wietenberg a ocupat așezarea la scurt timp după plecarea purtătorilor culturii Costișa-Ciomortan. Ei au reamenajat fortificațiile și au construit locuințele pe panta interioară a valului de apărare. Locuințele au fost dispuse circular, foarte aproape între ele. Toate locuințele cercetate au fost de suprafață. Ele erau alcătuite din carcase de lemn, pereți din nuiele împletite și acoperite din interior și exterior cu lut. Dimensiunile locuințelor sunt modeste – de la 2×3 până la 4×4 m. În interiorul fiecărei locuințe erau două, mai rar trei vetre circulare lutuite. În cuprinsul locuințelor a fost descoperit material arheologic bogat: numeroase vase ceramice, râșnițe de piatră, unelte mici litice și de os, câteva fragmente de piese mici de bronz. Alături de locuințe au fost descoperite două complexe rituale: o depunere din două vase întregi și un mormânt de copil într-o groapă circulară. Ritul funerar de bază al purtătorilor culturii Wietenberg a fost incinerația. Rămășițele calcinate ale defuncților erau depuse în urne funerare și îngropate în pământ. La Turia (jud. Covasna) a fost cercetată o necropolă, în cuprinsul căreia au fost descoperite 26 de astfel de morminte. Faza a treia, clasică, a culturii Wietenberg, este documentată de majoritatea așezărilor cercetate în sud-estul Transilvaniei, printre care: Albis, Baraolt, Turia, Valea Scurtă (jud. Covasna), Simonești, Deleni (jud. Harghita). O bună parte din așezări în această perioadă sunt fortificate cu șanțuri și valuri, uneori cu zid de piatră, fapt care poate fi pus în legătură cu presiunile din stepele nord-pontice, ce se fac simțite în sec. XVII – XVI î.Hr.. Ultima fază de evoluție a culturii Wietenberg, așa cum arată rezultatele cercetărilor de la Nicoleni (jud. Harghita), Ozun și Zoltan (jud. Covasna), se caracterizează printr-un evident declin al manifestărilor sale definitorii. În această perioadă, o parte dintre comunități, sub presiunea grupurilor culturii Noua, pătrunse în jurul sec. XV î.Hr. din Moldova, s-au retras spre vest, iar altele, probabil, au fost asimilate de noii veniți. Nu se exclude și coexistența temporară a celor două culturi în Transilvania. De curând cercetările preventive din situl nr. 6, aparţinând lotului 1 al autostrăzii Sebeş-Turda (jud. Alba) a scos la iveală o necropolă a acestei culturi. Cantitatea şi calitatea materialelor arheologice prelevate din necropola din epoca bronzului (cultura Wietenberg, faza II) chiar dacă nu a surprins-cercetările anterioare atrăgând atenţia asupra acestui aspect-a fost una cu adevărat impresionantă, complexele de locuire fiind cele care au oferit un deosebit de bogat material ceramic, litic şi resturi faunistice. Impresionante sunt râşniţele pentru măcinarea cerealelor, sau pentru prepararea pigmenţilor minerali (ocru), de ordinul sutelor (probabil peste 500 de râşniţe întregi şi fragmentare), bucraniile de bovidee (Boss Primigenius şi Boss Taurus), dar şi de cervide şi ovicaprine, uneltele din corn şi din os (de ordinul miilor, inclusiv câteva cârlige de pescuit), cantitatea enormă de lame şi aşchii din obsidian şi silex.
La Sighișoara, aflată pe platoul superior al aceluiaşi deal (Dealul Turcului-Wietenberg), avem și aşezarea dacică fortificată datată în perioada Latène (sec II î.Hr.-sec II d.Hr). Aici a fost cea mai puternică fortificaţie dacică de pe cursul mijlociu al râului Târnava Mare. Dacii, popor indo-european înrudit cu tracii, au trăit în urmă cu 2000 ani pe teritoriul României de azi, atingând un nivel de civilizaţie asemănător cu al celţilor şi al germanilor din antichitate. Transilvania a făcut parte din Provincia Dacia, şi este extrem de bogată în vestigii ale civilizaţiei romane. Romanii au construit oraşe, au ridicat fortificaţii militare şi au realizat o puternică reţea de drumuri strategice. Astfel,în apropiere de Sighişoara, pe platoul Podmoale,se află urmele unei fortificaţii militare romane (castrum) în care a staţionat o cohortă a Legiunii XIII-a GEMINA cu sediul la Alba Iulia Apulum. Cea mai dificilă perioadă a istoriei locale începe odată cu plecarea administraţiei romane din Dacia. Este perioada migraţiilor care a durat aproape 1000 de ani, cuprinzând 10 valuri de populaţii migratoare venite din răsărit.Dintre acestea numai maghiarii au reuşit să cucerească treptat întreaga Transilvanie pe care au integrat-o în regatul maghiar, care ulterior a intrat în componenţa Imperiului Austriac până în 1918, când acesta s-a destrămat. În sec XII d.Hr în sudul şi estul Transivaniei a fost colonizată populaţia germană.Venită dintr-un spaţiu european cu civilizaţie superioară, această populaţie, a construit principalele oraşe medievale din Transilvania şi Ungaria, contribuind la ridicarea nivelului general de civilizaţie al zonei. Coloniştii germani au fost aduşi de regele Geza al II-lea (1141-1161) de pe meleagurile Rinului, Moselei şi din Flandra. Veniţi ad retinendam coronam-pentru apărarea coroanei-, aceştia au luat în stăpânire fundus regius-pământ crăiesc-, bucurându-se de drepturi şi privilegii deosebite. Alţi colonişti au fost aduşi din dreapta Rinului, din Saxonia, localitate care a dat germanilor din Transilvania numele generic de saşi-saxones. Dintre nucleele urbane apărute către sfârşitul sec al XIII-lea acela situat la confluenţa râului Şaeş cu râul Târnava Mare, avea să dea naştere uneia dintre aşezările cele mai caracteristice ale Evului Mediu transilvănean, Sighişoara, vechea cetate Schässburg. Cronicarul G.Krauss fixează începuturile locuirii medievale la Sighişoara în anul 1191. Însă, documentar localitatea este atestată în anul 1280 sub denumirea de „Castrum Sex” şi apoi în 1298 cu termenul german „Schespurch”. În cursul sec.al XIV-lea evoluţia localităţii a fost deosebit de rapidă. În 1337 Sighişoara devine centru de scaun iar în 1367 capătă rang de oraş: „Civitas de Segusvar”. Locuitorii oraşului medieval au fost de la început meseriaşi organizaţi de timpuriu în bresle (corporaţii). Deşi cea mai veche menţiune a unor bresle la Sighişoara datează din anul 1376, documentar cele mai multe bresle şi branşe meşteşugăreşti sunt precizate după anul 1400. Se apreciază că în secolele XVI-XVII a existat la Sighişoara un număr de cel puţin 15 bresle cu 20 de branşe meşteşugăreşti. Breslele nu au avut numai un rol economic ci ele au construit şi sistemul de fortificaţii al oraşului.
Epoca de glorie a oraşului o reprezintă secolele XV-XVII, când burgul devine un important centru artistic; pictori, sculptori, unii veniţi din Königsberg, Salzburg, Boemia, Tirol, dar şi autohtoni ca Elias Nicolai, sculptor al barocului transilvănean, s-au perindat pe aici. La aceştia se adaugă pleiada de cronicari din sec. XVII avându-l ca „spiritus rector” pe G.Krauss. Nu trebuie să-l uităm pe renumitul farmacist Andreas Bertramus al cărui „spirtus vitriolis” a devenit foarte cunoscut în epocă. Pe plan politic, în sec al XV-lea, Sighişoara devine al doilea oraş ca importanţă după Sibiu jucând un rol de seamă în relaţiile Transilvaniei cu Ţara Românească. Aşa se explică prezenţa la Sighişoara între anii 1431-1435 a principelui muntean Vlad Dracul în casa Paulini, azi Casa Vlad Dracul. Stăpânitor al întinselor feude de pe Olt, din Ţara Făgăraşului şi Almaşului, el fusese încoronat în 1431, în catedrala de la Nürnberg ca domn al Ţării Româneşti de către împăratul Sigismund de Luxemburg şi investit cavaler al Ordinului Dragonului. De acum, Vlad Dracul va purta pe armuri însemnele acestui ordin, care îşi propusese izgonirea turcilor din ţările creştine. În calitate de domn al Ţării Româneşti el şi-a exercitat o autoritate efectivă asupra întregii Transilvanii de sud. La Sighişoara, într-un atelier de argintar a fost bătută moneda sa, ducatul nou de argint, şi emite documentul care menţionează pentru prima dată numele românesc al oraşului, Săghişoara. Legenda spune că la Sighişoara s-a născut fiul său, Vlad Ţepeş –Drăculea, viitorul domn al Ţării Româneşti. Documentar se ştie de trecerea sa prin Sighişoara în anul 1476, anul morţii sale. În 1631, în biserica din Deal va fi ales Gheorghe Rakoczy ca principe al Transilvaniei şi rege al Ungariei. De asemenea oraşul a cunoscut şi perioade tulburi. În sec.al XVII-lea oraşul este ocupat în mai multe rânduri de secui. În 1676 trei sferturi din oraş arde, 1709 ciuma ucide 1300 din cei 3000 de locuitori ai oraşului. În 1738 oraşul cunoaşte cel mai mare cutremur, iar în 1771 cea mai groaznică inundaţie. La 1848 Sighişoara este prinsă în centrul evenimentelor revoluţionare. La 31 iulie 1849, pe câmpia de la Albeşti (lângă Sighişoara), trupele revoluţionare maghiare conduse de polonezul Bem au fost înfrânte de trupele ţariste chemate de împăratul Franz Ioseph. În această bătălie au dispărut poetul maghiar Petöfi Sandor şi generalul rus Scariatin. Pe locul unde a căzut generalul rus s-a ridicat în 1852 monumentul Scariatin, iar în comuna Albeşti, în anul 1897, un monument simbolic: un obelisc cu un vultur purtând în cioc o sabie şi un mic muzeu închinat poetului Petöfi Sandor.
În „Turnul cu ceas” din orașul – cetate Sighioara funcționează un Muzeu de Istorie locală, Aici, în Sala de Arheologie, sunt expuse obiectele care vorbesc despre populația dacică, despre romani, dar şi despre perioada preistorică. Dintre ele ne-a atras atenţia o vatră de altar din Epoca Bronzului, unul dintre cele mai vechi calendare din sud-estul Europei (aprox. 2000 î.Hr.), despre care am aflat ulterior că e doar o replică, originalul aflându-se la Muzeul Naţional de Istorie. Desenele sale reprezintă „învolburările” timpului, cu pragurile de trecere a epocilor. Expoziția se afla la primul nivel al Turnului cu Ceas. Aici, vizitatorii pot admira ceramica cu decor incizat și motive spiralo-solare aparținând culturii Sighișoara-Wietenberg (2200-1500 î.Hr.) din epoca bronzului mijlociu, obiecte rituale, arme din epoca bronzului. Parte din bijuteriile de aur aparținând acestei culturi deosebite – constând în brățări ce au simbolistica securii duble a lui Zamolxis, sau a coarnelor întoarse, ca semn al „întoarcerii la izvoare” (lovitura cosmică periodică), ce au fost descoperite în Transilvania se află în vitrinele „Natural History Museum”, din Viena (Austria). Alte artefacte sunt prin muzeele transilvane împrăștiate, dar se putea crea și la noi în țară, la Sighișoara, un muzeu dedicat al acestei culturi, măcar cu copii ale artefactelor ce definesc această cultură, dacă o parte a originalelor au fost înstrăinate sau sunt diseminate în mai multe muzee, spre cunoașterea sa mai aprofundată și punerea în legătură cu celelalte culturi europene din acea perioadă.
