Opera lui Constantin Brâncuși se definește printr-o sinteză unică între tradiție și modernitate, între forme arhaice și o gândire artistică avangardistă. Una dintre sursele fundamentale ale acestei sinteze este arhitectura țărănească din zona Gorjului, locul său natal, care i-a modelat sensibilitatea artistică și i-a oferit o viziune profundă asupra echilibrului, simplității și spiritualității formelor. Arhitectura tradițională din Gorj se caracterizează printr-o eleganță funcțională, prin echilibru proporțional și printr-un respect profund față de materiale și natură. Casele din lemn, prispele cu stâlpi sculptați, porțile masive și motivele decorative geometrice formează un limbaj vizual organic, transmis din generație în generație. Acest limbaj a fost preluat de Brâncuși nu ca simplă imitație, ci ca principiu de construcție artistică. După cum observă criticul de artă Barbu Brezianu, „Brâncuși nu s-a întors la arta populară pentru a o copia, ci pentru a-i extrage esența, a-i păstra spiritul și a-l proiecta într-o dimensiune universală” (Brâncuși în România, 1974).
Un exemplu relevant al acestei influențe este Coloana Infinitului, capodoperă a artei moderne universale, care amintește de stâlpii sculptați ai pridvoarelor gorjene. Modul în care segmentele se înalță spre cer, într-o repetiție ritmată și ascensională, reflectă nu doar o formă estetică, ci o viziune metafizică asupra continuității și echilibrului. Coloana devine astfel un simbol al sufletului colectiv românesc, sublimat în limbaj universal. După cum afirmă Doina Lemny, cercetătoare a operei brâncușiene, „ritmul Coloanei este ritmul unei credințe profunde în ciclicitatea vieții și a spiritului românesc ancestral” (Brâncuși. Sculptorul de suflete, 2019). De asemenea, Poarta Sărutului și Masa Tăcerii păstrează aceeași claritate și armonie a proporțiilor întâlnite în construcțiile țărănești. Poarta, cu structura sa monolitică și liniile ei pure, reinterpretează în manieră modernistă ideea de prag și trecere, frecvent întâlnită în simbolistica populară. Masa Tăcerii, cu scaunele rotunde dispuse circular, evocă simplitatea și comuniunea din jurul meselor țărănești, dar în același timp transcende cotidianul prin austeritatea sa aproape sacră.
Criticul Ion Pogorilovschi afirmă că „în sculptura lui Brâncuși, simplitatea nu este sărăcie, ci plenitudine; ea se naște dintr-o memorie a formelor rurale și dintr-o înțelepciune care aparține pământului românesc” (Brâncuși sau gândirea sculpturală, 2002). În acest sens, influența arhitecturii gorjene în opera sa este una profund spirituală, exprimată prin forme reduse la esență, prin raporturi armonioase și printr-un respect sacru pentru material. Lemnul, piatra și metalul nu sunt doar suporturi materiale, ci substanțe vii, purtătoare de memorie și semnificație. Brâncuși nu a căutat niciodată să reproducă folclorul, ci să extragă din el esențialul. El însuși spunea: „Ceea ce mă inspiră nu este forma exterioară, ci ideea, esența lucrurilor” (interviu, 1926). Astfel, armonia operei sale reflectă nu doar un dialog cu tradiția, ci o renaștere a acesteia în limbajul artei moderne. Printr-o subtilă alchimie între spiritul locului și spiritul universal, Brâncuși a reușit să transforme arhitectura țărănească gorjeană într-o sursă inepuizabilă de formă, ritm și sens. În creațiile sale, liniștea lemnului cioplit, geometria porților sau verticalitatea stâlpilor devin forme pure ale eternului românesc.
