În bazinul Ciucului, situl arheologic de la Păuleni–Dâmbul Cetății, cunoscut ca Várdomb de către localnici (satului Șoimeni, comuna Păuleni-Ciuc, județul Harghita), este unul dintre cele mai bine săpate și documentate din Transilvania. Primele informații despre situl de la Dâmbul Cetății datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În perioada interbelică, arheologul Al. Ferenczi includea situl în repertoriul cetăților dacice din Transilvania. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, arheologul dr. Zoltán Székely efectua primele săpături arheologice. Începând cu anul 1999, Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni a reluat cercetările arheologice de la Dâmbul Cetății, aducând informații prețioase pentru cunoașterea culturilor preistorice Cucuteni-Ariușd-Tripolie (mil. V-IV î. Hr.), Bodrogkeresztùr (mil. IV-III î.Hr.), Coțofeni (mil. III î.Hr.), Costișa (mil. III-II î.Hr.) și Wietenberg (mil. II î.Hr.), care au cuprins și zona Carpaților Răsăriteni. Expoziția muzeală prezintă vestigii arheologice, reconstituiri ale unor locuințe, complexe rituale, vetre de foc, cuptoare de ars ceramica și un profil stratigrafic al sitului arheologic, cu explicații privind specificul culturilor din care provin acestea.
Promontoriul fortificat a fost folosit în diferite scopuri pe o perioadă lungă de timp, cu întreruperi, începând din eneolitic până la finalul epocii bronzului mijlociu, acoperind aproximativ perioada cuprinsă între 4700-1600 î.Hr., scrie Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, pe pagina de Facebook a instituției. Cele mai importante vestigii aparțin sfârșitului epocii bronzului timpuriu, datate în jurul anilor 2200-2000 î.Hr.. În această perioadă platoul a fost fortificat cu un val de pământ și cu o palisadă, respectiv cu șanțuri de apărare. În urma cercetărilor efectuate în anii 2001, respectiv în perioada 2021-2023, s-au identificat cele două intrări în incinta fortificată, pe laturile nord-estice, respectiv sud-vestice. Porțile, precum și palisada, erau construite din lemne masiv. Alte construcții, ca locuințe, anexe, gropi de provizii nu au fost identificate pentru această perioadă, sugerând o folosire a platoului în alte scopuri decât cea de locuire. Acest fapt este susținut și de descoperirile din cele două porți. În ambele construcții cercetările au adus la lumină schelete umane, precum și vase adiacente depuse lângă defuncți.
Ce s-a întâmplat în acest loc ferit de privirea celor din lunca Oltului? Pot fi sacrificii umane făcute de cei care au părăsit aceste meleaguri? Sau a fost un loc sacru al unor comunități care locuiau în văile afluenților Oltului? Deocamdată e greu de dat un răspuns satisfăcător. Ceea ce știm este că și în perioada precedentă (cca. 2400-2200 î.Hr.) pe platou au existat înmormântări umane. Se pare că în a doua jumătate a mileniului trei3 î.Hr. locul a fost folosit cu scopuri de sacrificiu și de ritualuri. Episodul final era depunerea în formă chircită a unor indivizi decedați (sacrificați?), formată atât din adulți cât și copii, la intrarea în incintă. La poarta nord-estică s-au descoperit un adult și doi copii, iar în cea sud-vestică doi adulți și doi copii. Ca un act final, toată incinta a fost incendiată, rezultând carbonizarea parțială a scheletelor, dar și vitrificarea vaselor depuse. După acest act ritualic incinta a fost părăsită pentru o scurtă perioadă de timp, urmând ca la începutul epocii bronzului mijlociu să fie refolosită, devenind o așezare fortificată și un centru al elitei locale. Material realizat are la bază cercetare lui József Puskás, arheolog MNCR – Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni. Este posibil ca scheletele să fie rezultatul unui atac exterior asupra așezării, urmat de incendierea acesteia. Cercetările ulterioare ne vor oferi rezultate mai concludente asupra istoriei acestei fortificații din epoca bronzului. (G.V.G.)
