Fructul oprit
Oh, dac-ar fi să fii a mea
Și numai pentr-o clipă
De m-ai iubi cu-adevărat
Și fără de risipă
Cum Dumnezeu iubește-un om
Ce-i jură lui credință
De m-ai iubi absurd, lacom
Cu-ntreaga ta ființă
Te-aș adora cum la-nceput
Se adorau străbunii
Îți voi fi-un Adam decăzut
Sub clar – lumina lunii
Dar ești ținută în livezi
De datini neschimbate
Într-un Eden, unde nu vezi
Cum inima îmi bate
Stând într-un paradis închis
Cu poarta ferecată
Rămâi un pom ce-i interzis
Făpturii mele toată
Balada celor fără mamă…
Cei fără de iubire plâng
Și lumea li-i ostilă
Și-o pun la suflet și se frâng
Cerșind un gram de milă
Și-un vraf de vieți nu le ajung
Și-o cată trist în vise
Și bat la porți pe drumul lung
Dar porțile-s închise
Și-s șicanați de șerbi în sat
Și-s luați în râs la glie
Căci au un mers prea apăsat
Deprins parcă-n pustie
Și sunt goniți din loc în loc
Și-s dați pe mâna sorții
Și-s duși, mărind, pierduți în joc,
Bisericile nopții
Și fug mereu spre alte zări
De moire să se-agațe
Și-i văd cum slabi, răzbunători,
Adună-n brațe, brațe
Culeg din guri fructul oprit
Urând pe Cel ce-i naște
Și speră-n mâini să-nalțe-un schit
Iar Mâna nu-i cunoaște.
Raiul e-oriunde te afli.
Nu știu dacă ne-ntâlnim din nou
Sau dacă te cunosc doar de-acum
Sau dacă azi se va deschide-un cavou
Și-l va scoate pe Lazăr în drum
Nu știu dacă pasărea cântă
Pentru noi sau pentru altcineva
Sau ce cauză ne-aduce-mpreună
Și ce cauză ne va-ndepărta
Nu știu dacă sfânta icoană
Rămâne-un însemn fără rost
Sau dacă Maica cea Bună mă cheamă
Când strigi după omul ce-am fost
Dar nu trebuie să-mi închid ochii
Visând la un cântec serafic
Ca să știu fără urmă de dubii
Că raiul e-oriunde te afli
De senectute
Curând, curând ne-om primeni
Iubirea noastră va mai veni
C-un baston bătrân în mână
Cu riduri largi pe-aripi de zână
Și ne va sta prin ani și ani
Pe când ne-om sprijini sărmani
De ea, de noi, de ce vom fi
De nepoței și de copii
Iar colțu-urechii va surprinde
Glasul fericirii blânde
Când într-un moment auzi umil
Un râset tainic de copil
Deci taci cu grija asta veche
Și-ntoarce -ți fața să se culce-
Vom fi cea mai vie pereche
Și toată viața va fi dulce …
Ca un pescar
Mă doare-atât de mult distanța dintre noi
Căci ești frumoasă ca instinctul de hoinar
Ca neștiute minuni din zilele de-apoi
Și m-aș îndrăgosti de tine iar și iar
Căci văd în ochii tăi, de alții nevăzută
Bătaia de aripe făcând valuri și unde
Și reușesc să prind: ca un pescar, cernută
Din râurile tale zeița ce se-ascunde
Diluviu
Deși pe deasupra curentul trece
Și nimic nu pare că lasă în urmă
În dedesubturi grea luptă își duce
O-nvolburare ce nu se mai curmă
Și-ntr-un târziu, timorata corabie
Îi trasă-ntr-o plasă țesută de soartă
Gura ei albă cu dinții din albie
Îi ascute prora până e moartă
La fel se-ntâmplă și-n piept, în tenebre
Atunci când a dorului chin îl ascunde
Și-i potop și zbucium și vrajbă-n vertebre
Și-i clocot de spume și freamăt de unde
Și strâns i-este pieptul, și-l doare-ntr-o coastă
C-a dragostei velă, ce portu-ți adastă
Din a inimii cursuri, cu trupu-i sublim
Spre țărmuri ciclonice-alunecă lin
E marșul tipic funerar…
E marșul tipic funerar
Se-adună toți, ridicoli,
S-aduc-omagiu onorar
La socru și la idoli.
Pe rând, colivele se frâng
Ca inimi rupte-n două
Și cerul însuși dă în pârg
Mustind a lume nouă
Gelos, nepotul e atent
La cine-atinge racla
De parcă propriu-i testament
Ar fi depins de asta.
Iar mortul pute în coșciug
Dar mesele sunt pline
Și muște mișună-n belșug,
Uzând tacâmuri fine.
Iar când sunt toți sacralizați
De-arome etiliste
Sub mese-apar transfigurați
Cu rătăciri cam triste
E marșul tipic funerar
Și mortu-i mult prea hâd
Toți beau ciocnind câte-un pahar
Și râd, și beau, și râd
Ea
Era în orice după-amiază
Un demon întrupat în carne
Un spirit viu care nu doarme
Ci vede vise când e trează
Spre seară, însă, lent de tot
Când alții se prefac că dorm
Mă lua în visul ei enorm
Și se-nfrupta din al meu cot
Și-n dimineți, de la-nceput
Eram din nou un chip de lut
Și ea-mi zâmbea ștrengar, umilă
Și-era din nou doar o copilă
În clasicul stil dulce
M-am născut din negurile unei faceri
În vremuri cand sorții șușoteau infantil
Iar felcerii se întreceau în binefaceri
Neștiind cum să-și aprindă un fitil
Steaua mea îngăduise femei plămădite
Descindeau pe pervaz c-un amor marțial
Luptau în pridvor, – pe profile – ascuțite
Spintecându-și plămânii de plumb glacial
Vindecarea le-o stârneam cu îndârjire
Însa peste zi se-ntorceau la noroc
Tarziu am realizat că singura lor încălzire
Erau filele mele aruncate în foc
Iatacul oropsit devenise o masă
La care poiede despletite tremurau
Banchetul îl țineau cu fum și pucioasă
Scântei din ochii lor mă devorau
Ajungeam dependent de astă vrăjire
Însă noapte de noapte și zi după zi
Mă amăgeau cu un soi de iubire
– Anume să-mi schimb felul meu de a fi
Atunci m-am desprins ursuz cu durere
De pământ, de sângele lor, de ruină
Și-am început cu de la sine putere
Să scurm adânc cu gheara-n țărână
Nod 116
Pică luna prin copaci
Doar de-o rază se mai ține
Ca și vița stând pe-araci
Ca și timpul de ruine
Pică soarele din cer
Și mă arde pe o tâmplă
Și n-aș ști cum să difer
Ce sunt eu de ce se-ntâmplă
Pică lumea și nu pot
Să o ridic din grămezi
Totu-i o cădere-n tot
– Dar tu n-ai cum să mă crezi.
Căci mă calci pe vis în somn
Fără să-nțelegi că-s eu
Și eu cad: Ca și un Domn
Sub Isus Hristosul meu
