Pitirin Sorokin a fost un sociolog rus, refugiat din Rusia Țaristă, unde, deși fusese arestat în cîteva rînduri de poliția secretă, a fost urmărit spre a fi lichidat și de noile autoriăți bolșevice. Nu a iubit nicio formă de totalitarism. În perioada interbelică, a ajuns unul dintre cei mai respectați sociologi din Statele Unite și profesor la Harvard. Creștin conservator, credea în valoarea altruismului în politică, drept o supremă formă în care se vor manifesta relațiile externe în viitor. A emis o contesată (pe atunci, ca multe din ideile sale) ”teorie a convergenței sistemelor”. Prezicea prăbușirea comunismului, cît și o perioadă de reînnoire pentru Rusia după căderea acestuia, printr-o ”capitalizare” a ei, o renaștere creștină și, în paralel, o îndreptare a Americii nu către himere hegemonice, ci către un tranzacționism extern și un altruism social intern – adică, cum s-ar traduce azi, „make America great again”. Așa suna, pentru el, ”convergența sistemelor” între cel american și rusesc. Într-una dintre lucrările sale, Rusia și Statele Unite (1944), Sorokin spunea despre cultura americană și cea rusă că au atît de multe în comun, încît ”aceste două națiuni, destinate să fie principalele centre de putere ale lumii, vor avea o bază sigură pentru prietenie”, prin aceea că ambele exemplifică unitatea în diversitate, culturile lor favorizează amploarea perspectivelor, cosmopolitismul și o stima de sine sănătoasă, temperată, în cazul american (dar care va fi însușit și de ruși), cu o toleranță și față de alte societăți. Lucurile s-au adeverit, pînă la ”toleranța” rusă – care încă nu prea funcționează. Dacă Trump va face pace, iar pace va dura, lucrurile nu vor sta astfel? Nu vor deveni rușii ”toleranți”, pentru că vor învăța avantajele tranzacționismului, într-o lume multipolară în care locul la masă le e asigurat, prin anvengrua țării și resursele ei? Și, mă întreb, unde e Europa, în această nouă epocă, deschisă de Trump și descrisă în fața unei săli perplexe de vicepreședintele său, Vance? Păi, Europa e unde și-a așternut singură – cu ”green deal”-ul, „politica de gen”, admiterea imigranților, acordul tacit dat rușilor de a prelua Crimeea, în 2014.
Europa e pe nicăieri… Plătește gravele greșeli ale trecutului și pe altele tinde să le continue în prezent. Ucraina este într-o anume măsură, prin Merkel și Sarkosi, o victimă a Europei. Ei au dat-o pe mîna lui Putin. O Europă care nu înțelege prioritățile și se miră acum că e ignorată. Păi, da. Politica ei a fost și este una minoră, desprinsă de realitate și de principiile pe care le proclamă. Asta a fost acuza adusă ei de Vance la Munchen și la care nimeni nu poate răspunde convingător, pentru că e adevărată. Cazul României, invocat de vicepreședinele american a fost doar o anecdotă, de care ne agățăm ca apucații și-l comentăm în neștire, departe de semnificația reală, care a vruit să arată că politica Europei a fost, în ultimul deceniu, una falimentară, în ceea ce privește respectarea principiilor democratice fundamentale și tradiționale. Ea a fost legată mai mult de protecția minorității, în dauna majorității, s-a rezumat la inventarea unor formule de adresare și manuale de educație sexuală, de restricții absurde în timpul pandemiei, dublate de corupție la vîrf, prin afaceri oneroase cu vaccinuri ale oficialilor europeni, nici azi elucidate. Ca să o spun românește, în plin Ignat, Europa s-a preocupat de fericireaa porcului și de asomarea lui, cu eleganță. Despre ce. viziune asupra lumii vorbim?….
Trump are dreptate să nu ne invite la masa istoriei pe care o scrie, vrînd-nevrînd, cu criminalul Putin, în vreme ce Macron, fostul chelner de la Kremlin, caută acum să se umfle în pene, neadmițînd nici în ceasul al 12-lea că, dacă dorea ca Europa să mai conteze puțintel, ei bine, din Europa fac parte toate statele ei, nu doar cei puternici. Slăbiciunea Europei s-a născut și se perpetuează prin birocrația ei cvasi-inutilă de la Bruxelles și din lipsa de altruism a statelor mari care o compun, față de statele mici. În Uniunea Europeană, sîntem egali doar declarativ – încă ceva de americanii nu pot înțelege. De aici și incapacitatea europeană de reacție promptă și unitară. Încă o dovadă avem acum, cînd vine un tînăr american și o dă pe spate, printr-un singur discurs. În realitate, lucrurile stau exact cum a spus Vance. Nu există o armată euroepană, păzim ușile clinicilor de avort, ca tinerele să nu poată fi întoarse din drum, de ultime scrupule moral-creștine. Nici unitate reală între staele Europei nu e. Cît ne-a ținut Austria la ușa Schengen?…. Întorcîndu-mă la ceea ce se pregătește la nivel mondial, ce partener poate fi ea? „Ce număr de telefon are Europa?”, cum se întreba retoric și ironic Kissinger, acum aproape patru decenii? Nici pînă acum, Europa nu și-a instalat telefonul. Atunci, ce pretenții să mai avem? Realist vorbind, nu putem decît să așteptăm. În ceea ce ne privește, Vance n-a vorbit, de fapt, de noi. ”Cazul românesc” a fost doar un exemplu, pentru a ataca trădarea de către Europa a valorilor clasice ale democrației creștine, alturismulului și orientării către nevoile cetățeanului, sacrificate pe altarul „progresismului” și „corectitudinii politice”. Europa se joacă cu găletuța, în nisip. America, Rusia și China desenează lumea de mîine. Au atîta minte încît să nu ne distrugă. Cui își vor mai vinde, atunci, produsele? ”Convergența sistemelor” a lui Sorokin, cu voia lui Dumnezeu, sper că va fi doctrina viitorului. Eu, unul, nu mă tem de nimic, pentru că nimeni nu mai vrea să mă înrobească. Dacă sînt rob, n-am bani. Dacă n-am bani, nu pot să cumpăr. Și nici dacă Rusia ar vrea să mă facă supusul ei, acum nu mai poate. Putin, noul Stalin, e cu Trump la masă, nu cu Churchil, care avea nevoie de sîngele soldaților ruși, pe frontul de vest și pentru asta ne-a vîndut pe un șervețel, sau cu Roosevelt, care avea nevoie de aceiași soldați ruși, pe frontul japonez. Lumea s-a calmat și se va reașeza pe o poziție tranzacționistă – ca întodeauna, nu și europenii, cărora li s-a pus o oglindă în față și acum, vrînd -nevrînd, își văd în ea lungul nasului. Micimea ei. Și se agită, în propria căldare.
Un articol de Marius Oprea
