Bufonul
Bufonul meu bătrân mi-a zis
Că danțul lumii-i interzis
În ordinul de la guvern
Ce-i respectat ca drept etern
Și totuși eu aud de jos
Din cel ce sunt, din tot ce-am fost
Cum răcâie ca un îndemn
Un danț podelele de lemn.
Doar uneori, când e-mbătat
Îmi spune cerul în cântat
Că tot ce-ncerc e-un labirint
Când nu-ți zic oamenii că mint.
Că dac-ar fi să-l fi dansat
Strigoi din somn aș fi săltat
Și mai nimic n-ar fi oprit
Nici danțul viu, nici cel asprit
Și-n somnul meu întunecat
Un alt bufon eu am visat
Și-o altă soart-am înțeles
Credință din ce-a fost eres.
Și mi-a șoptit pe-un umăr drept
Secretul lumii ce-o aștept…
Și toată noapte-am ascultat
La suflul pur, la cel pătat:
Bufonul meu tânăr mi-a spus
Să-l jecmănesc pe cel de sus
C-acei ce chefuiesc la nunți
Fac cerul s-ardă, mută munți
Că saboții lor tot scurmă
Judecata de pe urmă
Și pașii lor le vor servi
La a lor fii și a lor fii
Ca hartă spre ce e străbun
Mai luminos, mai greu, mai bun
Pentru Rainer Maria Rielke
Doar în momente sfinte, vedem întâiul plan
Așa cum va să fie-n deplina sa splendoare
Când răsărit-a-n haos întâiul chip uman
Și visul întregit-a făptura trecătoare.
Dar nu e sărbătoarea din sfântul Nicolai
Nici rozariul strâns în pumn de cerșetoare
Cum nu e nici recolta de flori din luna mai
Sau a compătimirii aromă-nșelătoare
Ci tați care își iartă plângând fii plecați
Și pâine ce din muncă așteaptă să se coacă
Și case care-ți deschid ușa atunci când bați
Și oameni care nu se îndoaie niciodată,
Psalm de sfârșit de Mai
Și astfel se sfârșește în tihnă înc-un an
Puterea mea se duce să-Ți fie Ție gazdă
Căci te-am urmat, Părinte, la încă un liman
Sudoarea mea Ți-a hrănit grâul de pe brazdă
Din piatr-am stors anevoi izvorul de pe creste
Și fiecare mână miloagă a primit
Botezul, ca să fie al Tău ceea ce este
Cum necăjitu-ușure în Tine-ai oploșit
Și când de greu și trudă-n joc tâmplele-mi săltau
C-un zâmbet Îți mai ceream ceva de-ndeplinit
C-o gură însetată, ca să Te simți iubit:
„Acordă-mi înc-o slujbă, să am ce să Îți mai dau
Mă binecuvântează ca să culeg comori
Din trupul meu de tină, s-adun filon de aur
Să zornăie prin mine de-un infinit de ori
Să-mi pot topi-n icoane inima ca și-un faur
Și-apoi când din filoane n-am ce să mai ridic
Ah, spiritu-mi frământă-l până-i metal încins
Să-mi torc din suflet firul care-a rămas întins
Ca să mi-l iei, să-l dărui, să nu mai lași nimic.”
Nepotrivire
Răsare mâna printre cuști
Iar lupii urlă să-i împuști
Căci nu se-mpotrivesc deloc
Când ții tu acul de cojoc
-De câte ori ai să-i strecori
În dansul tânăr de cocori?
Nici marii nu vor cu mișei
Cei însurați cu cei holtei
Bătrâni cu tineri, vechi sau noi
Sclavii pe viață cu ciocoi
Viii cu morții, munți cu văi
Că timpu-și crește fanii săi
Stau curmezișului acei
Ce dorm cu arma lângă ei:
Nu se-nțeleg cu cei ce-ucid
Din fașă un război hibrid –
Nici simplii- cu cei învățați
Neveste -cu-ale lor bărbați
Cei la pomelnic amintiți
Și cei cu totul părăsiți
Chiar de se-nșir, liberi sau robi,
E plină ața de neghiobi
Ce-au constatat că pân’ la urmă
Toți facem parte dintr-o turmă
Că întâmplările-s facute
Să ne învețe senectute
Te du și spală, dacă poți,
Întreaga lume de netoți- –
Iubește oamenii de rând…
Pe ei îi ai -să-i cerți în gând !
Flăcăii ce se cred eroi
Presează-i grabnic înapoi..
Din viețile ce le salvezi
Taie-ți bucăți, pentru dovezi!
Cupidon
Era luna cultivării spicelor calde de grâu
Și-mi trimisei caii ambii să se-adape de la râu
Când deodată – ce minune – un parfum cum pe-altă lume
Dezmierdase nasu-mi aspru de-atâta putreziciune
Ticălos cătam făptura gingașă din fața mea
Priveam parcă o fantasmă ce era și nu era
Îmi zâmbise , vinovată, știindu-se prudentă – ea
Dar pe mine necuratul și mai tare mă lega
Trăgeam parcă eu de arcul care se-mplântase fix
Drept în inima-mi zăludă c-un clinchet de crucifix
Dar înțepenindu-mi mâna, ce cu greu o mai căram
C-o ibovnică blândețe o desprinsei și-o lăsam.
Văz că-mi cere ajutorul să o duc pân la sosea
-Se-ncurcase, mititica, pe la noi prin mahala…
Și să se descurce-n grabă nici păcatu n-o lăsai
Îi vorbii de luna plină ca lovit de guturai
Tot ce mi-era scump pe lume caii trag din a lor crupe
Opintindu-se în hamuri, tartarul voind a-l rupe
Mai încet, căluții tatii, nu ne adăpăm cu jar…
Conversația se-ncinge, că și rău-i necesar…
Capul mare, mâna mică, plugu-i drept că nu-l ridică
Dar să-mpartă firu-n patru -reușește și-l despică
Clincii colcăiau în mine că mi-am spus: „N-are a face
Asta e, cu trupul ăsta, o să stau ca și pe ace”
Dar ajungem.. ea zâmbește șturlubatic și… dispare!
Rămân singur printre oameni, redevin un oarecare ..
Suspinul maurului in Alahambra
Frumusețea salvase Palatul carmin
Succin ridicat cândva în Alahambra
Creștinii pe dată-i cotropiseră ambra
În care ramazanurile nu se mai țin
Sclipesc bătute gratii întoarse în afară
Peste zidirea calmă și silențioase trepte
Se-aude clinchet mare de mii de coifuri drepte
Iar Aragon se mișcă încet pe-un drum de țară.
Platoul înverzit pe stâncile roșii
Își asmute grădinile spre asfințit
Acolo unde Binele și Răul s-au răstignit
Destinul se bate cu necredincioșii
Înrobind Malaga să devină sultan
Boabdil privește în depărtări furtuna –
Frumosul -i frumos, dar mai ales minciuna
Cum că viața asta-ar avea ideal
Pe iarba păgână o lacrimă-i curge
Pietre păgâne ascund urma sa
Corăbii adastă pe drumul spre Mecca
Iar barba suspine emirului smulge…
Din șaua bidiviului emirul salută
Nedescălecând, pe Ferdinand Aragon
Creștinii pe dată-s cuprinși de-un frison
Sarazinul le-apare imens, ca o brută…
Se trag îngroziți, iar prințul berber
Surghiunit, îi intrece pe castilieni
În urmă îi lasă cu caii cei sprinteni
Buruieni le absorb coroana de fier
Înspre mare lung cată Boabdil Granada
Dârlogii sunt trași dintr-o mână numai
În hățuri căznesc cei o sută de cai
De cer se atârnă Sierra Nevada
O ultimă oară emirul se-ntoarce
De jur împrejur înconjurat de ocean
Cu mâna la piept oftează-n turban
Părăsindu-și pe veci Ilbira cea rece
Palatu-i se-aprinde pe stâncile roșii
Durat de mauri aproape de rai
Ei- care scoborâseră direct din sarai
Și- și dezbrăcaseră-n urmă strămoșii
* * *
Copacii de ieri s-au ridicat pe picioroange
Proptind soarele cât mai de sus
Vârfuri deasupra înghit cerul expus
Ce astăzi hrănește credințe bitange
Geamia feroce de mult s-a distrus
Maurii se-nchină nopții demiurge:
– Tomnatic, castelul cel roșu străpunge
Ceața -ntâmplărilor ce ne-au răpus…
Adio, fulgul meu de nea…
Adio, fulgul meu de nea
Nu o să știe nimenea
Cât te-am iubit acum mult timp
Când tu erai în anotimp…
Când totul de culoare gol
Plătea tribut nordului pol
Și însăși ființa era dalbă…
Te-ai dus, minunea mea cea albă…
Căci te-am ținut o clipă-n palmă
– Și-a fost o clipă atât de calmă…
Cristalul tău în mâna mea
Atât de liniștit dormea
Și te iubeam nespus de mult
Precum un rege de demult
Iubea regina sa nomadă
Oh, tu, prințesă de zăpadă…
Te-ai topit… și doar o lacrimă
În urma ta se imprimă
Și multe lacrimi ți-au urmat
Din ochii mei de vinovat
Dar nicicând asta nu am vrut
Și n-am știut, oh, n-am știut
Că pielea mea putea să ardă-
Iubirea mea ți-a fost prea caldă …
Zburătoarea
Zburătoarea se aprinse într-o horă de la țară
Toții flăcăii o cătară, toți flăcăii n-o aflară
Iară eu de fel albastru m-am pornit la circuit
Și-am ținut și eu în fața-i …un chibrit nițel boțit
Flamele-i cântau sălbatec șansonete ca la bal
June singure-i aruncă priviri crunte cerebral
Iară ea, zâmbea doar jalnic la-ncercarea tuturor
De-a o năbuși în cercuri, de-a o înneca-n cuptor
Nici nu știu cum se făcuse că-n mijloc ea dănțuia
Chibrițelul meu zburdalnic flacăra-și dezlănțuia
Și-mi făcu cu ochiul searbăd și mă luă la joc cu ea
Dară, chipurile, atuncea, flacăra mi se stingea..
Însă ea cu dinadinsul c-o mișcare se retrage
Șoldiu îi urmez degrabă, picioruțele ei drage
Și-mi șoptește morganatic la urechea cea mai stânga
„Soțul meu e-un lemn ce arde, vreascurile cad pe lângă”
Cărăbușii de mai
Prindeam cărăbușii de mai, în primăvară.
Buimăciți se trezeau din visare –
Prima dată încercau o zbatere circulară
Cu elitrele lor militare
Apoi se cățărau conștiincioși pe față
Pe umeri, pe buze, pe vintre,
Ne gâdilau orgoliile de gheață
Într-o explorare cuminte
Vajnic protejați de Carapace
Se rostogoleau tributari zeilor
Clătinau încrezători capetele negre, dionisiace
Ei -cei mai fragezi din familia scarabeilor
Desigur, erau plătiți în arginți
– Dintr-o preafericită prostie –
Răsplăteam serbedele lor rugăminți
Și-i striveam închiși într-o cutie.
După râsete, fericire, dezmăț agreabil,
Rătăciri, risipiri, avânt de cărăbuș
După clipe de beție răpite inechitabil
Picurau sânge albastru în urcuș
Amar prăduiam clipele de gâdilat
Substanța intrinsecă de fericire pură…
Piciorușele lor ne tasau distilat,
Metamorfozate în literatură
Într-un târziu, când nu mai era ce să le furăm
Le dădeam drumul adânc în libertate :
Bezmetici – în zborul către necunoscut
Tineri – fără nicio teamă de moarte…
