M-am tot întrebat ce anume au avut susținătorii marxismului de la început și până astăzi cu Dumnezeu. Și aici nu mă refer la marxiștii elevați și ponderați, ci la cei care s-au băgat în marxism ca porcul în troacă. Există o diferență uriașă între primii marxiștii, intelectuali sadea, crescuți în morala iudeo-creștină, cărora nu le lipsea nimic și ale căror opinii și idei erau bazate pe un altruism real. Nu e deloc întâmplător faptul că primii oameni cuceriți de ideile comunismului au fost intelectuali proveniți din rândurile burgheziei și ai micii burghezii, nici aristocrații nelipsind din peisajul în care noua ideologie se născuse. Pentru acești oameni, a se ralia unor idei nobile de ridicare a celor obidiți era chiar o datorie. Cu toate că Umanismul apăruse demult, încă din secolul al secolul al XIV-lea, el propunea reîntoarcerea la principiile clasicismului antic, bazat pe elitism. Ori marxismul originar era, din această perspectivă, mult mai ofertant și mai atrăgător. Din acest motiv inclusiv în România, primii comuniști seduși de utopie nu au fost salahorii, sărăcimea, ci intelectuali care aveau ceva cheag. Așa au ajuns susținători ai comunismului oameni precum Petre Țuțea sau Panait Istrati. Cei mai cunoscuți primi comuniști doar săraci, chinuiți și necăjiți nu au fost! I.C. Frimu nu a fost sărac, Lucrețiu Pătrășcanu făcuse studii de Drept în Germania, părinții Hanhei Rabinshon o trimiseseră la studii de medicina, soțul ei, Pauker era putred de bogat. Dr. Petru Groza fusese ministru în guvernul lui Averescu, Maurer era descendent de nobili alsacieni, făcuse liceu militar, era ofițer și absolvent de Drept la București, bașca își luase doctoratul la Sorbona! Emil Bodnăraș a absolvit ca șef de promoție la Artilerie, Mihail Sadoveanu era fiu de avocat și fusese Președinte al Senatului în guvernul lui Argetoianu. Marele critic Tudor Vianu ocupase funcția de ambasador la Belgrad, Gheorghe Tătărescu a fost premier liberal.
Toți acești oameni au ajuns comuniști deși nu se lipeau deloc pe tiparul profilului standard al comunistului marxist-leninist. Nu erau săraci, nu erau disperați. Nu proveneau din clase sociale care să le fi justificat alegerile ideologice ateiste. Dimpotrivă, fuseseră crescuți în medii în care preceptele morale ii făcuseră să îmbrățișeze curentul care propunea „eliminarea exploatării omului de către om”. Însă, din oportunism sau dorință de a ieși în față, au pervertit idealul lui Marx, furați fiind de valul tentațiilor efemere. Dacă un Țuțea sau un Panait Istrati s-au lămurit destul de repede, primul ajungând chiar pedepsit de către foștii săi camarazi, dacă Panait Istrati s-a lecuit instant în urma călătoriei în URSS făcută împreună cu Nikos Kazantzakis (cel din urmă rămânând fidel cauzei), nu la fel s-a întâmplat cu o parte a intelectualității vremii. Cei care au luptat împotriva noii doctrine au fost exterminați, persecutați. Cei care au refuzat într-un mod mai diplomatic au fost marginalizați, iar cei care au acceptat te-educarea și noul set de valori au fost lăsați în pace, iar cei care l-au ridicat în slavi și au contribuit activ și la re-educarea celorlați, au prosperat.
În tot acest proces, Dumnezeu a fost eliminat. Și în momentul în care Îl dai la schimb pe Dumnezeu pentru favoruri pământești sau din frică, când renunți de bună-voie sau forțat la un întreg set de valori pe care omenirea s-a înălțat, nu e de mirare că lucrurile o iau razna. Ateismul marxisto-bolșevico-comunistoid nu Îl putea lăsa pe Dumnezeu la locul Lui în conștiința colectivă. Existenta Lui Dumnezeu în noua orânduire ar fi lăsat liber la punerea sub semnul întrebării a unei multitudini de măsuri pe care marxist-leniniștii le-au luat întru slava proprie. În niciun stat sovietic sau aflat sub sfera de influență sovietică nu a existat cu adevărat egalitate. Egalitate a fost doar la nivel de pătură socială, nu și între pături. Niciodată proletariatul nu a dus-o la fel cu intelectualitatea, cu „dinupăturicismul” roșu sau cu marii ștabi. Da, proletarii erau egali între ei, intelectualii erau egali între ei, pupătorii-in-fund erau egali între ei, dar niciunii nu erau egalii șefilor din vârful partidului. Peste aceștia nu mai exista nimic. Nici măcar Dumnezeu, pentru că existența Lui era negată, iar Credința în El, înfierată.
Dacă facem un paralelism între anii marxism-leninism și actualele valori progresiste nu vom găsi decât o singură diferență. Atunci politrucii, agitatorii, propagandiștii, activiștii dar și membrii de partid de rând se închinau marilor lor conducători. Acum se închină multinaționalelor și proprietarilor lor de sub perdele de fonduri de investiții și corporații.
Atunci partidul avea grija de binele tuturor, acum de binele tuturor au grijă corporațiile. Când omul s-a lepădat de Dumnezeu a sperat că așa va scăpa de dracul opresiunii sociale. Nu s-a întâmplat.
În prezent, omul este îndemnat să se lepede de Dumnezeu pentru a fi considerat evoluat ca să scape de dracul mentalităților de Ev Mediu și să salveze planeta de el însuși. Iar pentru efortul acesta, peste lanțurile pe care le are puse la mâini și la picioare dar și pe cap, i se pune mantia de supererou, deși, săracul, își poartă chiloții peste pantaloni. Indiferent cât ar încerca promotorii noii ideologii să convingă ca Dumnezeu este un impediment, că individul este blocat în evoluția lui de religie, istoria ne-a arătat că civilizații le au fost înfloritoare atât timp cât au avut credință în ceva. În momentul în care credința a dispărut și omul s-a pus pe sine pe piedestalul propriei zeificări, omul nu doar ca nu a scăpat de dracu’, ci, mai rău, a dat peste muma dracului. Iar istoria are prostul obicei să se repete.
Asta, dacă ca mai avea șansa și nu se va da singură extincției…
Lasă un răspuns