Casa Memorială „Nicolae Labiș” din Mălini (jud. Suceava) este situată în centrul satului şi a fost inaugurată în anul 1975, în fosta locuinţă a familiei de învăţători Profira şi Eugen Labiş, părinţii poetului, locul unde a trăit un timp din scurta şi fulgerătoarea sa viaţă Nicolae Labiş (1935-1956), scriind o parte din opera sa. Expoziţia memorială, desfăşurată în cele cinci încăperi și un hol, reconstituie tulburător, graţie obiectelor autentice (mobilier, cărţi şi caiete, piese vestimentare, un clopoţel cu „sunet argintiu“, o galenă cu care poetul păstra contactul cu zvonurile lumii, documente, fotografii, afişe etc.), climatul de viaţă şi de creaţie al genialului poet, sugerându-se coordonatele esenţiale ale operei sale şi aportul extraordinar al acesteia la evoluţia liricii româneşti contemporane. Casa a fost restaurată înainte de organizarea ei ca muzeu, în 1973. În această casă a fost amenajat în anul 1975 un muzeu memorial, sub administrarea Complexului Muzeal Bucovina din Suceava. În anul 2001 au fost executate o serie de reparații curente (interioare și exterioare) ale locuinței. Anual aici sunt decernate premiile câștigătorilor în cadrul concursul de poezie „Nicolae Labiș” de la Suceava.
Nicolae Labiş s-a născut la Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, jud. Baia, azi Suceava, la 2 decembrie 1935. Părinţii, Eugen şi Ana-Profira, erau învăţători. În 1945 familia se stabileşte la Mălini (azi casa memorială). Până la 7 ani, a citit mult, dovedind şi un real talent la desen. În timpul cumplitei secete de după război, Nicolae îşi însoţeşte tatăl la vânătoare: „… în casă n-aveam de nici unelea, era spre seară, când am luat puşca şi am plecat în pădure. L-am luat şi pe Nelu. Era mic şi era înfometat şi însetat, dar nu i-am dat voie să bea din izvorul la care bănuiam că va veni să se adape căprioara … Am tras. Băiatul era îndurerat. Acolo, în pădure, am aprins un foc şi am fript pentru el inima şi rărunchii bietei vietăţi” … (Eugen Labiş). Cred că aproape cu toții ne amintim de celebrele versuri ale poeziei „Moartea căprioarei” pe care o învățam în școală și eram emoționați de sensibilitatea mesajului. Poetul a urmat mai apoi, cu rezultate foarte bune, cursurile la Liceul Nicu Gane din Fălticeni, excelând la orele de română prin compuneri impresionante. În 1951obţine premiul I la Concursul de limbă şi literatură română de la Bucureşti; Mihai Gafiţa şi-l aminteşte astfel: „Negricios, îndesat – copil de munte – îmbrăcat cu un cojocel de piele de oaie, alb cu benzi roşcate, mai late în faţă, la încheietoare şi în dreptul cingătorii, mai înguste la tivuri. E haina îngrijită a muntenilor mălinari şi din jur, pe timp de toamnă şi de iarnă […]. Labiş arăta ca un om de la munte, un pădurean, nu un cioban. Purta şi căciulă, avea şi taşcă. Nu traistă, ci taşcă, adică un fel de tolbă sau geantă cu baieră […]. Labiş era îmbrăcat în armonie cu ce era el, cu ce-i erau tatăl şi mama: lume dintr-un strat de cinste – puţin numeros – al unui sat moldovenesc din munte […] era un copil atunci, fără îndoială. Nu avea şaisprezece ani. Însă era ager, fără panica şi nesiguranţa copilului de ţară picat la oraş, dimpotrivă, ştiind bine ce e cu el şi cu rostul lui.”
În 1952 se transferă la Liceul Mihail Sadoveanu din Iaşi; conduce cenaclul literar al şcolii; trece examenul de maturitate cu notă maximă la limba română; la 15 septembrie intră, prin examen, la Şcoala de literatură Mihai Eminescu din Bucureşti; D. Micu şi-l aminteşte: „Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părţile de un păr hirsut, neobişnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distincţie nativă, un băiat care zâmbeşte tot timpul, cu întreaga înfăţişare, îndeosebi cu ochii, şi în surâsul căruia ingenuitatea se contopeşte suav cu o şiretenie ironică”. Este redactor la revista Anii de ucenicie. Poet deosebit de înzestrat, publică în mai toate revistele vremii. În 1954, la banchetul de absolvire, recită spectaculos poemul Vârsta de bronz; Mihail Petroveanu îl descrie astfel: „… Din coama părului des, pletos, de un castaniu bătând în negru, aluneca o şuviţă moale şi lungă pe după ureche. Sub nasul de calmuc atârna o mustaţă neverosimil de abundentă, grea, cu colţurile răsucite à la Taras Bulba. Chipul mic şi rotund, cu pomeţii ieşiţi asiatic, caracter acuzat prin încreţiturile neaşteptat de strânse, ivite ori de câte ori poetul zâmbea, îşi întărise pielea fragedă. Ochii de un verde albastru liniştit ca o apă de iezer, de lac de munte, se intensificau la răstimpuri inegale, în tonuri mai aprige, aproape oţelii, semn de încordare şi chiar de mânie, sau se întunecau până la un verde compact, ca acela al pădurilor întunecate în care versurilor lui le plăceau să se piardă, cuprinse de nostalgii sadoveniene, ori mai înapoi, eminesciene.”. Publică în Viaţa românească, „Moartea căprioarei”. Urmează un semestru, cursurile Facultăţii de filologie. În 1956 publică prima sa carte, „Puiul de cerb”, apoi volumul „Primele iubiri”. Devine membru al Uniunii Scriitorilor. La 10 decembrie este grav accidentat de un tramvai, fiindu-i frântă coloana vertebrală. De pe patul de spital îi dictează prietenului Aurel Covaci poezia „Pasărea cu clonţ de rubin”. La 22 decembrie, după o cumplită suferinţă, se stinge din viaţă, la numai 21 de ani, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti. Scriitorul Geo Bogza mărturiseşte: „Am sentimentul, am certitudinea, deznădejdea şi revolta că în Nicolae Labiş destinul a strivit pe cel ce ar fi putut fi marele poet al generaţiei sale.” Dacă treceți pragul casei sale memoriale veți înțelege zbuciumul acestui suflet de a înțelege lumea și mecanismele sale subtile, dar și de a scrie în frumoase versuri experiența de care a avut parte în scurta-i sclipire de trecere prin lumină…
Lasă un răspuns