Iar asta doar, pentru că noi am permis așa!… Când nu ar fi trebuit ca nici măcar un „argint” de an de viață postdecembristă să lăsăm a ne fi luat de veneticii și mercenarii care ne-au tot condus… Când ar fi trebuit să le dăm foc guvernanților, celor de atunci (dar și acelora de mai târziu), în clipa în care ne transformau deceniile de sudoare și sacrificii în mormane mai ieftine decât fierul vechi străpuns de rugina timpurilor… Noi însă am permis… Iar ei doar au venit și au luat… Au tot luat… Întâi au făcut pași mici, târșâiți, să ne vadă reacția, răspunsurile, ridicarea din somnul de neveghe… Și cum toate acestea au lipsit, au venit valuri-valuri, tot mai mulți, tot mai aprigi, tot mai călcat apăsând… Dând cu bombeurile lor de escroci, grofi, comercianți, negociatori, „binevoitori” în tot ce nu le era de folosință, istoria, vestigiile noastre, păstrându-și doar ceea ce le trebuia. Pentru că asta au însemnat primii ani ai democrației noastre… Pe care nu ar trebui să-i mai numim „postdecembriști”… Ci negrii, funebri, descărnați direct din sulițele praporului pe care le-au înfipt în trupul țării… Și în trupul nostru, de peste ani, schilodindu-ne mândria, dreptul de a rosti, de a ne ridica, imputându-ne vinovățiile altora ca vinovățiile noastre de căpătâi… Pentru că, peste ani, în locul istoriilor șterse, a culturii îndepărtate, a vestigiilor înlăturate, și de care, deja, nu copii de mâine, ci aceia de astăzi, de acum, nu-și vor mai aminti, se vor găsi și vor putea fi „culese”, pe post de „lăstari” ai începuturilor noastre istorice, doar buruienile lor otrăvitoare… Cele sufocând pe oricine va mai cuteza a se ridica în numele neamului său. A istoriei țării sale. A curajului oștenilor înaintași, ce-i atât de „de altădată”, că par dintr-un timp ce nu ne-a aparținut nicicând… Pentru că asta au vrut veneticii și asta au obținut trădătorii noștri, slugi ale lor… Atât de ușor… Și atât de ieftin că de aia s-au înghesuit mai apoi valuri-valuri de venetici să smulgă din noi… Pentru că nu pungi doldora de „arginți” le trebuiau, ci doar pungile…. Nu oglinzile în care să ne amăgească iarăși cu „valorile” lor, nici măcar cioburi ieftine din acestea, ci punându-ne să ne privim chipurile în golul bălților de sub picioarele noastre… Bălțile de abandon pe care le-am lăsat a se umple pe locurile în care înaintașii au făcut jertfa supremă pentru a putea fi noi, aici…
Un procese de colonizare început timid dar care se va sfârși în forță… În forță pentru ei, colonizând totul, nu pentru noi rupând zeghele uniformizării, ale tăcerii, supunerii… Sau poate că nu?! Poate că ne vom regăsi acel noi din noi pentru a fi iarăși cei dintâi! Cei ce am fost primii aici! Cei ce ne-am ridicat doar prin noi înșine! Noi cei ce am clădit ceva ce doar timpul ar fi trebuit să destrame… Nu mâinile unor muritori…
O colonizare (iudaico-economică) a țării care nici măcar nu a început prin forța și prezența fiarelor „dominatoare” din jungla financiaro-economică a Europei, a lumii… Nu, întâi au fost trimise hienele bune de sacrificiu la o adică… Au fost trimiși cei călcați deja de ei în picioare pentru a le face treaba… Pentru a vedea cât de supuși am fi dacă ar descăleca și ar revărsa aici nesimțirea, tupeul, pretențiile lor ca „expați”… Au început cu tatonarea terenului prin alții… Tot de ai lor, dar nu de un leat… Cu articole de presă, ce nu aveau a apărea niciodată, prin care, de fapt, în numele devotamentului noilor jurnaliști, și a încrederii lor orbește în libertățile (altora!) de exprimare, făceau dosare de presă menite a vedea gradul de conformare a muncitorului român, a țăranului român… Au făcut-o și francezii, pentru a vedea care ar fi fost reacția muncitorului român în fabricile pe care voiau a pune mâna dacă strângeau lațul… Au făcut-o și grecii, ei printre primii trimiși pentru a tatona, a apăsa și a presa pentru a vedea gradul de permisivitate al acelora ieșiți (nerevoltați „à la longue” dintr-o Revoluție prea scurtă!), ieșiți în libertate dar nu cu revolta din sine călcând la fiece pas al zilei de mâine, ci gata osteniți, consumați, fără țeluri… Pentru că Revolta, spiritul de aprindere, explozia mămăligii (făcută terți în cei peste treizeci de ani „arginți” ai trădărilor) au rămas acolo, pe caldarâmul însângerat al lui Decembrie ’89 și în memoria crucilor Eroilor veghind cerul cimitirelor…
Anii au tot trecut… Colonizatorii (și nu doar cei economici) au tot venit… Și nu, nu au plecat cei deja îmbuibați când se schimbau orânduirile „de lume” din lume, ci, predându-și unii altora „ștafetele” exploatării noastre, au rămas cu toții aici… În față, pe față, pitiți în spatele „pașilor mărunți” (austro-ungurești) și ai acelora „pas cu pas” (germanici)… Iar trista realitate, dar care nu trebuie să fie „de jude” al timpului istoric, acel adevăr de mâine, este aceea, pare a fi aceea, că dacă se va mai ridica vreodată cineva, aici, peste aceste pământuri, pentru a revendica „eliberarea”, „resuvernizarea”, „recuperarea”, „recucerirea”, s-ar putea să fie, de fapt, tot veneticii, luptând ei împotriva altor venetici, aceia refuzând a le preda, la momentul rocadelor, fălcile, feliile, cămările, regiunile… Și nu noi împotriva acestora… Noi, din nou, doar vom privi… Dar nu vom mai primi nici biscuiți, nici pesmeți, nici portocale mucegăite și nici măcar ciozvârte de oase scoase din rezervele uitate în mucegaiul anilor… Chiar dacă acum se vinde totul… Căci este ultima strigare… Culmea, nu a prădătorilor venetici strângându-și rândurile, ori chemând alți prădători, alți corbii să le țină de veghe ochilor lor sticloși, ci a guvernanților noștri chemându-i… Prin acești trădători scoțând la vânzare (prădare) toate companiile țării, deși este evident asaltul, ba chiar îl recunosc și ei, formal, ca asaltul companiilor austro-ungare, și nu numai, de a cumpăra tot ce este românesc… Recunosc și „neputința” de a bloca preluarea companiilor energetice strategice de către Budapesta… Dar doar afișează o falsă împotrivire și apărare a intereselor noastre de mâine. Dar nu fac nimic, ba, se dau, cu totul, la o parte… Deși ar trebui ca ei să dea totul la o parte; și jos de pe burse, și de la vânzare! Toate acele companii de stat ce se vând acum, dar nici măcar ca mormane de fier vechi, ci pe nimic… Și osatura feroviară, și zăcămintele de sare pentru interesele ungurești și ucrainiene, și izvoarele de apă pentru a le îmbutelia și a satisface grofii burtoși de pretutindeni, și apele cu totul…
Atâta trădare și atâția trădători și vânzători de neam că până și iuda ar păli… Doar că el, poate, chiar și-ar mărturisi oribilele fapte…
Lasă un răspuns