Triluri
Pășește-ncet, ca într-un vechi castel
În care sun-un corn de vânătoare
În schimbul unui glas de menestrel
.
Și-i iederă pe ziduri și-n tunel…
Gardienii, dați pe-o mână de cicoare,
Stau aliniați, în coifuri de oțel,
.
Visând la bătălii nemuritoare.
Demult pândesc sfârșitul unui țel
Ce nu avea nicicând răscumpărare
.
Nu te uita prin găuri de crenel
Fantome te vor duce ca pe-o boare
La câmpul contestat pentru duel
.
În care-oșteni ce n-au văzut o floare
Te vor străji închisă-ntr-un pastel
Cu steaguri lungi și săbii lucitoare.
.
Pășește ca pe-o coadă de inel
Ce n-a fost dus nicicând la-nsurătoare.
Și taci, și-ascultă-uimită ca și el
.
Foșnirea unei mâini ce-o să coboare.
Nu te întinde spre un alt nivel
Rămâi aici, pe treptele ușoare
.
Căci scrinul căutat aici era
Prin lucruri mici și netriumfătoare
Pășește-ncet, ca să te pot ghida
.
Căci calci pe-o inimă – inima mea…
Pășește-ncet, să nu te simți, acum,
Să nu stârnești nici praful de pe drum.
Celei ce va veni…
Cândva, din spațiul gol al rătăcirii tale
Vei ridica privirea din cartea ce-o citești
Și vei vedea, departe, pe-aceeași sacră cale
Cum pașii ce te poartă prin sferele cerești
Te duc către-o cetate cu porțile deschise
Cu pantomime turle ca parodii de vise
Stând ridicate-acolo, mai tainice ca moartea;
Mai vechi ca și întregul ce nu cunoaște partea.
Și-n vârf cum nouă steaguri – pe fiecare steag
Stând scris în altă limbă: „Pășește pe-al meu prag
Căci eu străjesc aci’ de când pe-a lumii plaiuri
Domniile trecut-au ca miile de ani
Când cel ce m-a durat, deși e dus de veacuri
A vrut să-și pună-n stâncă iubirea de sărmani.
Căci nu-și dorea ca alții să sufere de dor
Cum el cândva asemeni ar fi suferit
Și fiindcă spre mărire el m-ar fi clădit
Eu n-am lăsat vreodată din datoria mea.
Pe cei ce vin aici, eu nu i-am pribegit.
La fiecare-n parte, le-am dat și au primit.
Și n-am putut vreodată pe unul să-l înșel
Deși multe cetăți s-ar fi clădit astfel;
Deși mulți împărați s-ar fi pierdut la fel.
E bucuria mea – că-s unicul castel!”
** *
Și-acolo, eu voi fi. Și tu mă vei cunoaște
Drept prințul din povestea pe care o tot spui
Care așteaptă legea ce-l lasă să iubească
Când se închide cartea la „Ea era a lui”.
Taurii
Un taur străpuns de spini
Face zgomot din copite
Și se-ntoarce c-un suspin
Și se uită prin orbite
.
Un taur cu-un corn de aur
Stă cuminte pe pridvor
Și se uită la alt taur
Care mormăie domol
.
Un taur cu un alt taur
Stau cu coarnele împreună
Și se-mbină unu-n altul
Și se-mping într-o genună
.
Și mă-nchin la întuneric
Îmbinat de-un singur dor
Dor alin ce-mbată ape
Și mă-mpinge prea ușor
Tithonus către Aurora
De ce durează fericirea atât de puțin?”
Mi-ai spus când în brațe nu te mai țin
Și-amurgul sfârșește sub norii de ploaie
Cât picurii curg nesfârșit în șiroaie
.
Și vântul șăgalnic răsuflă prin aer
Și-atât de tăcut se strânge-n jur ger
Cât mâini înghețate se roagă la cer
Și Crivățul nopții surâde sever
.
Cu-aripi lemnoase strânse grămadă
Cu bocetul negru profund de cicadă
Prin Sciția Mică atras în tornadă
Etern rătăcesc în a nopții decadă
Hora Unirii
Joacă Nastratin Hogea
Că-i departe doamna sa
Noaptea doarme lângă Prut
Ca să-i țină de urât
Dimineața iar pornește
Inima-i din piept plesnește
Dar va sta mai mult, mai mult
Meargă-i viața în tumult!
Căci nu poate să-și mai ție –
Ghimpe într-o rană vie…
De-și păstrează hora trează.
România și-o visează
Și atât cât joacă, joacă
Zvâcne-n cer o venă sacră.
Dar n-ar vrea să se oprească
Aria veche, muntenească.
Și el plânge, iarăși cântă
Doina într-o limbă sfântă.
Lasă un răspuns