Arhiva zilnică: 1 februarie 2025

Cum a pierdut Bruxelles -ul Europa (de mâine)…

Pare tot mai evident că această altfel de revoltă a statelor europene chiar nu a fost prevăzută de clica „despotisimă” (dar nu neapărat și „generalisimă”) de la Bruxelles… „Reacțiunea” unor țări, până mai ieri, paria, care vor doar să asigure binele, bunăstarea și continuitatea națiunilor lor în viitor… Și fără vreun gând de „Exit” din UE, pentru a nu risca pierderi masive și penalități ce le-ar bulversa bugetele ca state eventual nonUE. În fond, de ce să trântești o ușă, riscând să-și prinzi nu doar degetele în pragul destrămării, într-un fel sau altul, a actualei forme „juridice” a UE (o formă juridică prin acceptarea statelor, agasant de asemănătoare cu statutul formațiunii ilegitime al UDMR -ului la noi), când poți să preiei din acea formă aproape coruptă a UE, cumpărând-o?!… Pentru că asta fac statele acelei Europe a Reconstrucției de mâine… O Europă din care noi lipsim (pentru temeinicia atitudinii noastre, nu-i așa?!) încă de azi… Și nu este greu de conturat „nucleul” acestei următoare formule „UE”… Care va putea funcționa ca un tot unitar, lucru pe care Bruxelles -ul nu l-a asigurat…

Suntem, practic, în fața unei acțiuni „de aur” a recapturării Europei din și prin ea însăși… Și nu doar a unor părticele din ea… Iar greșeala teribilă a Bruxelles -ului a fost tocmai aceea de a fi ignorat poate cel mai important drept suveran al statelor membre: decizia privind cantitățile de aur pe care să le cumpere pentru propriile rezerve naționale!… Aici a pierdut Bruxelles -ul Europa (de mâine)… Prea centrată pe strivirea libertățile individuale, pe mașinațiunile cu feluritele „urgențe” (precum achizițiile impuse statelor membre, de la serurile antiCovid, medicamentele decise central ca drept de folosire și vaccinuri, la muniția și armamentul donat Ucrainei, pentru a fi reimportat pe bani grei), UE nu a realizat importanța propriei protecții prin impunerea unei obligații de obținere a acordului Uniunii de către fiecare stat membru care voia să cumpere aur pentru propriile rezerve de stat… Iar, acum, acest val al achizițiilor de aur de către unele state ale UE, cu precădere cele din zona „mărginașă”, mereu de limes ca drepturi europene în viziunea Bruxelles -ului, a devenit un adevărat tsunami…

Și avem cel puțin două întrebări esențiale… De ce achiziționează aur aceste membre, până mai ieri, aproape la propriu „cenușăresele” Europei și de unde au ele banii necesari unor achiziții masive de aur? Pentru că vorbim, totuși, de tone: Polonia – 67 de tone, Cehia – 16 tone, Ungaria – 14 tone… Întrebări care, deloc distopic, își găsesc răspunsul în reconfigurarea Europei de mâine… Cu un nou nucleu, într-un contur dat de statele membre poate chiar în ordinea achizițiilor de aur, și cu surse de finanțare a acestor achiziții, cel puțin în cazul uneia dintre ele, suficient de evidente pentru a estima impactul de mâine, pentru noua Europă, dacă nu direct al Rusiei, cel puțin al BRICS -ului… Pentru că toate cele trei noi puteri ale economiei de mâine, când economia va trasa și noile contururi de state, și chiar de mici imperii, folosesc aurul adus în propriile rezerve de stat pentru a realiza investiții uriașe (prin achiziții aproape directe) în Europa, de la cea mai agresivă, ca acțiune, Ungaria, la celelalte două, împreună conturând preluări masive deja din ceea ce se poate numi infrastructura de mâine a cel puțin unei părți a Europei…

Că aceste investiții, și mai ales cantitățile uriașe de aur aduse în propriile rezerve naționale vor constitui și filele de imersiune ale BRICS -ului (și ale Rusiei, dar și ale Chinei) în Europa, nici nu mai trebuie considerată o simplă ipoteză… Ci, de drept, chiar acel „aglutinator” ce va forța aducerea altor state pe linia unei axe pe care Bruxelles -ul a trasat-o singur, aproape despicând Europa… Pentru că, prin acțiunile pe care le-a luat recent și Belarus, evident pe planul de impunere Rusia-BRICS, contrapunând practic sancțiunilor UE contra Rusiei o adevărată barieră fizică (de netrecut față de „sancțiunile” din hârtii!) prin interzicerea accesului TIR -urilor de marfă dinspre Europa (ca punte spre China), până și prezența acesteia la masa de mâine devine o certitudine… Și, nu neapărat într-o lesă prinsă de jilțul Moscovei… Ba, o acțiune aproape similară achizițiilor masive de aur ale statelor din aproape grupul Visegrád de până mai ieri (mai puțin a Slovaciei, deocamdată!) o găsim și în partea „emancipată” a Nordului european… La nivelul unei Norvegii care, e drept, nu cumpără aur, dar, în schimb, a decis suspendarea acelui „cod etic” prin care (și-)a blocat investițiile economice în statele-paria și cele acuzate de Bruxelles a le fi ținut partea. Și chiar dacă Norvegia nu este membră a Uniunii Europene, o asemenea atitudine are un mesaj specific, pentru că ea are o relație strânsă cu UE, prin Spațiul Schengen, participând concret la piața unică (și nu doar permițând libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului, persoanelor)…

Aceasta a început a fi dară Europa de mâine… În care noi riscăm, nu doar să nu ne mai găsim nici măcar pe masa împărțelilor (pentru că suntem acum, acolo!), ci să nu mai fim de loc… Și asta pentru că, nu numai că nu am achiziționat minime cantități de aur la rezervele de stat (și nu am cumpărat, fiind ținuți sub marota aurului pe care ni-l va recupera Bruxelles -ul, deși, la cât s-a vândut din țara asta, puteam să devenim primul depozitar de aur al noii Europe, cea de mâine), nu doar că nu am asigurat fluxuri de investiții în restul UE, de pe care să ne întoarcem drepturile de resurse, de producții, dar ne-am lăsat și cumpărați, și încă pe nimic, de aceia ce trasează deja Europa de mâine… Căci, acesta este tristul adevăr: nu am cumpărat nimic pentru viza „de aur” a Europei de mâine, ci doar (ne)am vândut pe fleacuri…


Pesimistul și optimistul…

Pesimistul spune: mai rău de atât nu se poate! Optimistul spune: ba se poate!” – această replică aparent glumeață ascunde un profund adevăr despre modul în care percepem lumea. În puține cuvinte, ea dezvăluie contrastul dintre cele două atitudini fundamentale față de viață: una care se oprește la limită, cealaltă care o transcende, chiar dacă în glumă. Pesimistul, convins că am atins fundul, își închide mintea la orice posibilitate de schimbare. El vede haosul ca fiind absolut, iar suferința – definitivă. Când spune „nu se poate mai rău”, de fapt își încheie judecata: nu mai caută soluții, nu mai crede în întorsături. Este o formă de resemnare, mascată uneori ca luciditate. Dar adevărata luciditate nu se oprește la constatare – ea merge mai departe. Optimistul, dimpotrivă, râde de fatalism. El știe că realitatea este mereu în mișcare, că nimic nu este definitiv – nici măcar dezastrul. Când răspunde „ba se poate!”, nu neagă gravitatea momentului, ci recunoaște infinitatea variabilelor. El nu vede doar pericolul, ci și posibilitatea – posibilitatea ca lucrurile să se înrăutățească, dar și să se îmbunătățească. În acea conștientizare stă forța sa: nu se lasă pradă iluziei că totul s-a terminat. Ironia maximă este că, în acest schimb de replici, optimistul pare mai realist. Lumea nu respectă promisiunile noastre interioare de stabilitate. Crizele se adâncesc, dar și trec. Iar acel „ba se poate” este, paradoxal, o armă de supraviețuire. Recunoașterea că lucrurile pot fi și mai rele ne învață să fim vigilenți, dar și să nu ne pierdem speranța – pentru că dacă totul poate înrăutăți, atunci orice poate și se îndrepta. Așadar, gluma ascunde o lecție: a fi optimist nu înseamnă a nega realitatea, ci a refuza să-i atribui caracter definitiv. Pesimismul se oprește la „asta e tot”. Optimismul șoptește: „asta e doar începutul”. Și într-o lume unde totul se schimbă, cine are ultimul cuvânt nu este cel care vede sfârșitul, ci cel care continuă să creadă.

Când a început pandemia încă mai credeam într-o lume normală, apoi când pandemia s-a terminat cu un război, iar aceiași oameni au schimbat discursul am spus: ba se poate! În cine să mai avem încredere? Am văzut un jurnalist în perioada aceea „plină de competență” care spunea: doar proști nu se vaccinează. Astăzi îi văd tot la televizor, cum vorbesc despre război. Despre pace nu vorbește nimeni, sau chiar dacă vorbește cineva urmează anunțul: nu este din „sursă autorizată”. Ce înțeleg eu din aceasta: dacă „gândul” nu este din sursă autorizată ai dreptul doar să taci. Altfel ai stângul…! Dacă în politicieni nu poți avea încredere, în cine să ai încredere? Este o întrebare care răsună adânc în sufletul oricărui cetățean dezamăgit de promisiuni nefăcute, de corupție ascunsă sub haine elegante și de decizii luate în beneficiul unora, nu al tuturor. Și adevărul e că, da, legile le fac ei. Parlamentarii, aleși în numele poporului, sunt cei care scriu, modifică și adoptă legile. Dar atunci când acești oameni își trădează mandatul, când legile servesc intereselor personale sau ale unor grupuri de putere, încrederea se sparge ca un geam sub greutatea deziluziei.

Totuși, încrederea nu trebuie să moară odată cu iluzia politică. Ea poate fi redirecționată – spre instituțiile democratice, spre justiție, spre societatea civilă, spre educație. Încrederea nu trebuie să fie doar într-o persoană sau un partid, ci în sistemul care, dacă funcționează corect, poate corecta abuzurile. Curțile de judecată, președinția, autoritățile de control, jurnalismul de investigație – toate sunt mecanisme menite să echilibreze puterea politică. Dar cel mai important loc unde poate exista încredere este în oameni. În comunitățile care se organizează, în cetățenii care cer transparență, în profesori, medici, artiști, muncitori care, în ciuda sistemului, aleg să facă bine. Încrederea trebuie să pornească de la nivelul individual: să credem în valoarea adevărului, a integrității, a responsabilității. Nu într-un politician, ci în ideea că fiecare dintre noi poate fi un actor al schimbării. Democrația nu e doar o formă de guvernare – e o cultură. O cultură în care cetățeanul nu așteaptă salvarea de la „erou”, ci participă activ, critic, conștient. Legile le fac politicienii, dar puterea de a-i alege, de a-i controla, de a-i schimba – asta vine de la noi. Așadar, încrederea nu trebuie să dispară. Trebuie să fie mutată: de la iluzia liderului carismatic, la realitatea unei societăți informate, unite și curajoase. Pentru că, în final, singura instituție demnă de încredere este poporul însuși – atunci când își cunoaște drepturile și are curajul să le apere. În momentul în care minciuna și eroarea ajung în justiție și sunt demascate, balanța se înclină dramatic. Cei care au mințit își pierd credibilitatea și se confruntă cu consecințe juridice severe. Justiția, în idealul ei, este instrumentul prin care adevărul încearcă să iasă la lumină, iar minciuna este pedepsită nu doar prin pierderea cauzei, ci și prin pierderea credinței pe care o poate avea orice sistem în cuvintele unui om.

Acum am devenit optimist: ba se poate mai rău de atât. Atunci când ne-am pierdut încrederea, se poate orice. Și „Să nu uiți Darie” toate aceste lucruri s-au putut. Să fie pace în Europa și pe pământ!


Adevărul dureros: o lume proastă, dar cu gura mare… Ipocrită. Fudulă. Lașă. În ea trăim…

Nu zic ăștia puși la putere ca în România dreptul constituțional la Proprietate nu e obligatoriu. Ca nu exista cadru legal. A, da? Dacă nu există cadru legislativ și nu există posibilitatea de a modifica cadrul legislativ existent, înseamnă că Parlamentul e incapabil, de aia nu poate da legi. Acest lucru înseamnă că Legislativul nu mai are obiectul muncii, deci trebuie concediat. Iar cum nu mai există Parlament care sa susțină Guvernul, înseamnă că Guvernul nu mai are susținere populară, așadar și Executivul trebuie să plece acasă în bloc. …Dar nu se va întâmpla nimic din lucrurile astea. …De ce am ajuns aici?! „Ne bate Dumnezeu ca l-am împușcat pe Ceaușescu!”. Nu, copii, nu Dumnezeu e vinovat pentru ce se întâmplă acum! Nu are, săracul, nicio vină. Și nu suntem în rahat până la gură că aia l-au împușcat pe Ceaușescu. Suntem în rahat ca ne-am dus ca oile si i-am votat pe foștii șefi de la comuniști, care înființaseră FSN. Ca am pus președinte un comunist care și-a zis în capul lui „Dacă România nu e lăsată sa fie comunista, sa se aleagă praful de ea”. Nu e vinovat Dumnezeu ca noi am votat curve politice, hoți, corupți imbecili, dezaxati, trădători! Nu are, drăguțul, nicio vină ca noi am fost și suntem tâmpiți! Nu suntem tâmpiți? Aoleu, dar cum se cheamă ala care nu vrea corupție, dar oferă șpagă și nu face niciodată scandal?! Aia care si-au vândut votul pe un kil de zahar și un litru de ulei erau deștepți?!

E vinovat Dumnezeu ca din mândrie și lăcomie poporul roman și-a votat în continuu călăii și abuzatorii?? E vinovat Dumnezeu ca am votat ca să ne bage primarul copchilul retardat șef de serviciu?! Că părinții au dat șpaga profesorilor ca să iasă premiant talambul?! Că profesorii au cerut șpagă? Va plângeți de profesori, de preoți, de medici, de politicieni, de toți?!

Vă plângeți ca nu mai există empatie, mila, responsabilitate, cinste, onoare, Credință?! Dar pe ăștia cine a dat din cur sa ii facă? Cine i-a fătat și i-a crescut sa fie lighioane hapsane, și fără inima, și fără suflet, și fără creier?! Nu, iubiții mei. Suntem un popor laș, prostibil, care s-a lăsat cumpărat pe nimic. Un popor mândru care nu recunoaște ca a greșit. Și tot din mândrie și lăcomie continua sa accepte cizma brusseleză pe grumaz. Cum a stat și cu cea bolșevică.

Nu e vina Lui Dumnezeu. Este strict vina noastră colectivă. E rezultatul prostiei și al mândriei. Și nici azi nu vrem să recunoaștem că am greșit, că greșim în continuare. Nici morți! Ne-a răbdat Dumnezeu doar pentru că o mică parte dintre noi, nu neapărat toți mai deștepți ca restul, dar oameni care mai au o fărâmă de Credință adevărată în ei, s-a rugat, a ținut post, s-a liturghisit. Atât. Ei ne-au salvat pe toți. Pentru că noi suntem atât de mândri în prostia noastră, atât de lași, că nici pentru copiii și bătrânii noștri nu ne ridicăm! Suntem atât de indolenți, că ne e lene și să gândim! Dăm vina pe Dumnezeu pentru toate, pe El îl chemam sa ne salveze, dar nici măcar pe El nu Îl urmăm! Și Lui ii cerem, tot proști, tot mândri, sa ne salveze. Și rămâne de văzut dacă își va mai face milă de noi. Că nu are nicio obligație contractuală.


Păpușile „Arădeanca”, jucăriile copilăriei…

Păpușile „Arădeanca”, ciufulite, rujate și echipate cu costumașe încropite din bucăți textile de diferite mărimi și modele, ne-au însoțit în jocurile noastre din copilărie și ne-au alimentat fantezia în a ne asuma rolul de „oameni maturi”, cu familie numeroasă și responsabilități. Le spălam, de schimbam hăinuțele, le dădeam de mâncare, le plimbam în cărucioare, etc. Le educam, dându-le povețe, sau le certam dacă nu erau cuminți. Asta era ca o lecție importantă de viață. Iar „Arădeanca” a fost un brand care a intrat aproape în fiecare casă din România, unde exista copii. Acum numărul familiilor cu copii s-a micșorat, iar jucăriile tradiționale au fost înlocuite de jocuri virtuale, pe telefon, tablete sau calculator. Acum nu mai speli păpușa și o schimbi, dar poți să omori monștri și să iei o sută de puncte, drept răsplată. Fără jucării copilăria s-a schimbat.  Intrate în malaxorul „tranziției” de după 89 puține fabrici din perioada comunistă au reușit să scape de „furia” capitalismului, una dintre ele fiind fabrica de păpuși „Arădeanca”. Aici era locul unde se realizau cele mai frumoase păpuși românești ale perioadei. Aventura ei a început încă din anul 1949, an în care la Arad a fost construită prima fabrică de jucării din țară. Chiar și după revoluție, aceasta a continuat să funcționeze și să rămână un nume important pe piață. Mai mult decât atât, afacerea era una profitabilă și zilnic lucrau în producție peste o mie de angajați. De altfel, calitatea produselor realizate aici era una aparte și lăudată chiar și de străini. Aproape că nu a existat fetiță care să nu primească în perioada comunistă celebra păpușă „Arădeanca”.

Opțiunile legate de jucării erau limitate, însă „Arădeanca” reprezenta o certitudine a calității. Păpușile de aici erau atât de apreciate, încât în anii ’80 mergeau serios la export. Interesant este că nu o făceau doar în țările sovietice, preferate în acele vremuri, ci și în Marea Britanie. Există de atunci mai multe legende legate de păpușile din această fabrică. Astfel, puteai să-ți cumperi o haină de blană pentru câteva exemplare de la „Arădeanca”, dacă erai un negociator bun și ajungeai într-un târg din Moscova. De asemenea, se trimiteau vapoare întregi de păpuși în Africa, de acolo de unde acestea se întorceau cu materii prime sau fructe. Concret, păpușile „Arădeanca” erau un bun de export aparte al României, un bun folosit deseori în tranzacțiile țării.

Interesant este că atunci, „Arădeanca” nu producea numai jucării, ci și articole de sport, articole de uz casnic sau tehnico-sanitare.  Au urmat însă ani dificili în tranziție, ani în care fabrica a înregistrat pierderi destul de mari. Totul a culminat cu insolvența din 2013, an în care, S.C. Arădeanca S.A. era deţinută de SIF Banat-Crişana, într-o proporție de 39,6 la sută, trei acţionari PAS care aveau 40 la sută, dar şi aproximativ 1.200 de persoane fizice. Aceștia au primit gratuit acţiuni în urma procesului de privatizare în masă și n-au avut pe moment forța financiară să țină pe o linie de plutire fabrica. Cu toate acestea, producția a continuat la adăpostul unei alte firme înființate de foști directori ai întreprinderii, oameni pasionați. Colecționarii sau nostalgicii pot sta liniștiți, pentru că păpușile produse în fabrica de la Arad sunt în continuare în producție și astăzi. Este adevărat că s-au mai schimbat modelele, dar linia generală și trăsăturile n-au suferit prea multe modificări. Fabrica propune ca ofertă mai multe tipuri care pot fi găsite în hipermarketurile din întreaga țară. „Avem acum suficienți angajați pentru a asigura producția, suntem ok, suntem în regulă. Păpușile, după cum puteți vedea, sunt în hipermarketuri, există și asta e cel mai important. Facem și ornamente de grădină, le găsiți pe toate în magazine”, declară reprezentanții fabricii. Din toate modelele pe care le-a produs fabrica, de departe succesul de casă și cea mai căutată păpușă a fost cea numită „Nadia”. Comuniștii și-au dat acordul ca aceasta să intre în producție la puțin timp după ce Nadia Comăneci uimea întreaga lume și obținuse prima notă de 10 din istoria gimnasticii la Jocurile Olimpice. De remarcat că păpușa a fost propusă atât pe piața internă, cât și pentru export. Echipată în trening de culoare albă, pe care era inscripționat cuvântul „România”, păpușa a fost vândută în mii de exemplare. Comercializată în acea perioadă chiar și „pe sub mână”, prețul ei era unul serios. Astfel, chiar și la negru ajungea să coste și peste o sută de lei. După o vreme, conducerea a luat decizia să lanseze o nouă variantă a „Nadiei”, una care să poarte la gât replica fidelă a medaliei cucerită de Nadia Comăneci la Montreal. Aceasta urma să fie legată cu un șnur tricolor. De asemenea, tot cam pe atunci, fabrica a început să producă păpuşi cu numele unor vedete „la zi”. Astfel, la standuri au ajuns mai multe VIP-uri. Printre ele s-a aflat și fosta gimnastă Andreea Răducan, dar și Cleopatra Stratan și Oana Zăvoranu au fost și ele prezente în oferta fabricii „Arădeanca”. Ofera a mai cuprins pe „Ioana, blonda” și „Cătălina, bruneta”, „Cătălina mireasa”, „Maria, bruneta în costum național”, etc.

Mirosul de altădată al fabricii în care se produceau cele mai îndrăgite păpuși din România se păstrează și astăzi. Chiar dacă producția este mult mai mică și angajații mai puțini, fabrica Arădeanca nu a pierit. Cu toate că fabrica Arădeanca a avut un moment de cumpănă și se voia ca în locul fabricii să se înalțe blocuri, destinul și bunăvoința unor oameni au făcut ca aceasta să producă în continuare și păpușile să își găsească locul în casele oamenilor din întreaga țară. Octavian Fânaţă este sufletul fabricii și cel care a luptat pentru salvarea ei. Mirosul de soluții care se folosesc, matrițele, secțiile și componentele din care sunt făcute păpușile, diferitele obiecte de grădină, dar și oamenii care lucrează îți dau o stare de bine. Cutii cu componente așteaptă să fie duse în secția în care se asamblează, iar la finalul zilei păpușile să fie gata de plecare din fabrică, frumos aranjate. Fabrica a rămas și poartă amprenta vremurilor de altădată cu uși mari, cu lift de pe vremuri, cu matrițe și utilaje vechi, dar care funcționează perfect. Odată ce pășești în fabrică intri în vremurile de demult, parcă timpul a stat în loc și auzi doar zgomotul utilajelor și simți mirosul lor. Oamenii din spatele utilajelor îți zâmbesc și își văd în continuare de treabă. Ai impresia că păpușile prind viață în mâna lor dacă stai să urmărești întreg procesul de asamblare. Dacă pe vremuri se lucra doar în blocul comunist și marfa mergea ca barter, acum păpușile se găsesc în marile hipermarketuri din România și în librării, dar se pot achiziționa și direct din fabrică.

„De 25 de ani sunt aici. Fabrica a fost înființată în 1947, în actuala locație este din 1980. În perioada de glorie au fost 1.200 de muncitori, se lucra în trei schimburi, doar în blocul comunist. Toată marfa mergea la barter cu Rusia, se dădea pe mâncare, cereale, pe tot ce înseamna atunci. După Revoluție, produsele sosite din China au afectat evoluția fabricii. S-a privatizat ulterior prin metoda MEBO, iar datorită unor probleme cu ceilalți acționari în 2008 a intrat în faliment și în 2013 a fost lichidată. Activitatea și brandul au fost preluate din 2008 de o nouă societate care a păstrat personalul, hala de producție și utilajele și astăzi producem în continuare aceleași articole frumoase. Avem o gamă de 25 de păpuși, articole de grădină: albă ca zăpada cu cei șapte pitici, animale de grădină: buvnițe, urși koala, iepurași,  rațe. Toată producția este destinată pieții interne, la hipermaketuri, cu păpușile și la cele de bricolaj cu articole de grădină”, declară Octavian Fânaţă. Are o sclipire în ochi în momentul în care prezintă fabrica. Este mândru de faptul că destinul ei nu a fost ca a altora din țara noastră, adică acela de a rămâne o amintire, deoarece producția s-a închis și clădirea s-a demolat. „M-am legat sufletește de fabrică. A fost un moment de cumpănă în 2008 când unul dintre acționari, o societate de investiții private a statului român a încercat să facă o preluare ostilă a acțiunilor și trebuia ca pe tot spațiul fabricii să se facă blocuri. Pe ei îi interesa profitul, valorificarea clădirii, a utilajelor, nu îi interesa activitatea propiu-zisă. Atunci în 2008, când toți acționarii persoane fizice ne-au ajutat și și-au vândut cuponele către cine a făcut 51 la sută, le-am promis tuturor că vom continua activitatea că nu o vom lăsa să se distrugă. M-am apropiat sufletește și am și o răspundere morală față de această fabrică și activitate cu toate că eu sunt la bază cu științe juridice. Din anul 2000 mă ocup de tot ce înseamnă vânzare și acum de tot ce înseamnă producție și administrare. Dacă nu interveneam în 2008 se încheia tradiția păpușilor, dar putem spune că momentul de cumpănă ne-a întărit și făcut să supraviețuim”, mărturisește Octavian. În prezent, fabrica produce 25 de modele de păpuși, dar și figurine decorative pentru grădină – de la Albă ca Zăpada și cei șapte pitici până la bufnite, urși koala și iepurași. Produsele sunt disponibile în marile lanțuri de hipermarketuri, magazine de bricolaj și pot fi cumpărate și direct din fabrică. Având produse de calitate, fabrica a câștigat o multitudine de premii la diferite târguri interne și externe. Arădenii sunt mândri că încă se găsesc păpușile care odinioară se procurau destul de greu, dar care cu timpul au ajuns să fie foarte apreciate. Pe vremuri sloganul fabricii era: „Un izvor de bucurie pentru cei mici / Un prilej de meditație pentru cei mari”, slogan care poate fi valabil și astăzi, dacă există speranță și credință.


Gala Ciobăneștilor Românești

Suport la nivel înalt pentru protejarea ciobăneștilor românești: prima gală de la Senat lansează oficial demersul pentru recunoașterea raselor naționale ca patrimoniu cultural imaterial. Parlamentari, ambasadori și reprezentanți ai Ministerului Culturii și-au unit forțele la inițiativa Vicepreședintelui Senatului, Robert Marius Cazanciuc, și a Asociației HAITA. pentru a proteja un simbol al identității naționale. Senatul României a găzduit miercuri, 29 octombrie, prima ediție a Galei Ciobăneștilor Românești, un eveniment de anvergură care a marcat asumarea la cel mai înalt nivel a unui obiectiv strategic: salvarea și protejarea celor patru rase de câini ciobănești autohtoni (Mioritic, Carpatin, Corb și de Bucovina). Acest demers vine într-un context critic pentru rasele naționale. După secole în care au fost partenerii de neînlocuit ai păstorilor români, ciobăneștii românești sunt astăzi în pericol. Datele populaționale arată un declin îngrijorător din punct de vedere științific.

Desfășurat în Grădinile Senatului, evenimentul a reunit un grup de factori de decizie, incluzând membri ai Birourilor permanente ale Senatului și Camerei Deputaților, președinți de comisii parlamentare, ambasadori și reprezentanți ai misiunilor diplomatice, reprezentanți ai Ministerului Culturii, alături de lideri marcanți din mediul de afaceri și academic.

Momentul central al galei l-a constituit anunțul oficial al începerii demersurilor de includere a celor patru rase de ciobănești românești în Patrimoniul Cultural Imaterial Național, un prim pas esențial pentru pregătirea candidaturii către UNESCO. Inițiativa Asociației HAITA a transformat un semnal de alarmă privind declinul raselor naționale într-un plan de acțiune susținut instituțional. În deschiderea evenimentului, Robert Marius Cazanciuc, Vicepreședintele Senatului, a subliniat datoria statului de a proteja activ aceste simboluri naționale: „Gala Ciobăneștilor Românești nu este doar despre chinologie, doar despre căței, este despre datoria noastră de a proteja un element de identitate și responsabilitatea noastră. Am auzit de multe ori, în spațiul public, discursuri despre patriotism. Adesea, patriotismul este redus la o simplă retorică a comemorării, la gesturi festive sau la declarații de circumstanță. Cred că patriotismul real înseamnă în primul rând responsabilitate activă. Este despre a face, despre a construi și, în cazul nostru, ca parlamentari, despre a legifera pentru a proteja. Adevăratul patriotism înseamnă a identifica acele lucruri care ne fac unici și a le oferi un statut care să le garanteze supraviețuirea și prosperitatea. De aceea, demersul pe care îl susținem astăzi – acela de a declara aceste patru rase naționale ca fiind patrimoniu cultural imaterial al României – nu este un simplu gest de PR cultural. Este un act de politică publică. Este o obligație juridică și morală a statului român.”

Prezent la eveniment, Bogdan Ștefan Trîmbaciu, directorul Unității de Management a Proiectului din cadrul Ministerului Culturii, a validat importanța culturală a raselor, declarând: „Nu există obiceiuri legate de munte și îndeletniciri precum oieritul, păstoritul, și multe alte lucruri care să nu se lege de aceste rase tradițional românești, care merită recunoașterea și protecția necesară la nivel național.”

Avertismentul privind urgența situației a venit direct de la firul ierbii. Toni Avram, crescător de rase românești din zona Muscelului (Ciobănesc Românesc Corb și Țurcană neagră), a evidențiat pericolul real al pierderii acestui patrimoniu viu: „Partea modernă a zilelor noastre ne conduce să uităm lucruri importante, lucruri cu care părinții, bunicii, străbunicii noștri au conviețuit. Aceste rase s-au selectat în sute de ani. Pe lângă faptul că îi promovăm, trebuie să îi și creștem. Din păcate, româneștii sunt minoritari la nivel național, rasele străine au invadat gospodăriile. Și la stâne, rasele naționale au fost înlocuite cu rase străine, noi tot timpul am dat foarte ușor ce era al nostru pe altceva, ce a plăcut ochiului.”

Iar Olivia Pamfi, președintele Asociației HAITA, menționează: „Rădăcinile noastre nu trebuie uitate, ci integrate în viața modernă. Ciobănescul românesc nu mai este doar un câine de stână; el este un câine de familie excepțional și un paznic devotat. Din păcate, publicul larg nu-i cunoaște calitățile, iar ciobanii aleg rase de import. Asociatia HAITA are scopul de a crea o comunitate care să sprijine activ conservarea lor și de a arăta întregii țări de ce acești câini magnifici merită să fie parte din viitorul nostru, nu doar din trecutul nostru.”

Pe lângă discursurile oficiale, invitații au avut ocazia să interacționeze direct cu exemplare ale celor patru rase în cadrul „Stânei Urbane”, un spațiu amenajat special pentru a demonstra caracterul echilibrat și noblețea acestor câini.

Prima ediție a Galei Ciobăneștilor Românești a reușit să creeze o platformă de dialog și acțiune la cel mai înalt nivel, stabilind o nevoie clară pentru protejarea legislativă și promovarea activă a unui tezaur național. Un popor este definit de patrimoniul său. Așa cum ne protejăm tradițiile și portul popular, avem datoria să ne protejăm și patrimoniul viu, iar câinii ciobănești românești sunt o parte integrantă a istoriei noastre. Prin acest eveniment și prin demersul de includere în patrimoniul UNESCO, Senatul României își asumă rolul de protector al acestor simboluri naționale. Organizarea galei în Grădinile Senatului, spațiu care reface simbolic memoria cartierului Uranus, are o încărcătură specială: promovăm în locul a ceea ce s-a pierdut, ceea ce încă avem și refuzăm să pierdem. Asociația HAITA este o organizație non-guvernamentală a cărei misiune este protejarea, conservarea și promovarea raselor de câini ciobănești românești ca parte esențială a patrimoniului cultural național.

A consemnat Olivia Pamfil


NOCA (New Oradea Contemporary Art): galeria expozițională de pe malul Crișului Repede

Un spațiu revoluționar dedicat artei contemporane a fost deschis la Oradea. Este vorba despre NOCA, un laborator cultural dedicat întâlnirilor dintre arta contemporană și modernă, practicilor și evenimentelor multidisciplinare, artiștilor consacrați și emergenți. Astfel Oradea adaugă un nou reper cultural pe harta artistică a Europei. Situat într-o clădire integral vitrată, pe malul Crișului Repede, pe Str. Independenței nr. 20, NOCA își propune să devină un pol de dialog și experiment artistic, deschis atât comunității locale, cât și publicului internațional. Fondat de Primăria Municipiului Oradea, prin Fundația de Protejare a Monumentelor Istorice din Județul Bihor – Oradea Heritage, NOCA este un laborator cultural dedicat întâlnirilor dintre arta contemporană și modernă, practicilor și evenimentelor multidisciplinare, artiștilor consacrați și emergenți. Proiectul se lansează alături de parteneri si instituții de referință, precum MARe / Muzeul de Artă Recentă (București) și Galeria Suprainfinit (București). Astfel, acesta confirmă direcția sa internațională și angajamentul de a stimula legături între artiști, instituții, galerii, universități de artă și muzee, și contribuie la dezvoltarea unui ecosistem cultural sustenabil pentru arta contemporană din regiunea Bihor și din restul României. Încadrat de bogatul patrimoniu arhitectural al orașului – de la baroc la Secession și neoromânesc – NOCA adaugă un strat contemporan identității Oradiei, transformând-o într-un punct de atracție cultural și turistic cu vizibilitate dincolo de granițele orașului.

În fiecare an, NOCA îţi propune două expoziții majore, minim o expoziție dedicată studenților de la Universitatea de Arte din Oradea și din regiunea de Nord-Vest și artiștilor emergenți dar şi discuții publice, performance-uri, ateliere participative și întâlniri cu scop educațional care vor încuraja colaborările interdisciplinare și transnaționale. Spațiul a fost inaugurat cu expoziția de grup „Un sfinx, bestie și fată; unicorn, himeră și corp mixt”, curatoriată de Suzana și Cristina Vasilescu. Expoziția reunește artiști emblematici ai scenei contemporane românești și europene: Apparatus 22, Vioara Bara, Ștefan Bertalan, Alex Bodea, Ana Botezatu, Michele Bressan, Rudolf Bone, Christian Jankowski, Marta Jakobovits, Ciprian Mureșan, Miron Schmückle, Ion Țuculescu, Ecaterina Vrana. Expoziția conturează imaginarul fantastic și hibrid, punând în dialog ludicul cu monstruosul, arta locală cu discursurile și scenele artistice globale. „NOCA nu este doar un spațiu de expoziții, este un laborator cultural care va stimula dialogul între artiști, comunitate și vizitatori. Pe lângă misiunea de a restaura patrimoniul, Oradea Heritage își propune să creeze contexte vii, iar NOCA este exemplul perfect de punte între trecut și prezent. Spațiul este conceput și drept o completare a experienței de vizitare pentru celorlalte cinci obiective turistice administrate de Oradea Heritage (Casa Darvas-La Roche, Sinagoga Neologă Sion, Muzeul Istoriei Evreilor, Turnul Primăriei Oradea și Muzeul Francmasoneriei) dar și un nou reper pentru studenții și artiștii orădeni emergenți, o sursă de dialog cu artiști consacrați”, precizează Alexandru Chira, directorul executiv Oradea Heritage. Curatoarele Suzana și Cristina Vasilescu consideră NOCA un loc despre dialog și imaginație, despre cum arta poate transforma nu doar spațiile, ci și felul în care trăim și ne raportăm la lume. „Ne dorim ca NOCA să fie un loc deschis – un spațiu unde artiștii pot experimenta, iar publicul poate descoperi forme noi de sensibilitate și gândire. Oradea are o energie aparte – un oraș cu identitate puternică, care merită un centru contemporan capabil să reflecte și să inspire. Mai mult decât atât, ne dorim ca scena locală să aibă o platformă de expunere care sa ofere artiștilor locali vizibilitate.”

NOCA (New Oradea Contemporary Art) este un centru cultural dedicat artei vizuale contemporane, construit ca un loc al dialogului și al experimentului curatorial. Spațiul funcționează nu doar ca loc de expoziție, ci și ca un cadru activ de producție artistică și întâlnire între comunitatea locală și publicul național și internațional. Misiunea sa este să încurajeze creativitatea și colaborarea, să susțină artiști emergenți și consacrați și să deschidă publicul prin artă către lumea actuală. Prin programele curatoriale dezvoltate de Suzana Vasilescu (manager cultural și galeristǎ) și Cristina Vasilescu (curatoare), NOCA aduce împreună perspective diverse și încurajează reflecția asupra felului în care trăim și ne raportăm la prezent. Pe malul Crișului Repede, la Oradea, se vede că lucrurile avansează repede… (G.V.G.)


Panteonul și Umbrele: Destinul Literaturii Române…

Să pășim, cu emoție și reverență, în marea casă a literaturii române, acel edificiu clădit din cuvinte nemuritoare, unde ecoul gândirii și al sensibilității noastre colective își găsește glasul. Aici, ca într-o vastă citadelă a spiritului, stau alături – dar nu la aceeași înălțime – marii creatori și cei ce abia reușesc să-și ridice glasul în tumultul vremurilor. Pe de o parte, ne privesc de la înălțimea veacurilor acei scriitori care au modelat sufletul românesc, transformându-l în pagini de literatură pură, sculptată în esența însăși a geniului. Ei sunt arhitecții unui vis comun, creatori ai esteticii literare, căutători ai absolutului prin cuvinte. Mihai Eminescu, cel ce a ridicat limba română la strălucirea marilor literaturi universale, e acolo, împreună cu Ion Luca Caragiale, părintele satirei supreme, oglinda necruțătoare a unei națiuni ce își caută mereu destinul. Panait Istrati, rebelul cu suflet de vagabond, Liviu Rebreanu, pictorul tragic al destinului rural, și Vasile Voiculescu, poetul tăcerii cosmice, își împart locul pe acest Olimp al literaturii noastre. Camil Petrescu, aristocratul ideilor, Lucian Blaga, sculptorul metafizic al luminii și umbrelor, George Călinescu, enciclopedistul care a fixat în piatră esența literaturii române, se aliniază alături de Marin Preda, cel ce a dat glas dramei țăranului modern, și Nichita Stănescu, alchimistul cuvintelor, făuritorul unui univers liric de o stranie și răvășitoare frumusețe. Apoi, alături de ei, dar poate mai retrași, mai enigmatici, stau Emil Cioran, omul care a mistuit existența într-un torent de luciditate, Eugen Ionesco, demiurgul absurdului, Mircea Eliade, exploratorul mitologiilor pierdute, Marin Sorescu, cu umorul său aspru și ironia mușcătoare, și Nicolae Breban, naratorul labirintic al unui univers în perpetuă frământare.

Lângă acești titani se așază, cu propria lor voce distinctă, scriitori ce au traversat deceniile cu stilul și obsesiile lor literare, dând naștere unor opere ce îmbină realismul, introspecția și o profundă reflecție asupra timpului. Într-un mod rar întâlnit în literatura română, Ștefan Bănulescu reînvie marile dileme existențiale ale omului, subliniind, printr-un realism psihologic subtil, confruntarea constantă a acestuia cu propriile slăbiciuni și iluzii. Scrierile sale rămân o mărturie a unei gândiri complexe, ce refuză simplificarea și caută, cu obstinație, adevărurile ascunse ale condiției umane.

D.R. Popescu, autorul unui univers dens, marcat de simboluri și construcții epice labirintice, rămâne un maestru al parabolei moderne. Ștefan Dimitriu, cu frescele sale ample, surprinde forțele istorice ce modelează destinele individuale. Florin Bănescu, deși mai puțin cunoscut, impresionează prin eleganța frazei și profunzimea observației. Radu Aldulescu, cu proza sa aspră, tăioasă, ne poartă prin tranziția postcomunistă, acolo unde personajele sale tragice se luptă cu o lume ostilă. Lucian Ciuchiță, vizionar în felul său, este autorul unor opere ce se hrănesc din realitatea alienată a timpurilor noastre, îmbinând stilul narativ cinematografic cu o perspectivă adesea întunecată asupra lumii. În romanele sale, imaginea unei societăți alienate este conturată printr-un realism brutal, uneori aproape documentaristic, alteori impregnat de un lirism profund. Aceștia sunt cronicarii contrastelor, ai umbrelor și strălucirilor care au modelat secolul XX și zorii noului mileniu. Acești scriitori, fiecare în felul său, îmbogățesc literatura română contemporană și demonstrează că proza românească nu și-a pierdut forța.

Unii dintre ei sunt cronicari ai tranziției postcomuniste, alții ai marilor frământări istorice, dar toți, fără excepție, au contribuit la edificiul literar, unde valorile autentice trebuie mereu separate de zgomotul efemer al diletanților. Dar, la umbra lor, se mișcă o altă lume. O lume a condeierilor, a scribilor grăbiți să fie recunoscuți, a epigonilor fără fior, a grafomanilor care cred că prolificitatea ține loc de talent. O lume în care adesea artificialul înlocuiește substanța, iar superficialitatea se impune ca o virtute. Aici regăsim nume ce vor fi judecate de posteritate cu o severitate implacabilă: Mircea Cărtărescu, un condeier fără imaginație, înglodat în onirism și în marea sa colecție de premii achiziționate; Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, amfitrionii unor saloane intelectuale unde frazele se pliază pe ideile altora; Horia-Roman Patapievici, oscilând între o erudiție falsă și o deconstrucție națională superficială; Lucian Boia, istoric cu pretenții literare, mereu atent la curentele vremii și la denigrarea poporului român. Și apoi, scriitori de conjunctură, de salon, de burse culturale și premii oferite între amici: Radu Paraschivescu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Radu Vancu, Ana Blandiana, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști, Gabriela Adameșteanu, Florina Ilis… Nume care umplu rafturile vremurilor noastre, dar rămâne de văzut câte dintre ele vor supraviețui focului purificator al timpului.

Literatura română, asemenea unei păduri vaste, are stejarii ei seculari, dar și lianele care caută să se cațere pe trunchiurile robuste. Timpul, judecător suprem, va decide cine rămâne piatră de temelie și cine nu va fi decât praf risipit de vânt.


Verdict: paranoia și minciună!

În ultima perioadă, Ursula von der Leyen s-a lansat într-un interminabil turneu de promovare ca șef de stat sau de guvern. Nu e niciuna, nici alta. Uniunea Europeană nu este un stat care să aibă un guvern, ci o alianță de state suverane, o construcție juridică menită a asigura prin comerț și cooperare pacea, bunăstarea și caracterul democratic, pluralist, al Europei, pe baza valorilor și principiilor din tratate (adică: libertate, credință, națiune, familie, pace, bunăstare, echitate). Comisia Europeană are misiunea de a pune în aplicare deciziile luate de cei 27 de reprezentanți ai statelor membre ale UE și de Parlamentul European. Comisia Europeană nu este un guvern federal și, cu atât mai puțin, nu poate fi un supra-stat de natura fostei Uniuni Sovietice. În esență, Ursula v d L este cel mai înalt oficial din birocrația UE – nimic mai mult. Ursula von der Leyen are obsesii de țarină și conduce UE prin aceste obsesii. Se folosește de crize (naturale sau inventate) pentru a poza în salvator, fiind mereu în căutare de dușmani pe care să îi arate cu degetul pentru toate relele Uniunii, inclusiv pentru eșecurile sale. Ca orice lider autoritar auto-mandatat, care se lipește de putere pentru mai multe mandate, indiferent de legitimitatea și acceptabilitatea funcției sale, Ursula v d Leyen devine din ce mai (auto)izolată în cercul său restrâns de putere.

Potrivit unui recent raport al portalului UE Euractiv, accesul la etajul 13 al clădirii Berlaymont din Bruxelles, sediul Comisiei, va fi sever restricționat în viitorul apropat – chiar și pentru comisarii UE și înalții funcționari. Conform ziarului german Berliner Zeitung, Ursula v d Leyen a ajuns să se izoleze ca un monarh într-o fortăreață*. Etajul 13, unde locuiește UvdL și lucrează cei mai apropiați angajați ai săi, este acum accesibil doar cu lifturi speciale, așa-numitele „lifturi mov”. Știm asta din istorie: autocrații se izolează treptat și sunt cuprinși de paranoia, pe măsură ce li se prelungește nefiresc perioada de mandat sau de domnie. UvdL nu pierde nicio ocazie de a se pune în centrul atenției – se numește histrionism și poate avea accente patologice. Uneori, UvdL se pune chiar și în situații ridicole pentru a-și satisface setea de validare și expunere publică. Episodul cu avionul în care mergea către Plovdiv, care ar fi fost supus unei încercări de deturnare din partea rușilor, care ar fi acționat asupra GPS – ului este ceva ce vorbește de la sine… Evident, s-a dovedit a fi o minciună sfruntată, dar presa plătită din fonduri publice a dat extensie globală „știrii”, pe care Comisia Europeană nici acum nu a corectat-o, în ciuda armatelor de „fact checkers” care au împânzit mass media și social media. Autoritățile bulgare au negat atunci, în septembrie 2025, că ar fi fost vorba de o intervenție intenționată asupra sistemului de ghidare prin satelit, iar poziția oficială a bulgarilor a fost ulterior confirmată de experți. Financial Times, ziar cândva foarte credibil, a fost una dintre publicațiile care au preluat minciuna și au promovat-o drept adevăr și probă a ingerinței ruse. Ulterior, după ce s-a confruntat cu declarațiile oficiale ale bulgarilor și cu opinii ale experților în aviație, Financial Times a încercat să drege busuiocul. Experții citați de FT (ex. Agenția Europeană pentru Siguranța Aviației) au reamintit că interferențele GPS sunt frecvente în Balcani, iar asta se întâmplă fără a necesita o conspirație rusă. Datele oficiale bulgare arată o anomalie minoră, iar nu un atac sofisticat. Poziția CE a fost calificată drept alarmistă, fiind bazată pe suspiciuni neconfirmate.

Cu toate acestea, Comisia Europeană nu a retractat aberația cu ingerința rusă. Dar cât de credibilă este poziția Comisiei, care a mai mințit și cu alte ocazii și care vede ingerințe ruse peste tot? CE are acces la date clasificate (prin Agenția UE pentru Securitate Cibernetică), numai că Ursula von der Leyen însăși și CE au folosit incidentul pentru a promova așa-zisa reziliență UE în fața „războiului hibrid”, precum și în scopul promovării scutului (anti)democratic european. A făcut-o cu riscul de a decredibiliza Bulgaria, țară membră a UE și a Schengen… Evident, ca și în cazul acuzațiilor nefondate cu privire la „amicii Moscovei” care ar fi semnat moțiuni de cenzură în alte scopuri decât cele democratice, nici în acest caz CE nu a furnizat probe concrete. Este ridicol, dar „fact checkers” văd asta ca o… eroare procedurală, iar nu ca o minciună. Pe o scară de unu la zece, credibilitatea CE este, chiar și în accepțiunea propriilor fact checkers, undeva în jur de cinci… Evident, în ce mă privește, nu acord nici măcar 2, mai ales că Ursula v d Leyen a fost prinsă cu minciuna chiar oficial, de CJUE (în chestiunea Pfizergate), de comisia JURI a Parlamentului European (în chestiunea greșitei baze legale a programului SAFE, de înarmare) și de Curtea Europeană de Conturi (în chestiunea fondurilor publice de cca. un miliard de euro sifonați prin ong – uri de mediu în vederea mituirii unor euro-parlamentari).


Armata Română este a poporului român, nu a autorităților publice și politicienilor!

Consider că Legea nr. 215/2016 este una dintre cele mai antiromânești acte legislative aprobate de Parlamentul României. Este inadmisibil ca zilele naționale aprobate prin lege să fie celebrate sau comemorate doar de către autoritățile publice locale, județene, centrale sau partidele politice. Prin această lege, asociațiile civice, fundațiile sau organizațiile non-guvernamentale, ca reprezentante ale poporului român, au fost excluse din ceremonialul manifestărilor dedicate zilelor sau simbolurilor naționale. De fapt, prin această lege care exclude prezența poporului român, prin intermediul societății civile, la celebrarea zilelor naționale, România s-a întors la un neo-feudalism, în care doar un grup minuscul și privilegiat de oficiali are dreptul să celebreze evenimente publice naționale, iar poporul român, reprezentat de asociațiile civice, a fost înlăturat. Acest lucru se întâmplă din 2016 încoace, ceea ce a frustrat poporul român. Să nu ne mirăm că românii nu mai participă la evenimentele populare și festivitățile dedicate zilelor naționale, deoarece, conform acestei legi, doar autoritățile locale, armata și reprezentanții serviciilor secrete au dreptul să se bucure public de manifestările naționale, iar poporul român este exclus de la acestea.

Nu știu a câta oară particip cu Societatea Cultural-Patriotică Avram Iancu la evenimente dedicate zilelor naționale, în condițiile în care doar autoritățile și instituțiile locale, centrale sau militare au dreptul să omagieze public o zi națională, iar românii sunt excluși de la ceremonial, inclusiv legatarul testamentar civic și memorial al lui Avram Iancu. Și azi am participat la Ziua Armatei Române, în 25 octombrie, la Cluj-Napoca, când s-a sărbătorit eliberarea ultimei brazde de pământ transilvan de sub ocupația horthystă, și toate instituțiile publice, politicienii și forțele de ordine au fost lăsați de organizatori să depună jerbe de flori și să celebreze acest eveniment istoric, în timp ce Societatea Cultural-Patriotică Avram Iancu și celelalte societăți civice au fost excluse, ca reprezentante ale poporului. Azi, la Cluj-Napoca, au fost prezente doar câteva persoane civile, clujeni, pe lângă autorități, deoarece pur și simplu organizatorii și autoritățile publice locale au confiscat o manifestare publică și o zi națională care ar trebui să fie a tuturor românilor. S-a creat o ruptură între instituțiile statului și marea masă a poporului român, care nu are voie să se bucure de Ziua Armatei Române sau de oricare altă zi națională a românilor. Nu-i înțeleg pe primari, pe președinții consiliilor județene, pe parlamentari sau pe ofițeri cum se pot bucura de o zi națională excluzând din ceremonii asociațiile civice și poporul român, din aceste ceremonii care, de fapt, ar trebui să fie dedicate națiunii. Ziua Armatei Române este a poporului român, nu împotriva poporului român. Ziua Armatei Române nu trebuie confiscată de politruci. Să nu ne mai mirăm că, din cauza acestei legi antiromânești 2015/2016, poporul român nu mai participă la aceste manifestări dedicate zilelor naționale, care pur și simplu au fost confiscate de instituțiile publice, serviciile militarizate și politicieni.

Îndepărtarea poporului român este, de fapt, un act de trădare a intereselor naționale, care trebuie să înceteze imediat. Păi, cum vrea Armata Română să lupte cu adversarul, inamicii sau cu rușii, dacă la principalele momente de celebrare a Zilei Armatei Române, poporul român este alungat din ceremonii? Cum se poate exclude poporul de la o sărbătoare națională și să-i ceri apoi să lupte pentru țară? Schimbarea acestei legi antinaționale 215/2016 este de extremă urgență. Aștept de la parlamentarii români să depună un amendament pentru schimbarea imediată a legii, în sensul ca societățile cultural-patriotice, ca reprezentante ale poporului român, să participe la aceste zile naționale aprobate prin lege. Nu consider că Armata Română, în caz că ne atacă Federația Rusă, va apăra țara cu primari, președinți de CJ sau politruci, ci cu toți românii. Schimbarea acestei legi, cu un amendament care să permită poporului român să-și celebreze eroii și momentele marcante ale istoriei naționale, este vitală pentru siguranța națională. Poporul Român trebuie reintrodus în manifestările naționale, iar confiscarea zilelor naționale de către autoritățile publice și politicieni trebuie să înceteze imediat. Nu politrucii și primarii se vor bate pe Nistru pentru apărarea suveranității naționale, ci românii care sunt umiliți azi pe margine de către o lege antiromânească nr. 215/2016. Generalii armatei române cred că doar cu politicieni și șefi de instituții vor lupta pe linia întâi a frontului? De ce umiliți pe români prin astfel de manifestări care interzic poporului să celebreze istoria armatei române? Nu vă este rușine? De ce puneți garduri între români și Armata Română pe 25 octombrie? Generali mergeți cu politrucii la război sau cu poporul român? Ca român, îi îndemn pe compatrioți cu îndemnul lui Avram Iancu pentru apărarea intereselor naționale: No, hai! Trăiască duhul lui Iancu!


Numărul 749

Descarcă PDF