Aromânii (vlahii) au dat nume mari de haiduci ce au contribuit la lupta împotriva imperiului ce își dorea cucerirea Europei. Imperiul Otoman căuta a găsi calea spre Viena și Roma, pentru a putea trăi din aceste cuceriri. Dacă statele ridicau periodic oști învelite în zale spre a lupta cu miriapodul otoman, apăreau și individualități care duceau luptele zilnice, locale, spre a apăra neamul și credința. Aveam pe Baba Novac din Romanija, pe Deli Marcu, cei care au luptat alături de domnitorul Unirii, Mihai Viteazu. Dar ei au fost cu zecile, cu sutele, vitejii ce au îmbrăcat cămașa morții spre a apăra libertatea neamului și a îndepărta jugul asupririi. Sočivica – haiduc morlac (vlah) – s-a născut în jurul anului 1715 în satul Simijova, la nord-vest de Bileća, în Sangeacul Bosnia (Imperiul Otoman). Sangeacul Bosnia a fost înființat în anul 1463, când pământurile cucerite de către otomani din Regatul Bosniei au fost transformate în sangeac, iar Isa-Beg Isaković a fost numit primul sangeac-bei. În perioada cuprinsă între 1463 și 1580, a făcut parte din Eyaletul Rumelia. După înființarea Eyaletului Bosnia în 1580, Sangeacul Bosnia a devenit provincia sa centrală. Între 1864 și ocupația austro-ungară a Bosniei, în 1878, Sangeacul Bosnia a făcut parte din Vilaietul Bosniei care a succedat Eyaletului Bosnia în urma reformelor administrative din 1864 cunoscute sub numele de „Legea Vilayetului”. Cu toate că Vilaietul Bosniei a fost oficial încă parte a Imperiului Otoman până în 1908, Sangeacul Bosnia a încetat să mai existe în 1878. Pe de altă parte, Beglerbeglicul de Rumelia, a fost una dintre cele mai întinse și importante provincii otomane, incluzând cea mai mare parte a Balcanilor. Capitala a fost inițial Adrianopol (Edirne), dar a fost mutată la Sofia, și în final la Monastir (Bitola) în 1844. Bitola (aromână: Bitule) este un oraș din Republica Macedonia de Nord care are o populație mare de aromâni. În acest oraș se află cel mai mare cimitir aromân, aproape de comuna Bucovo. În Bitola funcționează Comuna Armânească „Frats Manachia”, iar în biserica Sf. Constantin și Elena slujba se ține în limba aromână. Aromânii din Bitola au venit după distrugerea de tristă aducere aminte a orașului Moscopole din Albania, iar după aceea au mai venit și familii din Gramoste.
În Bitola aromânii au înființat „Liceul Aromân”. Încă de mic Sočivica, acest morlac/caravlah/maurovlah a fost un răzvrătit. Însă nu un răzvrătit împotriva legilor, ci un răzvrătit împotriva nedreptăților. Această rudă a noastră din vechime a văzut un adevăr dureros și de nesuportat pentru un om demn, acesta a văzut că efectiv „moare cu dreptatea-n mână”. Văzând acest lucru, Sočivica a început să-și facă dreptate prin forța brațelor sale și după ideile minții sale. Iar iataganul, pumnalul și pistolul său aveau să curețe Bosnia (și nu numai) de mulți păgâni înșelători și abuzatori, turci făcători de rău și fapte rele. Cum a început totul? Tatăl său, morlacul Vuk, era un fermier harnic, dar, din păcate, pământuri sale erau deținute (după unele surse printr-un furt/înșelătorie mai veche) de către o familie infamă de turci bogați, Umetalčić, turci care erau foarte aspri față de familie: nu numai că îi insultau constant, dar îi și băteau crunt.
Sočivica Stanko, o persoană vitează și dură, a complotat împreună cu cei trei frați ai săi împotriva stăpânilor lor, cu gândul de a-i asasina, dar tatăl lor, care era blând și împăciuitor, i-a sfătuit să nu acționeze, asta timp de mai mulți ani. Doi dintre frații săi se numeau Ilija și Nikola. Cei trei frați otomani Umetalčić, după ce s-au îndreptat din Poplat (Berkovići) spre Vranjska, în apropiere, pentru a colecta haraciul (tribut anual pe care țările vasale îl plăteau Imperiului Otoman și care se putea plăti în tranșe), au decis din întâmplare să se cazeze la ferma Sočivica, având cu ei o pungă de 18.000 de bani de aur pe care le adunaseră pe drum. Stanko i-a convins pe cei doi frați ai săi că aceasta era o șansă de răzbunare și de îmbogățire și i-a convins să-i ucidă pe cei trei oaspeți. Apoi, aceștia i-au îngropat într-un șanț adânc de lângă fermă. Demn de precizat este și faptul că, după răzbunare, familia de morlaci nu a fugit din zonă. Totodată, pentru adevărul istoric, trebuie să precizăm și faptul că, drept represalii, pașa de Trebinje și căpitanul gărzilor au arestat aproximativ 50 de creștini, dintre care unii au fost executați, iar ceilalți au fost făcuți sclavi, dar nicio suspiciune nu a căzut asupra fraților morlaci. Peste aproximativ un an, totuși, au apărut unele îndoieli cu privire la nevinovăția tinerilor fermieri, suspiciuni „trezite” și de către imprudența lui Stanko în a cheltuii banii. Aceste chestiuni i-au forțat să își părăsească casa și să migreze. Tatăl lor a murit pe drum. Familia a ajuns la Imotski, care pe atunci se afla sub suveranitatea Republicii Veneția (Dalmația venețiană), și a construit o casă și a deschis un magazin cu mărfuri excelente și scumpe, din banii otomanilor (care de fapt erau tot ai creștinilor), în anul 1745. Însă, viața de negustor nu se potrivea cu personalitatea activă a lui Stanko, astfel că, el și încă 10 oameni (majoritatea vlahi) s-au îndreptat spre Muntenegru, unde, în cursul verii au masacrat peste 40 de turci. Se consideră că, Sočivica nu a comis niciodată o infracțiune împotriva supușilor creștini ai Veneției sau Austriei, ci și-a îndreptat în întregime furia împotriva poporului turc.
După mai multe expediții, la care s-a alăturat unul dintre frații săi, el s-a întors la Imotski unde a locuit timp de nouă ani, lucrând în comerțul înființat de către familia sa. Din când în când făcea incursiuni și asasina turci. Unul dintre frații săi era în trupă împreună cu distinsul haiduc Lazăr Pecirep. Stanislav Sočivica și Lazăr Pecirep erau cei mai distinși haiduci din vremea lor. Fratele lui Sočivica, care îl însoțise în expedițiile sale, s-a alăturat celor mai furioși haiduci din țară și a devenit frate de sânge cu un morlac ortodox, care, în ciuda frăției, l-a îmbătat și l-a predat pașei de Travnik, unde a fost torturat până la moarte. După ce a aflat de moartea fratelui său, Sočivica s-a dus imediat la casa fratelui de sânge, unde a fost primit de către tatăl acestuia. Tatăl i-a istorisit o poveste în care își ilustra fiul drept fiind complet nevinovat, iar când fratele de sânge a apărut, acesta a dat dovadă de o mare bunătate, apoi a plecat sub pretextul de a căuta cel mai bun miel din turma sa pentru a-l cinsti pe Sočivica. Intenția sa reală era aceea de „a-l livra” turcilor staționați în Duvno, la 19 km de casă. Cum fratele de sânge nu se întorsese încă, toți cei din casă s-au retras pentru a se odihni, cu excepția lui Stanko. Acesta, chinuit de presentimente rele, s-a ridicat din pat în căutarea unei lumânări, dar nu a găsit niciuna în toată casa. Mai apoi, a căutat o lumină în toată casa, dar toți păreau să doarmă. Au apărut suspiciuni și furie, și-a căutat armele, dar nu le-a găsit, a strigat către cei din casă, pentru a-i trezi, dar nu a primit absolut niciun răspuns. S-a dus la căpătâiul tatălui, cerându-i armele. Tatăl, care se aștepta ca fiul său să se întoarcă cu turcii, a căutat să câștige timp prin diverse istorisiri aberante.
Văzând că acesta continuă să aiureze și să abereze, Sočivica i-a zdrobit atunci în mod nechibzuit capul cu un topor mic, de felul celor cărora se găsesc în gospodării pentru a face surcele, apoi s-a dus la o servitoare bătrână, care i-a înapoiat armele. De îndată ce și-a recăpătat armele, acesta a părăsit casa și a pândit de la distanță, pentru a urmări succesiunea evenimentelor și a se asigura de trădarea fratelui de sânge, de la care a obținut curând dovada trădării, văzându-l pe acesta că revine cu mai mulți turci. Sočivica și-a adunat apoi câțiva prieteni din zonă, a înconjurat casa și i-a dat foc. Unele surse afirmă că, în flăcări au murit 17 persoane, iar o femeie care a încercat să scape a fost împușcată împreună cu pruncul pe care îl avea în brațe. Din acest moment, otomanii l-au urmărit pe Stanko cu o dușmănie fără precedent, iar Sočivica și-a înmulțit între timp crimele și jafurile anti-otomane. În august 1754, în același an în care dăduse foc casei, a scăpat cu greu de urmărirea unui grup de croați, care plecaseră în căutarea lui, și ajungând la concluzia că nu mai era în siguranță pe teritoriul venețian, a trimis la familia sa poruncă să i se alăture în Karlowitz (Sremski Karlovci), unde s-a deplasat pe jos. Deoarece era urmărit din toate părțile, s-a retras cu familia sa la Sremski Karlovci, în Frontiera Militară a Austriei habsburgice (Serbia de astăzi). Acolo a trăit o viață impecabilă timp de trei ani, împreună cu cei doi frați, soția, fiul și fiica sa. O persoană necunoscută l-a trădat, iar astfel, Sočivica a ajuns „în mâinile” aceluiași pașă care i-a ucis fratele, iar soția și copiii săi au fost capturați mai târziu în același mod, adică tot prin trădare. Cei trei frați Sočivica au fost întemnițați la un fort dincolo de Udbina, la granița otomano-venețiano-austriacă, iar apoi escortați de către 100 de cavaleriști în fața pașei de Travnik, pentru a fi mutați în închisoarea din Travnik. Li s-au oferit două opțiuni, convertirea la islam sau tragerea în țeapă, acceptând-o pe prima. Cei doi frați ai săi au fost eliberați, iar unuia dintre ei i s-a acordat titlul de aga, în timp ce Stanislav, cunoscut pentru antagonismul său public față de otomani, a rămas încarcerat. Cei doi frați ai săi au profitat de prima ocazie pentru a fugi de otomani, faptă în urma căreia pașa, înfuriat peste măsură, a anulat convertirea lui Stanislav, care primise numele de Ibrahim, și a ordonat un regim de detenție și mai aspru, cu supraveghere constantă.
Noua strategie a lui Sočivica a fost să le spună gardienilor despre comorile îngropate și că îi va arăta pașei locațiile în schimbul privilegiilor pe care le avea înainte de fuga fraților săi. Timp de o lună, Sočivica i-a dus pe gardieni în diferite locații în care fie păstrase o sumă de bani, fie în locuri în care pretindea că a greșit. Într-un târziu a reușit să fugă la familia sa și să scape de otomani. La data de 26 noiembrie 1758, Sočivica și familia sa au fost arestați. Ulterior, Sočivica a reușit să evadeze în timpul călătoriei către închisoare. Deoarece membrii familiei sale erau încă prizonieri, a negociat cu pașa pentru eliberarea lor, dar în zadar. Cum toate metodele au eșuat, a recurs la a-i scrie pașei: „Am fost informat, pașă al Bosniei, că te plângi de evadarea mea, dar mă întreb, ce ai fi făcut în locul meu? Te-ai fi lăsat legat cu o sfoară ca un animal mizerabil și ai fi fost condus fără să opui rezistență de oameni care, de îndată ce ar fi ajuns într-un anumit loc, te-ar fi omorât, după toate probabilitățile? Natura ne împinge să evităm distrugerea, iar eu am acționat doar pentru a mă supune legilor ei. Spune-mi pașă, ce crimă au comis soția mea și copiii mei, ca, în ciuda legii și a dreptății, să-i reții ca pe niște sclavi? Poate că speri să mă faci mai supus, dar nu te poți aștepta cu siguranță să mă întorc la tine și să-mi întind brațele pentru a fi încărcat cu lanțuri noi. Nu, nu faci decât să te amăgești pe tine însuți și să mă faci mai teribil decât înainte. Ascultă-mă deci, pașă: poți să epuizezi asupra lor toată furia ta, fără să produci nici cel mai mic avantaj. În ceea ce mă privește, declar că mă voi răzbuna pe toți turcii, supușii tăi, care vor cădea în mâinile mele, și nu voi omite niciun mijloc de a te răni. Pentru dragostea lui Dumnezeu, redă-mi, te implor, sângele meu (adică rudele). Obține-mi iertarea de la suveranul meu și nu mai reține în memoria ta infracțiunile mele din trecut. Vă promit că atunci voi lăsa supușii dumneavoastră în liniște și chiar le voi servi drept călăuză atunci când va fi nevoie. Dacă îmi refuzi această favoare, așteaptă de la mine tot ceea ce poate provoca disperarea. Îmi voi aduna prietenii, voi duce distrugerea oriunde veți locui, vă voi jefui proprietățile, vă voi jefui negustorii și din acest moment, dacă nu veți da atenție rugăminților mele, jur că voi masacra fiecare turc care îmi va cădea în mâini. Pașa nu a acordat prea multă atenție scrisorii, iar Stanko s-a străduit să îndeplinească jurământul făcut. El a devastat țara, dând dovadă de trăsături aparent supranaturale. A reușit să comită atât de multe fapte eroice încât oamenii au fost nevoiți să-i ceară pașei ajutor pentru a scăpa de necazuri, trimițându-i înapoi soția și copiii. Pașa a fost însă necruțător, iar Stanko nu și-a putut elibera familia decât prin forță și strategie. Peste mulți ani, oamenii lui Sočivica au capturat un turc care mai devreme îl ajutase pe unul dintre frații săi să scape, iar fratele, în opoziție cu șeful și cu restul bandei, era nerăbdător să îi întoarcă favoarea. Deși turcul era destinat să moară, fratele recunoscător, în timp ce Stanko se afla la rugăciuni, l-a eliberat. Ceilalți haiduci au fost indignați, iar unul dintre nepoți chiar l-a lovit cu pumnul. Fratele a scos atunci o armă și l-a ucis pe loc. Sočivica și-a alungat fratele, iar după înmormântarea nepotului său, a simțit o asemenea umilință încât a decis să se retragă. Cu toate acestea, obiceiurile sale nu s-au schimbat atât de ușor. După o scurtă retragere, a reluat brusc actele de haiducie, jefuind otomanii pe drumuri și ajutând vlahii creștini ortodocși din zonă. După numeroasele sale masacre și jafuri, dar și după numeroasele sale acte de filantropie, acesta a rămas cu o avere de 600 de bani de aur, pe care i-a încredințat unui prieten și unui văr, însă ambii au fugit cu banii. Mai târziu, în anul 1775, viitorul împărat Iosif al II-lea, aflat în trecere prin Grazach (Germania), unde locuia Sočivica, a dorit să-l vadă pe viteazul morlac. Iosif al II-lea l-a făcut să-i istorisească principalele evenimente din viața sa, apoi i-a dat o sumă considerabilă de bani și l-a numit harambaș/arambaș al pandurilor. În anul 1777, când a fost scrisă pentru prima dată biografia sa, el locuia la Grazach. În anul 1800 nu se știa dacă era mort ori viu. Aceasta a fost, foarte pe scurt, viața unui haiduc morlac celebru cel puțin în toată Europa și Asia. Pentru cine vrea să vadă chipul acestul viteaz, pictura lui Sočivica – haiducul morlac (vlah) cântat în balade – se află la Muzeul Militar din Belgrad (Serbia).
Lasă un răspuns