Politicienii… nu mi-au inspirat niciodată simpatie. Admit însă că sunt necesari, căci în arhitectura unei democrații, oricât de firavă sau înfloritoare ar fi, aceștia au rolul lor, unul imposibil de ignorat. Dar între utilitatea existenței lor și realitatea dureroasă că și-au transformat misiunea într-o glorificare a propriului interes, pe parcursul a numeroase mandate înșirate sub flamuri de stânga ori dreapta, e o prăpastie înfricoșătoare. Prăpastia aceasta e presărată cu mizerie, una la fel de vie și palpabilă precum promisiunile lor, pe cât de elegante și sonore în fața poporului, pe atât de goale de conținut și cinice în esență.
Mi-a rămas în minte o replică dintr-un film britanic: „Este cum ai căuta un om corect în Parlament!” Nu doar noi, românii, am resimțit dezamăgirea cronică în fața acestei clase; corupția pare să fie scrisă, ca o pecete secretă, în fișa postului politicienilor din toate timpurile și colțurile lumii. Într-un joc sinistru, acești indivizi fără scrupule navighează pe valurile schimbătoare ale retoricii, prefăcându-se salvatori de patrie, dar urmărind, cu un cinism desăvârșit, doar puterea și privilegiile. „Scopul scuză mijloacele” – acest adagiu machiavelic pare să fi fost smuls direct din sufletul meschin al politicii și ridicat la rang de cod profesional. Cât de oribilă e această realitate, când îți dai seama că principiile și adevărurile sunt privite de acești „lideri” ca simple piese pe tabla unui joc lipsit de etică și conștiință!
Avantajele lumii politice, în sensul cel mai crud al cunoașterii, sunt nenumărate și le voi dezvălui pe câteva dintre acestea. Mai întâi, acești oameni sunt sub lumina reflectoarelor pentru fiecare neghiobie rostită, în toată detașarea lor față de bun-simț. Își construiesc astfel, fără nicio justificare reală, un capital de imagine, care hrănește o admirație nemeritată. Sunt maeștri în „inginerii financiare” pe banii statului, căci, în aceste scheme, trei profitori își umplu buzunarele, iar o întreagă țară rămâne să plătească nota de plată. În plus, serviciile „de bine” îi ajută să își confecționeze dosare reciproc, asemenea unor veritabile arme de șantaj și corupție. Sunt bine protejați, căci imunitatea în fața legii devine scutul lor, iar sfidarea legii – o medalie națională. Și o poartă mândri până când faptele lor se prescriu în liniștea completă a indiferenței. Setea lor de bani este ridicată la rang de virtute, iar banul – la statut de zeitate supremă, în numele unui principiu tulburător: acela că, dacă ai bani, ești „deștept” (o viziune care ignoră că ideile ce-i hrănesc vin de fapt de la cei care le scriu discursurile și le întocmesc strategiile). Se afișează ca buni creștini, căci dă bine la electorat, și sunt intransigenți, ca niște mici feudali, când cineva îndrăznește să le încalce „teritoriul” fără să plătească taxa de trecere. În rândurile largi ale publicului manelizat, acești politicieni își cultivă imaginea, nu doar pentru voturi, ci și pentru că susțin o cultură a ignoranței, necesară pentru perpetuarea propriului lor confort. Și lista este lungă, ar putea continua la nesfârșit, asemeni unei cărți de învățătură pentru oportuniști. În esență, toate aceste „calități” nu fac decât să transforme politica într-o mașină de ștanțat averi și de servit interese personale – adică adevărata „meserie” de afacerist politic.
Ar fi poate momentul să revenim la viziunea idealizată a Republicii lui Platon, o lume guvernată de înțelepți aleși și formați printr-o selecție riguroasă, nu aleși mecanic pe liste electorale, manevrați de păpușarii care își plasează marionetele la cârma statului. Am ajuns la acest gând acum, după ani de la lovitura de stat din decembrie 1989, aprins de speranța unui viitor mai drept, nu doar pentru ei, ci pentru noi toți.
Am fost martor la ceea ce a urmat: promisiuni și speranțe deșarte, un peisaj politic unde schimbarea a fost mai mult o iluzie, deoarece procesul pe care îl așteptam – un proces de judecată veritabilă a comunismului, un tribunal cu ecou la fel de răsunător ca Nürembergul – nu a avut loc. În absența unei asemenea ruperi definitive de trecut, societatea a continuat să fie condusă de aceleași mâini. Iar noi, cei care am crezut într-un ideal, am asistat la o mascaradă tragică a partidelor politice, o scenă „istorică” doar cu numele, unde aceiași comuniști, aceleași familii și urmași își împletesc ambițiile și își perpetuează influența. Am rămas departe de lumea aceasta, o lume pe care o detest și o disprețuiesc profund. Nici nu mi-aș fi dorit să aparțin vreunei coterii, nici să caut avantaje sau să mă las susținut de „sistem.” Mi-am dorit, de fapt, să fiu un profesionist, adevărat și necompromis, „neafiliat” și liber în convingeri.
Când un politician îți cere să vezi „jumătatea plină a paharului,” nu face decât să îți livreze o iluzie rafinată. Nu există adevăr în acel tablou parțial. Este doar o formă de manipulare, un joc menit să distragă atenția de la realitate. Ei folosesc aceste tehnici din frica nescrisă că, atunci când adevărul va ieși la lumină – pentru că, oricum, întotdeauna o va face – vor fi expuși și discreditați. Se tem că, o dată ce electoratul le înțelege adevăratele intenții, urnele se vor goli, iar ei vor fi abandonați. Să nu dăm glas acestei frici? Astfel de „jumătăți de adevăr” sunt elaborate cu migală și orchestrate pentru a bloca gândirea. E doar o minciună sfruntată, îmbrăcată în fărâme de adevăr, o farsă menită să ne țină prizonieri ai unei realități îndoielnice. Scopul vieții e să îți înțelegi propria libertate, să vezi spațiul acela gol al paharului „pe jumătate plin.” Cei inteligenți, cu simț al realității și al demnității, evită implicarea în politică și o privesc ca pe o plasă de păianjen: ademenitoare, dar mortală pentru libertatea de a gândi.
Întrebarea „De ce nu se implică?” are un răspuns simplu. Ei au alte priorități, valori mai presus de jocurile de putere. Dar reversul acestei „abstinențe” este monstruos: lăsând scena goală, permit nașterea „balaurilor” cu capete multiple care sfâșie orice intenție de democrație. Ce este mai ușor: să crezi în ceva prefabricat sau să înțelegi de ce nu poți să crezi? Cine decide ce este bine pentru noi și de ce nu ne ascultă atunci când vrem să alegem între „bun” și „mai bun”? Teoria „răului mai mic” este cel mai perfid dintre ocoluri: acceptând-o, ne lipsim de imaginația de a construi mai mult și sacrificăm, fără să ne dăm seama, progresul și libertatea cuvântului. Rațiunea nu se poate uni cu sinele unui om care doarme în propria-i conștiință, zi și noapte, fără încetare.
Lasă un răspuns