„Tăntica” aia a unchiului Sam mai avea să ne spună: „Ieșiți voi din casele voastre și lăsați-i pe ei să intre!”… Sigur, nu va trebui să le dăm și locurile de muncă… Pe ălea le păstrăm noi pentru a face bani pentru ei, că, vorba aia, tot ne va face unchiul Sam „onoarea” să trudim (că avem unde să muncim, nu-i așa?!), chiar până dincolo de bătrâneți. Dar, mai ales, să plătim pentru această „șansă”. Prin taxe și impozite tot mai mari… Prin contribuții de asigurări, tva -uri și impozite pe profit… Toate pe dreptul nostru de a munci; pentru alții… Pentru că și un leu rămas după toate aceste impuneri reprezintă un câștig dat de ei pentru dreptul pe care îl „avem”: de a lucra. Așa că, să-i lăsăm pe ei în casele noastre, iar noi să ne vedem cuminți de locurile de muncă. Să muncim pentru a produce plus valoare (inclusiv financiar-fiscală) pentru alții. Ăia pe care ni trasează unchiul Sam ca fiind prioritari ca angajament de susținere în țara noastră. Nu, nu românii noștri tot mai vulnerabili, nu cetățenii autohtoni sărăciți și împinși spre pauperizare personală, ci refugiații, având de acum protecția unchiului Sam. Și nimeni nu a întrebat-o pe ambasadoarea Statelor Unite la București, de fapt, în numele căror prerogative se amestecă în treburile interne ale unei țări, dând dispoziții despre cum trebuie tratați cetățenii. Nici măcar cei ai acelei țări, ci străini. Și nimeni nu a întrebat-o de ce trebuie să mai acordăm atâta sprijin acestor refugiați când războiul de la ei durează deja de prea multă vreme pentru a-i mai considera în pericol imediat în țara lor. Dar cum nu am pus anumite întrebări când am deschis granițele țării (nu aidoma, ci mai larg ca în Decembrie ’89!), astăzi, atât de mute întrebări nici nu se mai pot pune. Nu se mai pot pune, nu pentru că ar fi imorale, acide, incomode, „incorecte politic” față de ei, sărmanii tot mai nesărmani în raport cu noi, cei ajunși la statul de pauperizare al sărmanului zilei de mâine, ci pentru că va fi considerată poate o infracțiune… etică. O discriminare de rasă, de sânge, de nerăzboi… Căci nu va mai trece mult timp până să fim acuzați că-i discriminăm pe ucrainieni și prin faptul că nu suntem implicați într-un război ca ei, că nu curge sângele nostru, cum ar vrea poate destui, în locul sângelui lor.
Războiul din Ucraina s-a schimbat. Se desfășoară, nu neapărat sub o altă paradigmă, din perspectiva situației provocate de invadator, ci a devenit mult mai „vizibil”. Nu, nu se văd „mai bine” tranșeele și urmele șenilatelor, acestea se văd la fel, dar, acum putem observa că zona de război a rămas în aceleași limite-contur trasate de primele zile ale incursiunii ruse. Și a trecut destul timp din acest război pentru a avea curajul de a spune lucrurilor pe nume. De a trasa, pe harta Ucrainei, zonele de pericol imediat dar și pe cele de stabilitate. Chiar de prosperitate, dacă ar fi să facem un „opis” al mărfurilor industriale, al produselor agro-alimentare care au crescut și ca volum dar și la nivel de „sortimente”.
Poate că la începutul războiului, fiind sufocată de supraproducția (hibrid omg) de cereale, Ucraina trebuia ajutată să valorifice miile de vagoane cu grâne pentru a(nu)-și susține efortul de război. Apoi a fost „sufocată” de recoltele noi de cereale, care au crescut parcă în tonaj cu fiecare nou glonț tras pe front. Și s-au mai rostogolit dinspre Ucraina, în mare măsură tot peste noi, fel și fel de produse alimentare, dar și materii prime. Noi și noi recolte care au apărut pe taraba solidarizării impuse. „Cumpărați voi să ne facem noi treaba! Războiul, nu pacea”. Și cum să mai vrei pace când economia ta merge atât de bine în spatele liniilor de front?! Când nu-ți mai plâng ochii pentru părțile de țară invadate, poate deja de o normalitate a cedărilor propuse la începutul războiului, ci, mai nou, din cauza tonelor de ceapă care, sufocând depozitele Ucrainei, trebuie consumate de alții. Or, privind în mod tranșant acest cadru de țară în război, dar nu sub el, nu în cea mai mare parte a teritoriului ei, ar trebui să schimbăm și noi, dacă nu paradigma abordării, căci nu avem lideri să facă asta, măcar parte din nivelul de implicare imediată în vânzarea a tot ceea ce, pentru a nu sufoca Ucraina, ni se trimite și nouă.
Dar să protestăm și împotriva acestor impuneri ale ambasadoarei SUA, deloc întâmplătoare, de a ne asuma răspunderea și obligația de a continua să-i ajutăm pe cei ce nu mai sunt atât de striviți în neputința subzistenței. Dimpotrivă! În fond, nu de acum, ci de la începutul războiului, refugiații ucrainieni ar fi trebuit să meargă în țara lor. În partea de țară, oricum mai mare decât a noastră, chiar și așa „ciuntită” de câteva fleici azvârlite nevoii de a fi război. De ce să așteptăm ca unchiul Sam să ducă mai departe impunerea de acum? Nu doar prin noi și noi cifre ale numărului de ucraineni din România, cifre pe care ni le pune pe masă fără a avea măcar obrazul să lase instituțiile noastre să o facă, ci și prin ceea ce ne va fi impus în numele drepturilor tuturor celorlalți, dar nu ale națiunilor agresate prin astfel de impuneri. Pentru că, tot ceea ce a umflat unchiul Sam cu pompa unor presupuse discriminări făcute de noi, pe seama a fel și fel de etnici, se va relua. Căci, nu întâmplător a dat de o parte, deocamdată, reproșurile vizând discriminarea țiganilor, maghiarilor, evreilor, punând acum „pe tapet” problema ucrainienilor refugiați, deja apostilați drept victime a fel și fel de vinovății decise de unchiul Sam. Nu degeaba ne-a dat el și un împrumut financiar „militar” împovărător. Și nu întâmplător îl pregătește pe cel ce ne va strivi, prin creșterea sumei de fonduri ce va putea fi trasă de la FMI, la următorul împrumut de înrobire. Poate ultimul pentru noi în forma în care am reușit să ne achităm de atâtea și atâtea datorii. Banii de care nici nu ne mai pasă cum au fost folosiți, unde s-au dus, ce alte scursuri postsecuristice, prin alte „întreprinderi de export”, i-au primit și tocat ca noii nomenclaturiști ai vechiului perpetuu… Și poate nici nu va trece prea multă vreme până ni se va impune o altă asumare a unei vinovății fără vină… O vinovăție ce va fi transferată în seama noastră prin noi și noi asumări, plăți, susțineri, despăgubiri. Ba, poate ne vom trezi obligați în a-i face pe acești refugiați cetățeni mai egali între ei decât noi față de noi. Pentru a-i coloniza de drept aici. Pe ei, dar și pe toți ceilalți care tropăie peste noi de atâta timp că nici nu mai știm unde suntem noi. Ori unde avem dreptul de a mai fi… Unde mai putem păși fără a plăti pentru acest „favor”, de cetățeni încă aici…
Lasă un răspuns