Un dezastru poate lovi oricând… Iar ceea ce s-a întâmplat în timpul acestor ploi, vijelii și inundații… postcaniculă dovedește că nu există nici un model predictibil „acoperitor”… Catastrofa poate lovi oricând, țâșnind de oriunde, din măruntaiele pământului, din albiile secate până în coastele pământului cu doar câteva ore înainte… Iar pentru astfel de fenomene violente, care, iată, au luat și vieți, nu există modele predictibile… Doar pregătirea, prevenția, organizarea pentru dezastre… Dincolo de care, ori, mai grav, în lipsa lor, singurul lucru „predictibil” rămâne speranța… A avea rezerve, a avea resurse, umane, alimentare, de combustibili, de locuire, fie și aparent temporare, transformându-se în soluții pentru restul de viață pentru mulți, mai ales cei bătrâni, cei ce nu mai pot să-și strige disperarea și drepturile la case pe măsura celor pe care le aveau, este esențial… Este fundamentul zilei de mâine. Restul, doar vorbe goale… Pentru că morții rămân morți, cei năpăstuiți, poate deja în sărăciile lor, rămân și mai goi, aproape dorindu-și să fi fost ei cei uciși de ape…
Suntem într-o situație catastrofală… Față de care, o altă urgie următoare se poate dovedi un ultim suflu de istovire și isprăvire a speranței… Pentru că suntem dincolo de orice linie de siguranță… Nu mai avem o zonă predictibilă, măcar, nu pentru dezastrul în sine, unde și când va lovi, ci pentru ieșirea din situații adesea mai catastrofale: depășirea urmărilor… Pentru că suntem deja captivi unei stări mai grave decât catastrofele în sine… Și este vremea să le cerem socoteală celor ce ne conduc… „Condoleanțele”, bărcile gonflabile, cămășile de „gigolo” politici (luând, iată, locul vestele de salvare) atent spilcuite de camarile de partid, și media aferentă, nu mai reprezintă nici o minimă garanție a faptului că, măcar dincolo de dezastrul în sine, lucrurile se vor mișca… Iar cei rămași pe drumuri vor avea o posibilitate… Or, măcar o șansă…
Din nou urgiile ne-au prins pe picior greșit… Nepregătiți… Și a fost, totuși, o situație de catastrofă nesuprapusă de alte calamități… Dar dacă?… Or, este timpul să ne oprim din tot ceea ce dăm altora și să ne punem câteva întrebări… De ce să-i mai ajutăm pe cei ce se complac, deja, unei stări de război?… De ce să-i mai ajutăm când limitele de sprijin, ca ajutor umanitar, au trecut de mult timp de necesarul de război?… Intrând într-o comoditate de război… Dacă vom fi și mai aprig loviți? De ce să ajungem noi a sta cu mâna întinsă? De ce să ajungem să ne întrebăm, în cadrul unui scenariu predictibil, singurul posibil a mai fi conturat, pe noi cine ne va ajuta la greu?… Va avea cine? Iar dacă da, o va face?
Trăim vremuri în care războiul, răul din el, dar mai ales, complacerea de victimă continuă, par doar adieri ale răului… Pentru că rezervele și resursele noastre sunt șterse din existența noastră… Din drepturile noastre… Visteriile și cămările de urgență ale țării sunt aproape goale… Rezervele de bani, de medicamente, de alimente… Am ajuns practic victime în așteptarea catastrofei finale… Cerșirea la porțile UE… Un UE ce nu ne va da nimic fără condiționări… Sau poate nu va mai putea să ne dea pentru că dezastrele îi lovesc și pe alții. Pe cei al căror cuvânt atârnă greu în destinele Europei. Și încă nu am ajuns a fi chiar mustrați de Europa… Că nu ne-am pregătit, că nu am făcut poate șanțuri mai adânci pe lângă case din banii pe care ni i-a dat… Iar momentul de fabulă, anostă și tristă pentru noi, de a fi certați pe post de „greierele” Europei, nu este departe…
Sunt vremuri grele… Iar banii de la buget nu vor ajunge pentru două-trei catastrofe „liniare” sau, mai grav, suprapuse… Nici „Anaful” nu va avea ce să mai colecteze deși este de așteptat să își înfigă și mai aprig ghearele în noi după cheltuielile de la buget de după aceste inundații…
Suntem într-o zonă în care însăși supraviețuirea de după catastrofe devine un moft de speranță… Și atunci, de ce să ducem în spate o povară care nu este a noastră?! Am ajutat destul Ucraina… Dincolo de pocinoagele și mârșăviile ei la adresa noastră, ar trebui, nu să tot ținem obrazul întors, în fond ne lovește în credința noastră, în smerenia noastră ortodoxă, în bunul simț și cumsecădenia de români, ci să-i spunem „Ajunge!”… Are și țara noastră nevoie de ea însăși… Pentru că doar propria țară ne poate ține departe de momentul umilirii, îngenuncherii în fața Europei… Iar asta înainte de a ne trezi cu toții inundați, luați de ape, măturați de vijelii de neînchipuit, îngropați de urgiile ce stau să vină după calendele altor socoteli de dezastru…
