Cine i-o fi scris cartea, în cele din urmă, o fi potrivit cuvintele să sune plăcut urechilor noastre… Și putea pesemne să-i facă un tom de viață de vorbăraie să-l întreacă și pe Balzac… Dar, ceea ce e mult nu (mai) e bun… Și nu pentru că nu stau românii să citească sute de pagini de biografie al unui ostaș al necunoscutului în slujba propriilor cunoscuți, ci pentru că, la o adică, în cadrul unei lecturi publice, solicitată provocator, cu armele tactice ale vorbitului în fața publicului de aulă, de către contracandidați, să nu fie pus generalul la grea încercare… Să nu-i devină cumva paginile de memorii o Nassiriya a citirii. Să nu fie nevoit să rostească fraze prea elaborate, din carte, nu din viul vieții, fie ele și legate două câte două din monosilabe și onomatopee… Așa că s-au plantat fotografii în albumul soldatului de plumb pus în filele nememorabile… Că, deh’, eroii dacă sunt eroi nu au timp de scrieri, ci de fapte, nu?!… Așa că, text puțin, imagini multe… Atât de multe că, la cele o mie de vorbe pe care le ar face o singură fotografie (!), s-au dat pagini de „rostire” mai mult decât a glăsuit ostașul „glossy” pe viu o viață întreagă. O viață pusă în slujba oricui, dar nu a gramaticii… Și treaba e că nici nu va fi nevoie vreodată de o târâre în coatele limbii prin tranșeele lecturii pentru a ne arăta neonorabilitatea sa ca iscălitor de slogane priponite în coperți și afișe de alții… Pentru că, este de ajuns să sfarâme-n-vorbe câteva propoziții, să le desfacă și să le eutanasieze din silabe, că avem imaginea… Și nu, nu pentru onomatopeele sale, pe care, poate, o altă editură bine plătită i le va trece într-un dicționar de vorbe de „maozeleu”… Ci pentru că lipsa logicii în microretorica pe care o poate susține lipsește cu desăvârșire… Și e atât de aproape de statusul multor necititori… Al acelora nicicând, sau poate doar ocazional, frunzărind pe silabe o carte…
Retorica?!… Ori fie măcar rostirea?!… Cât de puțină… Sinceră, umană… Căci, să fii în vatra durerii înaintașilor tăi, să stai moș-Teacă țintuindu-te mândru cu picioarele în pulberea în care s-a înțărinat sângele atâtor victime, să privești cu ochii goi spre cerurile spre care s-au înălțat spre Domnul sufletele martirilor și tot ceea ce poți rosti, în memoria celor uciși de criminalii horthyști (căci nu pot fi numiți militari), la Ip și Trăznea, ca fiind „răni teribile” doare, ca lipsă de respect, de onoare, de devotament pentru țară, de nepăsare, de nesinceritate în elogierea înaintașilor… Pentru că Ip și Trăznea nu sunt „răni teribile”… Sunt părți din ființa țării maltratată, smulse cu baionetele horthyste din pântecele țării-mamă, ucise…
Acolo este durerea unui neam, al unei țări, al înaintașilor, al țăranilor, al mamelor și pruncilor striviți în pântecele dătătoare de viață ale maicilor lor, generale Nicolae Ciucă!…
Și nu, europenismul, democrația de new-age european, poate, curând, și „cancel culture” -ul despre ceea ce mai știm a rosti noi despre acele vremuri sângerând din rănile de moarte ale vieții, ori al acestui „woke” al anulării timpurilor de atunci prin vremurile de acum, nu vor vindeca „rănile teribile” de la Ip și Trăznea. Pentru că nu poate exista vindecare acolo unde moartea a fost împunsă cu atâta ură…. Așa cum nu poate exista nici uitare, nici iertare. Și nici reconcilierea pe care este de așteptat să o vedem promovată și impusă la următoarele comemorări (transformate în consemnări) de la Ip și Trăznea.
Masacrele horthyste nu au avut drept consecință „rănile teribile” în care încearcă acești politruci ai vremurilor noastre să mai îngroape o parte din Istoria țării, Țara însăși… Căci, acoperind suferința, așezând peste ea un giulgiu dintr-un „les-națiune” al alinierii la matrițele (și nu valorile) europene, nu doar istoria de atunci mai este ucisă o dată… Ci și eroii noștri… Și carnea fragedă a pruncilor smulși cu baionetele din pântecele mamelor, pângărindu-ne singuri, noi, astăzi, prin acceptare și nepăsarea față de astfel de uniformizări de reconciliere, însuși destinul nostru. Pângărindu-l înainte de a vedea dacă mai avem poate vreunul…
Să nu lăsăm dară a fi transformată „această rușine ce va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare” în reconciliere…
Lasă un răspuns