Nu doar de rușine va trebui să rezolve Moscova situația pseudo peninsulei ucrainiene din… Rusia. Nu atât pentru umilință suferită prin incursiunea (e drept, mai mult internațională decât ucraineană, de la Kursk), cât, mai ales, pentru consecințele ce vor apărea dacă va lăsa fâșia câștigată de Kiev să devină o enclavă. Să capete problemele specifice unei enclave instabile. Asta dacă, într-adevăr, ceea ce s-a întâmplat în incursiunea de la Kursk, a fost o umilință survenită pe neașteptate și o nu capcană magistrală întinsă de Rusia, o slăbire intenționată a frontului pentru a atrage, nu atât Ucraina, cât mai ales forțele internaționale invazive, forțe de acțiune militară aflate servil sub comanda unchiului Sam… Pentru că, dacă Ucraina este, de drept, într-o acțiune militară de apărare (inclusiv prin atac), Occidentul s-a poziționat ca un factor agresor… Iar din momentul în care în zona de incursiune nu vor mai fi mișcări semnificative, strict ale trupelor ucrainiene, pe linia războiului, iar Rusia nu se va angaja într-o contraofensivă disperată de eliberare, ci va lăsa Kievul sa mustească în sudoarea provocatoare a unchiului Sam, se va putea pune problema dacă nu cumva acțiunea ucraineano-internațională va putea fi catalogată drept invazie. Două țări agresoare, reciproc invadatoare. Și dacă, în contextul în care Kievul își va permite susținerea pe mai departe a incursiunii, aceasta nu va putea fi considerată cumva drept agresiune. Iar Ucraina nu va mai putea fi deplânsă (moral) și apărată (militar) ca stat invadat. Sau daca nu cumva totul se va transforma într-un butoi cu pulberi în așteptare, cu precedentele tip Kosovo ca „soluții”.
De altfel, chiar Kievul poate complica lucrurile în „peninsula pseudo ucraineană” din Rusia, prin strămutarea minorității ruse (și chiar a propriei populații) de pe teritoriul ei. Și împingerea acolo a chestiunii inițiale care a dus la acțiunea Moscovei: Donbasul. Pentru că nu doar împingerea liniei frontului mai poate fi considerată drept scop. Și nici explicația prin faptul că ucrainienii au vrut ca „rușii să simtă ce înseamnă războiul la ei acasă”. Căci, prin strămutarea de populații (pe model stalinist, în fond, parte semnificativă de constituire a Ucrainei de azi, nu?!) se poate transfera focarul inițial declanșator al Donbasului în Kursk.
Sigur, pe de altă parte, prin această incursiune costisitoare, cu pierderi majore la nivelul propriilor forțe (o carne de tun pe care pare că Ucraina a aruncat-o în mașina războiului fără o minimă problemă de morală), Kievul poate considera ca și-a asigurat un as la masa tratativelor de pace. Un atuu în negocierile viitorului: populația rusă captivă într-o enclavă. O altă enclavă problematică a viitorului imediat. Doar că „acțiunea” (căreia ar trebui să-i spunem, de drept, joc, dar, din respect pentru cei sacrificați să menținem discursul la nivelul pieselor de șah sacrificate „logistic”, chiar dacă morții tot morți vor rămâne, iar răniții și invalizii tot loviți pe viață vor fi…) pare a fi trecut de momentul său de glorie. Pentru că Rusia se va regrupa și va acționa tocmai pentru a nu lăsa Kievului astfel de atuuri…
De altfel, Kurskul va putea deveni noul Donbas și va putea rămâne așa doar până în clipa în care ucrainienii vor trece peste ordinele Statelor Unite (numite, „polictically correct”, „permisiuni”!) și vor ataca, din zona rusă, cu arme americane. Înainte că un tribunal internațional, părtaș unchiului Sam, să declare zona cucerită de armatele ucraineano-internaționale drept o enclava sub supraveghere internațională. Iar când zilele în care Kievul ar mai fi putut folosi atuul, obținut cu pierderi imense, se vor fi scurs, se va consemna momentul în care Ucraina va rămâne sigură (cu doi-trei aliați servili unchiului Sam), într-un război al unei pseudo enclave…
Lasă un răspuns