Deci, cum s-a ajuns la această anomalie în care organismul/alianța să fi fost înființate cu un scop și în baza unor principii, iar activitatea lor efectivă să fie contrară acestora? Pe baza deciziilor luate de omuleții care au deținut și dețin diverse funcții în diferite state, precum și din cauza lipsei de reacție a popoarelor care nu au luat poziție și nu au sancționat comportamentul omuleților care au luat decizia în numele popoarelor. Să ne reamintim de perioada pandemiei, pentru că atunci au devenit foarte vizibile anomaliile apărute ca urmare a îndepărtării de la scopurile și principiile organismelor internaționale. Care era argumentul reprezentanților statelor, organismelor, omuleților persoanelor fizice cu funcții de decizie care adoptau politic, măsuri pe care le impuneau prin constrângere, chiar dacă nu scriau în acte în mod expres ”sunt obligatorii”? Binele general, interesul general, raportul pozitiv dintre beneficii-risc. Practic, omul ca individ a fost pus în plan secund, invocându-se „binele general”, că per ansamblu „lumea” are de câștigat. Dacă ca urmare a măsurilor impuse 55 la sută trăiau, dar 45 la sută mureau, nu avea nicio relevanță. Per ansamblu se susținea că măsurile au impact pozitiv la nivel general. Oamenii afectați sau care mureau din cauza măsurilor impuse prin politicile adoptate au devenit simple cifre, statistici, nimic mai mult.
Exact asta se întâmplă la nivel extins cu privire la acest așa-zis globalism: nu mai contează oamenii, nu mai contează popoarele, nu mai contează că unele state sau popoare vor dispărea, își vor pierde identitatea și valorile, impunându-se politici identice tuturor fără a se ține cont de faptul că premisele nu sunt identice pentru fiecare stat și popor și că efectul politicilor unice aplicate la nivelul întregii planete vor avea impact negativ și nociv asupra multor state și popoare, susținându-se fără nicio dovadă, fără niciun argument pertinent, ba chiar multe dintre ele sfidând logica și ce s-a demonstrat științific până în prezent, că ele „vor salva lumea de la dispariție”.
Care a fost singurul contraargument constant în pandemie și ulterior care a fost opus acestui globalism? Constituțiile statelor, existența statelor-națiune, suveranitatea națională a popoarelor cu privire la deciziile care se iau la nivelul statului aferent fiecărui popor. Deci, care este singura pârghie care poate fi opusă acestui globalism în plină expansiune? Existența statelor și regulile de bază pentru funcționarea fiecărui stat, reguli care sunt prevăzute în Constituția fiecărui stat. Cum se încearcă eliminarea acestui obstacol în calea globalismului? Prin desființarea statelor, în primă fază încercând limitarea caracteristicilor unui stat unanim recunoscute la nivel mondial. La nivelul UE, fiind vorba de așa-zisa federalizare a UE.
Să ne lămurim întâi ce înseamnă noțiunea de stat. Potrivit DEX, juridic, statul reprezintă o „Instituție suprastructurală, instrument principal de organizare politică și administrativă prin intermediul căruia se exercită funcționalitatea sistemului social și sunt reglementate relațiile dintre oameni; teritoriul și populația asupra cărora își exercită autoritatea această organizație; țară”. Statul este o noțiune abstractă, noțiune recunoscută la nivel internațional, în sistemul de drept actual. El este titular al suveranității și personifică din punct de vedere juridic națiunea. Statul nu trebuie confundat nici cu poporul și nici cu societatea. El este o organizație, o instituție juridică separată care poate să reflecte mai mult sau mai puțin interesele societății, iar totul depinde de modul în care își exercită rolul și atribuțiile persoanele care dețin funcții de decizie în stat, mulți dintre aceștia fiind aleși chiar de către popoare. În funcție de modalitatea în care popoarele au știut să urmărească activitatea reprezentanților lor, să reacționeze atunci când iau decizii care afectează statele și popoarele pentru a îi sancționa, în unele state a existat o așa-zisă democrație consolidată, iar în altele democrația a fost numai declarativă sau s-a instaurat tirania. Până la urmă puterea corupe, iar dacă nimeni nu urmărește activitatea persoanelor care dețin puterea într-un stat la un moment dat pentru a trage semnale de alarmă și a le fi corectate derapajele de către popor, persoanele respective pot să considere că pot să facă orice vor și să ia orice decizii, indiferent de impact, deoarece funcția le permite.
Fiind o noțiune abstractă, statul a primit diverse definiții de către specialiști și nespecialiști, neexistând o definiție unanim acceptată, definițiile împărțindu-se în: – definiții organizaționale care privesc statul ca o sumă de instituții de guvernare care are ca și caracteristici principale: statul este un ansamblu de instituții distinct de restul societății, care creează sfere publice și sfere private; statul este o putere supremă și suverană, precum și legislativă într-un anumit teritoriu, deținând monopolul asupra forței pentru a își exercita această caracteristică; statul își exercită puterea printr-un aparat birocratic; ca entitate, statul se distinge de demnitarii (președinte, miniștri etc) care ocupă anumite funcții la un moment dat în aparatul său birocratic și, din acest punct de vedere, statul are suveranitate și asupra acestora; statul are puterea de a impune și de a colecta taxe de la populație. Aceste definiții nu urmăresc aprecierea legitimității statului sau a instituțiilor care îl compun; – definiții funcționale: care privesc statul este o sumă de instituții care îndeplinesc un anumit scop sau obiectiv, putând fi identificat cu o instituție sau o organizație care îndeplinește una dintre funcțiile statului.
Prin legea fundamentală a fiecărui stat, Constituția, singura votată în mod direct de popor, se pot stabili trăsăturile caracteristice ale statului respectiv. Potrivit Constituției României, România este: stat național, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Articolul 2 din Constituție prevede în mod expres că suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu. Drept urmare, suveranitatea fiind o caracteristică esențială a statului român, ea nu poate fi exercitată de către popor în lipsa existenței statului.
Pentru apariția pe scena internațională a unui nou stat ca subiect de drept nu este suficientă simpla lui înființare, ci pentru a fi subiect de drept care să stabilească relații normale cu alte state este necesar ca el să fie recunoscut de acestea, adică să îi fie recunoscută capacitatea de a avea drepturi și obligații. Pentru ca o entitate să fie recunoscută drept stat, ea trebuie să îndeplinească următoarele criterii: să aibă o populație permanentă, un teritoriu definit, guvern, precum și capacitatea de a intra în relații cu alte state.
Indiferent de teoriile care s-au creat în privința recunoașterii statelor (teoria constitutivă care susține că actul recunoașterii de către state este cel care creează un stat nou și îl înzestrează cu personalitate juridică și nu procesul prin care a fost obținută, de fapt, independența, sau teoria declarativă potrivit căreia recunoașterea este doar o acceptare de către state a unei situații deja existente, iar un nou stat va dobândi capacitate în dreptul internațional nu în virtutea consimțământului altora, ci în virtutea unei anumite situații de fapt), pentru ca un stat să își apere teritoriul, trebuie în primul rând să existe. Or, ne aflăm și situația în care unii cetățeni români contestă existența statului român, invocând inexistența lui. Drept urmare, dacă statul român nu ar exista, atunci nici nu poate să își apere propriul teritoriu.
Din cele 193 de state membre ONU, România are relații diplomatice bilaterale cu 188 state, plus încă trei care nu sunt membre ONU: Sfântul Scaun, Ordinul Suveran Militar de Malta şi Palestina. Deci, cu toate că România ca stat este recunoscută internațional de 191 state, în interiorul poporului român se încearcă crearea unei mase din ce în ce mai mare de oameni care să nege existența propriului stat. Culmea este că, în mediul public, cei care încearcă să rostogolească această idee fac parte din așa-zisa ramură naționalistă, suveranistă. Dacă neagă existența statului român, dispare și naționalitatea și suveranitatea şi independența și unitatea şi indivizibilitatea statului român. Acestea sunt caracteristicile statului român. În lipsa existenței statului român, dispar și ele. Atunci mă întreb: cei care neagă existența statului român naționaliștii și suveraniștii cărui stat sunt?
Cu toate că au apărut diverși comentatori pe pagina mea de Facebook, din când în când, care susțineau că statul român nu există, i-am trimis la plimbare, întrebându-i ce caută tricolorul la profilul lor, dacă statul român nu există. Am ignorat subiectul, considerând că sunt aberații invocate de unii ca să se afle în treabă. Surpriza mea a fost că în ultimele zile mai multe persoane care au oareșce notorietate sau dețin chiar funcții în structurile statului român (dintre așa-zișii suveraniști, naționaliști, patrioți) să înceapă să invoce la unison și să mediatizeze ideea că statul român nu ar exista, sub pretextul adoptării Legii nr. 28/1991, fără să aducă argumente juridice pertinente în susținerea opiniei, fără niciun argument concret cu privire la conținutul acordului la care a aderat România prin respectiva lege și care devin agresivi dacă îi întrebi dacă s-au gândit la consecințele susținerilor publice pe care le fac. Cum consecințele unor asemenea idei lansate în mediul public pot să aibă consecințe dezastruoase asupra statului român, inclusiv asupra teritoriului lui, m-am apucat să cercetez ce se întâmplă. Cu această ocazie, am aflat că de mulți ani se încearcă rostogolirea în interiorul poporului român a unui curent de opinie care să aibă cât mai mulți susținători potrivit căruia statul român nu există, pe diverse argumente: ba că s-a transformat în corporație, ba că nu are act de înființare, ba că actuala Constituție ar fi ilegală etc etc.
