Dihorul, specie a cărei denumire științifică este „Mustela putorius”, e un animal de mici dimensiuni. Încă din cele mai vechi timpuri, acesta a fost domesticit cu scopul de a fi folosit pentru vânătoarea de iepuri de câmp. Dihorii, atât cei sălbatici, cât și cei domestici, sunt animale nocturne. Dihorul sălbatic se deplasează distanțe mici pentru a-și face rost de hrană comparativ cu alte animale precum jderii. Dihorul este un mamifer singuratic, excepție făcând femela, în perioada de creștere a puilor. Uneori dihorii folosesc vizuinile vulpilor sau iepurilor de casă. Dihorul are un corp mic, subțire și flexibil. Are picioare scurte adaptate mișcării rapide în pădure printre copaci, tufișuri și în vizuinele rozătoarelor și iepurilor cu care se hrănește. Capul este mic, lat și turtit cu urechi mici și rotunde. Lungimea trupului fără coadă este de 30–50 cm, iar lungimea cozii este de alți 10–20 cm. Greutatea dihorilor variază în funcție de sex, un dihor mascul ajunge la maturitate în jurul greutății de un kilogram în schimb o femelă cântărește la maturitate 650-850 grame. Femele au opt glande mamare din care se hrănesc puii pe timpul perioadei de alăptare.
Culoarea blănii variază între cenușiu, maro sau bej pe spate cu lăbuțele și burta de culoare neagră. În jurul botului și în vârful urechilor prezintă niște dungi albe în dosul ochilor. Maxilarul prezintă 34 de dinți. Are auzul și vederea bine dezvoltate, dar mirosul este simțul său cel mai dezvoltat. Dihorul trăiește în sălbăticie între 8 și 10 ani, iar domesticit poate trăi până la 15 ani. Unde trăiește dihorul Dihorul poate trăi în orice zonă unde își poate face o vizuină și de unde să-și procure hrana: păduri, zăvoaie, lunci, zone stâncoase, pajiști. Teritoriul de vânătoare al unui dihor poate ajunge la 2 km pătrați. Dihorul a fost alungat din multe zone în care trăia, datorită urbanizării, deșertificării și incendiilor forestiere, fiind ocrotit în majoritatea Europei. Dihorul viețuiește, adesea, în cadrul comunităților umane, adăpostindu-se în clădiri abandonate, stoguri de paie, grajduri, șuri. Dihorul nu produce pagube în apropierea vizuinei în care trăiește. Dihorul trăiește în Europa Continentală și în insulele din Marea Britanie, lipsind din insulele mediteraneene și atlantice. Arealul său de răspândire se întinde din sudul Europei până în Sudul Suediei, centrul Finlandei și peninsula Kola. Spre est se întinde până în nord-estul Rusiei și centrul Ucrainei. În România și Republica Moldova este destul de răspândit. Dihorii se hrănesc cu animale mici precum: șobolani, iepuri, cârtițe, păsări, reptile, amfibieni și crustacee; pești. Pe lângă acestea își mai completează meniul cu semințe, unele fructe, viermi, larve, insecte și ouă. În cazul ouălor, obișnuiește să nu le spargă, ci doar le găurește bând conținutul acestora. Talia joasă și flexibilitatea le permite să vâneze oriunde, chiar și sub apă.
Localizează prada cu ușurință datorită auzului fin, acuității vizuale, dar mai ales datorită mirosului. Are obiceiul de a aduna provizii în vizuină. Dihorii sălbatici provoacă pagube mari în gospodăriile țărănești prin faptul că vânează păsări de curte, iepuri și alte animale mici precum și pentru terenurile de vânat mic. Cu ce se hrănesc dihorii domestici Hrana pentru pisici nu aportează necesarul de proteine și grăsimi necesar dihorilor, însă aceasta în perioada de creștere este recomandată. Un aliment ideal pentru dihori ar fi alcătuit din 32–38% proteine și 15–20% grăsimi, întotdeauna de origine animală. Dacă conținutul de proteine este mai ridicat de 38%, poate provoca tulburări renale dihorilor, în special celor vârstnici. Tocmai din acest motiv, în magazinele de profil se găsesc preparate speciale pentru dihori. Dihorii sunt animale singuratice, ele trăind împreună cu alți membri ai speciei sale doar în timpul împerecherii și a creșterii puilor. Perioada de împerechere este cuprinsă între lunile februarie și aprilie, perioadă în care masculii își lasă obiceiurile nocturne, devin agresivi și pot fi observați cu ușurință țipând sau luptându-se cu alți masculi. Când un mascul devine învingător se apropie de femelă și o supune cu o mușcătură de ceafă, copulând-o în timp ce scoate niște țipete caracteristice. După șase săptămâni de la copulare se nasc între trei și 12 pui goi, complet neputincioși. Puii încep să deschidă ochii la patru săptămâni de la naștere iar la sfârșitul celei de-a șaptea săptămâni femela îi va înțărca. Puii încep să devină independenți după două-trei luni, dar nu se pot reproduce decât peste nouă luni sau chiar doi ani.
Dihorii sunt folosiți pentru transportul cablurilor în conducte lungi. În acest scop au fost folosiți de către NASA în Laboratorul de Propulsie și de către organizatorii de spectacole londonezi. Cablurile de televiziune și de sunet de la nunta prințului Charles al Angliei și al Dianei Spencer sau pentru concertul Millenium desfășurat în Piața Greenwich au fost transportate cu ajutorul dihorilor. Dihorii, precum alte animale, se folosesc pentru testarea unor produse farmaceutice sau cosmetice sau în investigații medicale. Unele dintre aceste teste și investigații sunt controversate și descurajate de organizațiile de ocrotire ale animalelor. În unele țări precum Anglia, dihorii sunt folosiți în gospodăriile rurale pentru a păzi casa de șoareci și șobolani. Dihorul a fost crescut în scop comercial pentru valorificarea blănii prima dată în anul 1920 în Marea Britanie și ridicat la rangul de importanță economică în 1979 în Finlanda. Din cauza interdicțiilor legale privind speciile de animale ne-native în Statele Unite și Canada, aici niciodată nu au devenit populare. Există o olimpiadă a dihorilor de casă care se ține în Mexic și este numită în spaniolă Hurolimpíada de la huron care înseamnă dihor domestic.În timp jocul a devenit popular realizându-se întruniri ale Comunității Dihorilor în urma cărora s-a născut ideea de a face un festival distractiv , educațional și pentru încurajarea întâlnirilor între crescători și iubitori de dihori. În anul 2004 s-a desfășurat pentru prima dată inedita Olimpiadă a Dihorilor de casă.
Dacă vorbim despre dihorul pătat, acest animal există doar în România, fiind unic în Europa. Parcă ar fi un pui de leopard, așa este de drăguț cu blana lui pictată ca o hartă. Acesta este foarte rapid și știe să se ascundă, disimulându-se în mediul natural. Dihorul pătat trăiește numai în zonele aride și de stepă și mai sunt doar 500 în Dobrogea, specia fiind pe cale de dispariție. Acest animal este protejat prin lege în România încă din anul 1993. Dihorul pătat sau „Vormela peregusna” are botul ascuțit și o blană foarte deasă și lucioasă. Animalul unic în Europa este un foarte bun săpător de galerii, având ghearele puternice și ascuțite. Tot acestea sunt și cele care îl ajută să se hrănească din meniul său, prinzând astfel cârtițe, șobolani de apă sau orbeți. Dihorul pătat stă ascuns în vizuina sa pe timpul zilei și abia spre înserat iese de acolo. Dihorul pătat este mai degrabă unul solitar și caută doar parteneri de reproducere atunci când este perioada propice. Animalul unic din Europa se mai hrănește și cu insecte, viermi sau șopârle.
Un rol foarte important al dihorului pătat este faptul că ține sub controlul populația de rozătoare și oferă echilibru în ecosistem, în cazul în care ar fi un număr prea mare al rozătoarelor și ar putea distruge inclusiv recoltele. Pentru că este deseori confundat cu dihorul de casă, animalele acestei specii sunt capturate de către oameni și ucise pentru că sunt considerați a fi dăunători pentru animalele pe care oamenii le au în curte. De asemenea, și câinii hoinari sunt o amenințare la adresa acestei specii pe care de dispariție. Pășunatul intensiv se poate dovedi a fi o problemă pentru dihorul pătat, pentru că afectează direct hrana acestuia, adică rozătoarele. Pentru că sunt animale protejate de lege, orice formă de capturare sau distrugere a exemplarelor din mediul natural este interzisă și, de asemenea, oamenii au interzis de a utiliza pesticide foarte toxice în apropierea locului în care trăiesc aceste animale pentru că le ingera și pot deceda. Dacă îl vom proteja cum trebuie, vor avea șansa și nepoții noștri de a-l vedea și a se bucura de înfățișarea lui șugubeață… (G.V.G.)
Lasă un răspuns