Un monument de arhitectură al Bucureștiului, cunoscut ca și „Casa cu Geamuri Bombate”, care se afla la intersecția dintre străzile Radu Calomfirescu și Hristo Botev și unde a locuit două decenii savantul român Nicolae Paulescu, va fi transformată într-un muzeu. Amplasată în apropierea bisericii Sf. Gheorghe Nou și a Căii Moșilor, la marginea de est a centrului istoric al capitalei, casa „cu geamuri bombate” aparține unei zone care poate fi considerată unul dintre cartierele vechi ale Bucureștiului, destul de populat încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Imobilul este monument istoric, înscris în Lista Monumentelor Istorice (2015) a Municipiului București, la nr. crt. 566, cod B-II-m-B-18286, sub denumirea „Casa cu geamuri bombate”, sau „Casa N. Paulescu”, cu datarea 1861. Acesta conține trei corpuri de clădire: C1 – locuință (valoroasă din punct de vedere istoric și arhitectural), C2 – anexă și C3 garaj. Pentru aceasta îi trebuiau „haine” noi și după exact 162 de ani, o nouă și binemeritată viață a primit faimoasa casă.
Construită în anul 1861 de neguțătorul Petrache Dancovici, clădirea de patrimoniu, reprezentativă pentru vechiul București înstărit, deschis spre tot ce este nou în Occident, antreprenorial, a suferit intervenții importante în timp care i-au alterat caracterul fațadelor, dar nu și planimetria. Legendarele ferestre cu sticlă convexă au rezistat trecerii timpului, cu toate că unele ochiuri de geam s-au spart și au fost înlocuite cu sticlă obișnuită. Clădirea are și o deosebită valoare memorială: aici a locuit Nicolae Paulescu (1869-1931), savantul și medicul fiziolog care a descoperit insulina, tratamentul antidiabetic. Proiectul de consolidare și restaurare al Casei cu geamuri bombate este semnat de o echipă de tineri arhitecți (Abral Art Product), și a fost inclus în Bienala de Arhitectură Națională 2023 drept exemplu de bune practici în restaurarea clădirilor monument istoric. Reședința neguțătorului Petrache Dancovici, S+P+Pod cu suprafață construită de 237 mp, reprezintă o locuință-icon pentru societatea bogată bucureșteană din cea de-a două jumătate a secolului al XIX-lea. Clădirea a primit acum ceea ce îi lipsea cel mai mult: consolidare, atenție și grijă pentru restaurarea detaliilor ei valoroase, care formează un ansamblu unic. Fațada de est, care își pierduse bogata decorație inițială (ancadramentele ferestrelor, brâu, cornișă), a fost adusă la imaginea din anul 1891. Elementele decorative exterioare din fier forjat, care erau foarte corodate, au fost restaurate. Vitraliile intrării principale au fost refăcute. Sobele, remarcabile din punct de vedere al decorației, din teracotă și fontă, arată azi ca noi. Coșurile de fum au fost readuse la forma inițială și au fost păstrate cu scop decorativ. Profilele ornamentale din tablă de zinc ale jgeaburilor și elementelor ornamentale de coamă („ciocârlanii”), au fost restaurate / revizuite / înlocuite cu elemente din tablă-zinc prepatinat, conform modelului inițial. Treptele exterioare din piatră masivă au fost restaurate.
Și, peste toate, ca o semnătură a intervențiilor de aducere a casei în secolul XXI, a fost restaurat frontonul decorativ de deasupra intrării și a fost adăugată inscripția -1861-, anul edificării, așa cum era inițial. Dacă ne întoarcem în timp, în anul 1861, în zona dintre Calea Moșilor și Calea Călărași. Istoricul George Potra, în cele trei volume ale lucrării „Bucureștii de ieri”, dedică pagini generoase Casei cu geamuri bombate din str. Radu Calomfirescu (mare comandant de oaste în armata lui Mihai Viteazul), nr. 15. Prin acest vechi cartier, cu mai bine de două secole în urmă, curgea râul Bucureștioara agale, plină de toate „murdalâcurile” ce le strângea pe parcursul ei. „Străzile erau înguste și întortocheate, așternute cu moloz, trestie, iar pe la jumătatea sec al XIX-lea erau pavate cu bolovani de râu apoi cu piatră cubică” (George Potra). Nepotul lui Petrache Dancovici, medicul și savantul Nicolae Paulescu, s-a mutat în „Casa cu geamuri bombate” în anul 1910. Imobilul a fost tot timpul locuit. Zona fiind aproape de centrul comercial, „o serie de mari negustori și-au făcut case frumoase de zid, acoperite cu tablă zincată adusă din Anglia. Printre aceste case de cărămidă se numără și casa neguțătorului Petrache Dancovici.
Petrache Dancovici a trăit aici până la finalul vieții (1910), când a murit la vârsta de 82 de ani. A lăsat imobilul moștenire celor patru nepoți din partea surorii sale mai mici, (Maria, căsătorită cu negustorul Constantin Paulescu), decedat și el în 1910. Fiul acestuia din urmă, medicul și savantul Nicolae Paulescu se mută în Casa cu geamuri bombate în 1910, unde locuiește împreună cu sora sa, Elena Angelescu, și cu cei 4 copii ai acesteia. Nicolae Paulescu moare în anul 1931 iar Elena Angelescu în 1950. După moartea Elenei, casa intră în posesia fiilor ei și a fost mereu locuită. Petrache Dancovici avea, pe Ulița Lipscani, prăvălia „La Leul de Aur”, unde vindea „fierărie, marchitănie și văpseluri”. Petrache Dancovici a fost la curent cu tot ceea ce era util gospodăriei sale. Și-a cumpărat vase mari de ceramică poroasă pentru filtrarea apei, iar în anul 1871 a fost printre primii care a instalat telegraful de casă, adică soneria electrică în locul clopotului tras de sârmă, pe care îl introdusese în București Carol Blaimaier, reprezentantul firmei Blaimaier” (George Potra – „Din Bucureștii de ieri”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990, pg 496). „Petrache Dancovici a putut să se ducă des în străinătate și să aducă de acolo mărfuri noi, făcând ca prăvălia lui să fie cea mai bine aprovizionată din tot Bucureștiul. El a adus pentru prima dată lămpile de petrol cu becuri paragoane din Londra, precum și mașinile de lampă cu fitil Ditmar, Brumer și Reisenberg. La el se găseau tot felul de noutăți și boierimea bucureșteană când afla că s-a întors Dancovici din străinătate, îl vizita la prăvălie, spre a vedea ce noutăți a mai adus”. Dar el și-a mărit și mai mult averea prin căsătoria cu frumoasa Smaranda Neculcea, fiica bogatului Niculae Gheorghievici Neculcea, proprietarul hanului cu același nume care se afla la Capul Podului (actualmente Piața Victoriei), între Șoseaua Kiseleff și Șoseaua Jianu (azi B-dul Aviatorilor). Petrache Dancovici a fost ales senator liberal în anul 1887 și deputat în 1895. A fost ctitor și membru al unor societăți de binefacere printre care amintim, din 1881-1892, Societatea Providența, creată pentru ajutorarea neguțătorilor scăpătați sau a a urmașilor lor. Petrache Dancovici a donat bani bisericii Sf. Mina (Vergului) și a fost epitropul acestei biserici.
Petrache Dancovici obișnuia ca, în fiecare săptămână, să-și poftească rudele și prietenii, în special negustori, la o petrecere de familie. „Casa avea gard frumos lucrat din fier forjat, iar broască de închidere a porții și cheia sunt de mărimea acelora care se foloseau la cetățile sau castelele de altădată (…) Atâta timp cât a trăit soția sa, Smaranda (Măndica), care era o amfitrioană deosebită, Petrache Dancovici obișnuia ca, în fiecare săptămână, să-și poftească rudele și prietenii, în special negustori, la o petrecere de familie, cu care ocazie își povesteau impresiile lor din călătoriile făcute în străinătate, când se duceau să cumpere diferite mărfuri pentru prăvălie, dar și să vadă, pentru desfătarea ochilor și a minții, ce era mai interesant pe acolo”(George Potra – „Din Bucureștii de ieri”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990, pg 496). „Casa Dancovici, pusă pe socluri de piatră, cam de 1 m înălțime de la nivelul străzii, cu pereți de cărămidă groși de peste o jumătate de metri, cu camere înalte și spațioase, a fost construită solid, cu materiale de cea mai bună calitate (…) În ceea ce privește arhitectul-constructor nu cunoaștem dacă a fost român sau din străinătate, dar în ceea ce privește mobilierul, sobele care par de faianță, dar în realitate sunt din fontă, balamalele, clanțele de la uși și ferestre, cișmeaua din curte, tapetul de mătase de pe pereți, de diferite culori, întrețăsut cu fir auriu, toate acestea, după spusele urmașilor și constatatea mea personală, au fost aduse de la Viena și Paris. De asemenea, diferite statuete, piese de ornament din bronz și ceramică, precum și o serie de tablouri (diorame) cu păsări rare, împăiate, puse în rame de nuc, tot cu geamuri bombate din care s-a scos aerul, par și acum, după o vreme atât de îndelungată, aproape ca și atunci când au fost aduse și puse pe pereți”(George Potra, „Din Bucureștii de ieri”). „Ferestrele înalte, de cca 2 metri, au două rânduri de cercevele, cele dinăuntru cu geamuri obișnuite, iar cele din afară cu geamuri bombate. Acestea aveau particularitatea că dinăuntru vederea nu era împiedicată în afară, spre stradă, dar din stradă trecătorii nu puteau vedea nimic, chiar atunci când geamurile dinăuntru nu erau acoperite cu perdele” (George Potra – „Din Bucureștii de ieri”). Petrache Dancovici se bucura de o deosebită prețuire printre reprezentanții de seamă ai comerțului bucureștean.
Tot de la George Potra aflăm cum a murit Petrache Dancovici. De Boboteaza anului 1910, bătrânul a stat mai mult de o oră în ger, ca să-l aștepte pe Regele Carol I, apoi „o răceală zdravănă i-a pricinuit moartea”. „Petrache Dancovici obișnuia, în fiecare an, de Bobotează, să iasă lângă podul din fața fostului Teatru de Operetă. Bătrânul, îmbrăcat foarte corect, cu pălărie joben, se ducea până la marele edificiu al Poștei Centrale (actualul Muzeu de Istorie) unde stătea în picioare pe treptele de piatră, în așteptarea suveranului Carol I care trecea prin față. Îl saluta cu tot respectul și i se răspundea printr-un gest al mâinii, după care, mulțumit că a fost remarcat, se întorcea liniștit acasă, cu trăsura proprie. Bătrânul neguțător era un vechi cunoscut al suveranului din timpul Războiului de independența, când făcuse importante donații pentru ostași și pentru Crucea Roșie. Ca om politic liberal, reprezentând breasla sa, se bucura de o deosebită prețuire printre reprezentanții de seamă ai comerțului bucureștean”, (George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, pg 497). „Fiecare fereastră este împărțită în opt ochiuri, în care au fost montate geamuri bombate, “comandate la Leipzig, din sticlă suflată, de manufactură”. Descrierea casei, așa cum era înainte de începerea lucrărilor de consolidare și restaurare, o găsim în Studiul istoric, realizat de arh. Aurel Botez, expert atestat MC, arh. Andrei Atanasiu, specialist atestat MC și arh. Andrei Pâslariu. „Legenda spune că geamurile erau bombate ca să nu se vadă din afară în interior, ceea ce nu este altceva decât un fel de marketing al acelor timpuri”, ne povestește Arh. Andrei Atanasiu. S-au păstrat doar câteva dintre aceste „geamuri bombate” aduse din Leipzig, dar de fapt geamurile nu au acest efect, pentru că în timpul zilei reflectă lumina, dar seara se vede totul din exterior. Fațada lipsită de ornamente în perioada comunistă, a fost refăcută întocmai cu prima imagine păstrată. Elementele de compoziție de pe fațade sunt de factură eclectică și erau, practic, prefabricate. Așa cum noi luăm azi de la magazinele de construcții tot felul de ornamente, pe care le putem lipi pe case, cam așa se făcea și atunci. Nu este ca și cum a existat un meșter-artist care a făcut fiecare ornament al casei. Valoarea este dată de compunerea și de alegerea lor, ele dau forma finală. Tâmplăriile au fost cele mai valoroase, de aceea se și numește Casa cu geamuri bombate. A avut norocul că s-au păstrat destul de bine și au fost restaurate integral, nu a fost nevoie să se înlocuiască elemente. Acum toate sunt originale. La fel și vitraliile care au fost refăcute, nu au mai putut să fie salvate, dar s-au refăcut după modelul și forma inițială.
„Lucrarea a fost o provocare, atât din punct de vedere tehnic, cât și creativ. Arhitectul, în general, în compoziția lui are două laturi, una creativă și alta tehnică. Când vorbim despre o lucrare de restaurare, partea creativă trebuie să se subordoneze cumva tehnicului. Nu te impui tu, ca arhitect, ci trebuie să fii foarte discret atunci când intervii pe casă. Nu intervii cu creativitatea ta, decât strict în sensul în care trebuie să găsești soluții ca să păstrezi ceea ce există, nu te apuci să modifici estetica ei. Mi-a plăcut proiectul deoarece Casa cu geamuri bombate este o clădire cochetă, unică, o bijuterie într-un vechi cartier al Bucureștiului.” Ne-a mai spus Arh. Andrei Atanasiu.
Savantul român Nicolae Paulescu, împreună cu sora sa Elena, au locuit aici după moartea unchiului lor, Petrache Dancovici. Dedicându-se unei complexe pregătiri în științe, Nicolae Paulescu se va îndrepta în 1888 spre Universitatea din Paris unde nouă ani mai târziu teza sa „Recherches sur la structure de la rate” (Cercetări asupra structurii splinei) să-i aducă titlul de doctor în Medicină. Prestigioasa instituție academică îi va acorda în 1901 al doilea doctorat, de data aceasta în aria științelor în urma expunerii cercetării „Stude comparative de l’action des chlorures alcalines sur la matière vivante” (Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii). Eminenta sa specializare îl va recomanda în țară spre a fi onorat în 1900 cu poziția de profesor de Fiziologie în cadrul Facultății de Medicină, fiindu-i încredințată ca Director și conducerea Clinicii de Medicină internă a spitalului St. Vincent de Paul din București. Debutul emeritei sale implicări academice are loc în 1902, contestând teoria darwinistă, pentru ca trei ani mai târziu, cursul său de Fiziologie să devină platforma pentru întâia analiză a ideii de suflet și de forță divină în această știință. Prelegerile „Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet și Dumnezeu” vor fi unite în volumul „Noțiunile „suflet” și „Dumnezeu” în fiziologie”, ce va vedea tiparul în același an 1905, întâmpinând reeditari în 1944 și 1999. Optica sa contrară față de mediul științific a stat la baza unei intense polemici cu Nicolae Leon și Dimitrie Voinov în paginile revistelor „Convorbiri literare” și „Spitalul”. Tulburările metabolice cauzate de diabet, atât sub perspectiva fenomenelor fiziologice, a cauzelor, dinamicii bolii și a implicațiilor sale au făcut obiectul unor ani dedicați studiului, în urma cărora concluziile sale au fost dezvoltate spre varii aplicații în Medicină, spre exemplu extirparea hipofizei, obținută în urma unor experimente realizate pe câini în 1906 inspirând activitatea neurochirurgului american Harvey Cushing. Prodigioasa activitate în cercetare este desăvârșită în 1921 prin obținerea pancreinei, referința operei sale științifice. Având ca bază separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, revoluționara sa descoperire a fost publicată pentru întâia oară în străinătate în revista „Archives Internationales de Physiologie”, publicație științifică având o apariție simultană în Franța și Belgia.
Expunerea studiilor sale este urmată de confirmarea inovației prin acordarea în 1922 de către Ministerul Industriei și Comerțului din România, a brevetului de invenție nr. 6255 intitulat „Pancreina și procedeul său de fabricare”. În ciuda acestor atestări ale studiilor sale, meritul descoperirii insuliei este atribuit câteva luni mai târziu doctorilor canadieni Frederick Banting și Charles Herbert Best, ce au adus ca bază pentru propriile lucrări o traducere eronată a textului articolelor științifice publicate de Nicolae Paulescu. Argumentul celor doi profesori evoca ineficiența injecțiilor chiar dacă eficacitatea extrasului pancreatic în reducerea cantității zahărului sau a ureei din sânge la animalele diabetice a fost demonstrată de Paulescu. Sub această gravă confuzie, profesorii Frederick Banting și John Macleod de la Universitatea din Toronto sunt distinși în 1923 cu premiul Nobel pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om. Profesorul Nicolae Paulescu s-a stins în 1931 purtând asupra sa tristețea imensei nedreptăți înfruntate din partea comunității științifice. Lupta pentru adevărul savantului român în fața înaltelor autorități mondiale ale științei a fost inițiată de fiziologul scoțian Ian Murray, implicarea sa fiind susținută și de vicepreședintele Fundației Nobel, profesorul A.W.K. Tiselius, ce admite pionieratul doctorului Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic. Cauza recunoașterii meritelor științifice a doctorului român este urmată și de profesorul Ion Pavel prin cartea „The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin” publicată în 1976. Recunoașterea însemnătății operei lui Nicolae Paulescu a fost umbrită și de controversele pe tema antisemitismului, viziune ce ar fi emanat din activitatea politica a savantului. Țara sa natală se întoarce spre meritele omului de știință, numindu-l post mortem pe doctorul Nicolae Paulescu ca membru al Academiei Române. Savantul a locuit până la moartea sa în „Casa cu Geamuri Bombate”, fiind gazdă pentru omul de cultură Nicolae Iorga, scriitorul Barbu Delavrancea, artiștii Dimitrie Paciurea, Ion Jalea, Artachino și bineînțeles, distinse nume ale Medicinei, colegi de-ai profesorului precum Mina Minovici și Victor Babeș. După moartea savantului Nicolae Paulescu, din anul 1931, casa nu a fost naționalizată și acolo au locuit tot timpul urmașii dr. Paulescu, inclusiv după 1948. Din câte știu, ultima dată aici a locuit o doamnă chinezoaică, cel puțin așa umbla vorba prin târg. Noul proprietar al casei, doamna Anca Vlad, dedica acest proiect întemeierii Muzeului Farmaciei Catena, domeniu în care activează prin lanțul omonim. Cunoscuta colecționară de artă, doamna Vlad, a primit ca sugestie aceasta inițiativă de la domnul Eduard Uzunov, fondatorul și președintele Regatta Real Estate Company. Împărtășind această afinitate pentru cultură, domnul Uzunov s-a implicat în activități de mecenat și conservarea artei, dincolo de proiecte de sprijinire a creativității contemporane. „Dincolo de nobila lor însemnatate, fiind printre primele domenii ce onoreaza viziunea, efortul și dedicarea omului, Medicina și Farmacia vor reprezenta oricând repere care să ne inspire mândria de a fi români, grație operelor revoluționare pe care savanți precum Nicolae Paulescu, Ioan Cantacuzino, Victor Babeș sau Ana Aslan le-au lăsat posterității. În fața acestei moșteniri, a milioane de vieți salvate și a aportului la continuul progres al științei se impunea un muzeu al farmaciei, care să mențină fascinația pentru acest frumos domeniu de studiu și care să ne reamintească valorile reale ale acestui popor”, a declarant Eduard Uzunov. Tranzactia a inclus și bunurile ce au aparținut familiei Paulescu, între care se evidențiază piese de mobilier, colecții de cărți, tablouri și alte obiecte memorabile, ce vor deveni parte a colecțiilor viitorului muzeu al farmaciei. Și astfel a „reînviat” casa cu geamuri bombate, redevenind o adevărată bijuterie arhitecturală și pregătindu-se pentru viitoarea sa destinație, aceea de Muzeu al Farmaciei, unde putem vedea chipurile celor care și-au dedicat viața acestui domeniu mirific al cercetării, precum Nicolae Paulescu, Ioan Cantacuzino, Victor Babeș sau Ana Aslan. Colecțiile muzeale de obiecte importante ale acestora, sau cele îndrăgite de ei, diplome și premii primite de-a lungul carierelor lor prestigioase, tablouri, diferite artefacte și cărți, toate ne vor apropia mai mult de aceste personalități de prestigiu ale României.
Lasă un răspuns