Pentru a fi întărite, la ridicarea cetăților și fortificațiilor dacice de acum 2000 de ani a fost folosită o tehnică arhitecturală specifică. Este vorba despre „Murus Dacicus” (latinescul pentru „Zidul Dacic”) este denumirea dată unei metode de construcție pentru zidurile cetăților și fortificațiilor din Dacia antică. Tehnica a fost dezvoltată înaintea cuceririi romane, fiind o combinație între metodele tradiționale din Dacia și metode împrumutate din arhitectura greacă. „Zidul Dacic” este format din două ziduri exterioare, clădite din blocuri de piatră cioplite sub formă de paralelipiped dreptunghic, aparent fără a se folosi mortar între ele. După așezarea fiecărui rând de blocuri, spațiul dintre cele două ziduri era umplut cu pietriș și piatră spartă amestecate cu lut și apoi compactate. Legătura dintre cele două ziduri, interior și exterior, necesară pentru a rigidiza structura, era realizată prin intermediul unor grinzi din lemn ars care erau cioplite la capete sub formă de pană (coadă de rândunică), pentru a se bloca în șanțul săpat în partea superioară a blocului de piatră. În general grinzile erau perpendiculare pe cele două ziduri (interior și exterior), iar la colțuri abordau diferite unghiuri. Grinzile erau plasate din loc în loc, pe fiecare rând de blocuri de piatră, spre a ține zidurile strâns unite.
Această fortificație „Murus Dacicus” a fost descoperită la cetățile de la Costești – Blidaru, Luncani – Piatra Roșie, Sarmizegetuza Regia (Grădiștea de Munte – Dealul Grădiștii), Grădiștea de Munte – Vârful lui Hulpe și cu modificări pentru a se adapta în teren, la cetățile de la Bănița și Căpâlna. Deși construcții similare au existat în lumea greacă antică, „Murus Dacicus” are particularitățile lui care îl diferențiază de zidul elenistic, printre care absența butiselor. Mai era în epocă și Zidul Galic („Murus Gallicus”). Există destule similitudini și între zidul galic si murus dacicus: emplectonul, prezența bârnelor, ca parte a structurii de rezistență și palisada în partea superioara a zidului. Pe unele dintre blocurile acestor cetăți se regăsesc incizate, în grupuri de una, două sau trei caractere, aproape toate literele alfabetului grecesc, Α, B, Χ, Δ, E, Φ, Γ, Ψ, Η, Ι, Κ, Λ, M, N, O, Π, P, Σ, T, Θ, Y, Ω, Ξ, Ζ. Posibil ca la construirea acestor ziduri să fi fost folosiți meșteri pietrari din Grecia, sau cei locali, geto-daci, cunoșteau și foloseau alfabetul grecesc, spre a numerota blocurile de piatră și locația acestora în structura zidului.
Fortificațiile construite în acest fel erau groase de trei – patru metri, ceea ce pentru acea epocă era o performanță deosebită, dacă ținem seama de faptul că erau înalte de opt – zece metri. Doar imaginându-ne cum arătau acum 2000 de ani celebrele cetăți ale dacilor vom înțelege tehnica de care dădeau dovadă strămoșii noștri, dar și efortul făcut de aceștia pentru apărarea țării. Columna lui Traian, acest monument ridicat la Roma pentru a marca triumful împăratului roman în războaiele cu dacii, dar în egală măsură şi vitejia acestora, înfăţişează și câteva scene de asediu al unor cetăţi dacice. Soldaţii romani escaladează cu ajutorul scărilor zidurile înalte, dar sunt respinşi. Reiau asediul şi în final sunt biruitori. În altă scenă, soldaţi cu târnăcoape încearcă să facă o breşă în ziduri. Cum nu reuşesc, aduc un turn din lemn pe roți, din care încearcă să treacă direct pe zidurile cetăţii. Până la urmă însă, au cedat toate cetăţile, una din cause fiind lipsa de apă în timpul asediului. Un specialist în arhitectura militară a geto-dacilor, profesorul Ioan Glodariu, dădea următoarea explicaţie: unele dintre popoarele așa zise barbare nu foloseau tehnica asediului. Totdeauna atacurile lor erau fulgerătoare şi de scurtă durată. Ca urmare, fortificaţiile dacice nu au fost proiectate pentru ca să reziste la asedii îndelungate.
Totuși, efortul făcut pentru ridicarea acestor cetăţi şi fortificaţii a fost unul extraordinar şi s-a întins pe aproximativ 150 ani. S-au identificat un un număr de peste 90 de fortificaţii, amplasate pe drumurile comerciale, pe culoare de trecere şi în punctele strategice, „un adevărat sistem defensiv al Daciei, care, sub această formă, ar fi unic în Europa barbară“. O caracteristică ce a atras atenţia a fost aceea a „cetăţilor pereche”, plasate la intrarea şi ieşirea drumurilor ce străbăteau lanţul Carpaţilor. Şi mai trebuie subliniat că ridicarea acestui sistem s-a făcut cu munca oamenilor liberi, în contul obligaţiilor pe care le aveau faţă de rege. În mod sigur au fost folosiţi meşteri aduşi din coloniile greceşti de la ţărmul Mării Negre, de la care au învăţat tehnica de construcţie elenistică a zidurilor. Dar condiţiile naturale și probabil și graba cu care lucrau, le-au impus dacilor să dezvolte o formă proprie de zid, numită de arheologi „murus dacicus”. Un astfel de zid ce avea o grosime de 3 m, era lipsit de fundaţie. Terenul era pregătit în prealabil, uneori printr-un imens volum de muncă, fie prin terasare, tăierea unor trepte în malul abrupt, cioplirea stâncii masive, fie prin aducerea de pământ din alte zone. Unde era cazul, se executau chiar mici contraforţi, pentru a împiedica alunecările de teren. Feţele zidului erau din blocuri de calcar fasonate şi spaţiul dintre ele se umplea cu emplecton – pământ sau pietre sfărâmate. Diferenţa faţă de zidul elenistic vine din faptul că în vreme ce acesta folosea bârne de lemn cu capetele cioplite în formă de coadă de rândunică ce se introduceau în nişte jgheaburi săpate în zid pentru fixarea zidului exterior, la murus dacicus aceste bârne fixau zidul exterior de cel interior. Pe coama zidurilor se ridicau palisade de lemn din pari ascuțiți, sau se aşezau bârne groase, înclinate pentru ca apa de ploaie să se scurgă, iar deasupra se punea un strat de pământ pentru a le proteja de foc.
Izvoarele păstrate ne arată că romanii au considerat aceste fortificaţii şi cetăţi un obstacol serios. Astfel, Dio Cassius spune că „Traian a ocupat munţii întăriţi“ şi „a început să urce pe înălţimi, ocupând cu mari primejdii colină după colină şi se apropia de capitala dacilor.“ Tot de la el aflăm că între condiţiile impuse lui Decebal pentru încheierea păcii care a pus capăt în 102 primului război figura şi aceasta: „să distrugă întăriturile“. Informaţia este confirmată de Columnă, unde putem vedea daci care desprind cu târnăcoapele un zid de cetate, şi de descoperirile arheologice care au evidenţiat urme de distrugere şi apoi de refacere în grabă a zidurilor în preajma celui de al doilea război, din 105 – 106 d.Hr., la Piatra Roşie, Blidaru şi Sarmizegetusa. Iar la sfârşitul celui de al doilea război, romanii au distrus din temelie cetăţile dacice. Tot Columna ne arată cum soldaţi romani dau foc unei cetăţi. Un efort constructiv de un secol şi jumătate a fost distrus în câteva zile. Căci nicăieri şi niciunde zidurile şi liniile fortificate nu au putut proteja cu adevărat, indiferent câtă inteligenţă s-a întrebuinţat pentru conceperea lor şi cu cât efort au fost ridicate. Ele au fost o pavăză temporală, ascunzând forța de șoc armată și oferind un avantaj celor din spatele zidurilor.
Lasă un răspuns