Arhiva zilnică: 23 iulie 2024

Catalanii din Valahia Mare în secolul XIV. Valeriu Papahagi sau fascinația Pindului…

Data: 24 iulie 2024 by Ionuț Țene

Munții Pindului se întind pe o rază de circa 790 de kilometri din Albania de sud-est până în Peloponez, fiind considerați coloana vertebrală a Eladei. Cel mai înalt vârf este Smolikas, înalt de 2637 m. Munții formați din roci vulcanice și metamorfice sunt acoperiți cu frumoase păduri de conifere și foioase, dar și de pășuni cu iarbă pentru turmele de oi și vite. Munții Pindului sunt vatra unei populații străvechi formate din traco-iliro-geți romanizați, care au intrat în istorie din secolul VIII cu numele de valahi. În acestă catenă montană s-a plămădit un popor de păstori și agricultori a cărui genotip ancestral prin filiația traco-iliro-geto-daco-romană se întindea pe un areal imens din Europa centrală și de sud-est, cu conexiuni celtice până în Silezia, Carpații Păduroși, Alpii de est, și Nipru. Din munții Pindului și Haemus s-au extins valahii în Tesalia și Epir, formându-se ca neam distinct, încă de la sfârșitul secolului VI, când deja vorbeau o limbă originară, o proto-română străveche, confirmată de sintagma „torna, torna fratre”. Theofilact din Simocatta, care a trăit între anii 570 – 640 scria în „Istoriile” sale că în timpul unui marș de noapte al armatei bizantine condusă de Comentiolus, unul dintre soldați a observat cum stătea să cadă un sac cu provizii aflat pe un catâr. Vrând să-și atenționeze camaradul, a strigat „în limba băștinașă”: torna, torna! (adică să întoarcă sacul pe catâr). Soldații au interpretat acest îndemn ca pe un semnal de alarmă și au început să-l repete cu răcnete din om în om. Bizantinii cât și avarii sunt atunci cuprinși de panică, fiecare armată fugind în direcții total opuse. În lucrarea sa „Cronographia”, Teofan Spovednicul (752 – 817) relatează aceeași întâmplare într-un mod diferit, adică soldatul văzuse povara catârului căzând și rostește „în limba părintească” – torna, torna, fratre! (adică să se întoarcă după sacul căzut).

În Munții Pindului deja putem vorbi, în secolul VII, de un teritoriu locuit de valahi, recunoscuți de greci ca păstori, agricultori, dar și destoinici luptători. Un cronicar bizantin Georgios Kedrenos din secolul XI amintește la 976 ridicarea a patru frați din neamul Șișmanilor, neam de țari bulgari din Ohrida care s-au ridicat împotriva împăratului Vasile al II-lea de la Constantinopol. Cronicarul grec amintește de uciderea unui fecior David de către „valahii călători” (păstori), între Castoria și Prespa la locul numit „Stejarii-Frumoși”. În secolul X valahii erau o populație care trăia și se înmulțea în Balcani, locul lor originar. (George Murnu, Istoria Românilor din Pind. Valahia mare 890 – 1259, Ed. Minerva, București, 1913, p, 13). Din acest popor autohton și originar s-a născut savantul și scriitorul aromân Valeriu Papahagi, care provenea dintr-o familie de elită a intelectualităţii arromâneşti, din care au făcut parte Nicolae, Pericle, Tache, Emil, Emil George, Marian, Adrian, Toni, Lambardache, Constantin Dorin, cu toţii purtând ilustrul nume de Papahagi. Valeriu Papahagi s-a născut la Avdela, în jurul anului 1906, purtând cu el dragostea pentru tradiţia strămoşească. Satul de un pitoresc fascinant este situat la 40 km sud-vest de orașul Grevena, la 1.300 m deasupra nivelului mării, în Munții Pindului. Acesta se află la granița de azi a Parcului Național Pind. În acest spațiu mirabil, parcă rupt din balada „Miorița”, s-a născut cărturarul, care a fost unchiul profesorului și scriitorului clujean Marian Papahagi. Viitorul savant a copilărit la Istanbul, alături de fratele său, Emil George, unde tatăl a fost directorul internatului universitar românesc. Cei doi fraţi urmează Şcoala franceză a călugărilor iezuiţi, iar din primăvara anului 1919, când familia se stabileşte la Bucureşti, Valeriu va urma Liceul „Spiru Haret”, iar mai apoi Facultatea de Litere şi Filozofie, unde-l are ca profesor pe savantul Nicolae Iorga, cel care-l va recomanda şi pentru o brusă la Şcoala Românească din Franţa. Îşi susține doctoratul cu academicianul Constantin Rădulescu Motru, iar între anii 1940-46 predă limba română la Universitatea din Madrid. Revenit în ţară, devine ca profesor de portugheză la Universitatea din Bucureşti, iar mai apoi de limba spaniolă. Se stinge din viaţă, respectat de elita intelectuală a țării, în vara anului 1983.

Opera lui Valeriu Papahagi îl recomandă ca unul dintre marii filologi ai ţării. Românii, munteni prin excelentä, au împânzit văile și pășunile munților Pindului până adânc în Macedonia. Ca bursier propus de Nicolae Iorga, cărturarul aromân a făcut cercetări de arhivă la Veneţia, Genova şi Paris. După război, în perioada 1940-1946, cât a fost ataşat cultural al Legaţiei române de la Madrid, cercetările sale arhivistice cu privire la trecutul european al aromânilor aveau să fie dezvoltate. „Viaţa culturală a aromânilor în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui de-al XIX-lea” este titlul sub care Valeriu Papahagi îşi aduna, la sfârşitul anilor 1970, studiile sale de istorie a culturii aromâne, plănuind o lucrare care să pună în evidenţă puterea de renaştere a acestei comunităţi, vitalitatea ei şi forţa de adaptare, curiozitatea intelectuală şi spiritul intrepid, deschiderea către nou, mobilitatea socială şi economică. cartea vede însă lumina tiparului mult mai târziu. La sfârșitul anilor 70 ai secolului trecut, când Valeriu Papahagi își finaliza manuscrisul, studiile aromâneşti beneficiaseră deja în țara noastră de aportul important al unor cercetători de talia Matildei Caragiu-Marioţeanu, a lui Victor Papacostea, Nicolae-Şerban Tanaşoca şi Nicolae Saramandu. Menționez că, Valeriu Papahagi a preluat în volumul său o sumă de informaţii şi noi date din literatura internaţională de specialitate, conform editorului Viorel Stănilă. cartea vede lumina tiparului în 2015 la editura Institutul Cultural Român. Valeriu Papahagi a fost un expert recunoscut al Valahilor din Munții Pindului, din Tesalia, Macedonia și Epir.

Valahii în secolul IX sunt amintiți în provinciile Tesalia, Epir, Macedonia și Munții Haemus de cronicile bizantine, iar liderii lor sunt numiți „duci”, având funcții administrative în Imperiul Bizantin. (George Murnu, Istoria românilor din Pind – Valahia Mare, 980 – 1259, Tiparul Institutului Minerva, București, 1913, p. 18-21). Valahii din Tesalia sunt așa de numeroși că în secolul XII țara se va numi Valahia în loc de Tesalia. Regiunea se va intitula astfel Țara Valahilor până la ocuparea de către turci. Din toate acestea rezultă că nu este exclusă putința existenței unei Vlahii pe Munții Tesaliei în veacul al X-lea; hârtia împărătească publicată recunoaște indirect, recunoscând un cerc de cârmuire’ deosebit pentru Vlahii Eladi. Aceasta este«terra Blacorum» din Pind. Ființa ei dovedște că românii nu puteau fi tocmai de curând așezați în Tesalia.” (George Murnu, op. cit., p.23).

Tăria locurilor ocupate de romani era destulă chezășie pentru siguranța lor. În cetățile lor naturale nu putea să le fie mai rău sub Bizantini decât pe timpul turcilor. Că așa a fost în cele dintâi veacuri. La trecerea prin țara lor a lui Beniamin din Tudela, ne-o spune acesta destul de plastic: „nici un domnitor nu poate să-i supue» (oneque rex ullus eos domare potest»); expresia aceasta e răsunetul unei convingeri căpătate după un șir de experiențe din partea multor generații anterioare din Grecia. (ibidem). Cronicarul evreu Benjamin din Tudela, în secolul al XII-lea, este autorul primei relatări despre statul independent „Vlahia Mare” din munți. El scria astfel: „Nici un om nu poate urca să se lupte împotriva lor și nicun rege nu poate domni peste ei.” Vlahia Mare, care în limba greacă sună „Μεγάλη Βλαχία”, ca „Megale Vlachia”, a mai fost cunoscută și ca „Tesalia vlahă”. În secolul XII era un stat al păstorilor vlahi, incluzând zona Tesalia, zona centrală a Munții Pindului și unele părți ale Macedoniei. Altă regiune vecină de la vest, în care se stabiliseră păstori valahi este Acarnania, citată de cronicarul Ioannis Apokaukos ca fiind atunci „Mikri Vlahia”, adică Vlahia mică.Despre această geografie etno-istorică Valeriu Papahagi a scris studii interesante și cu acribie. Abia după 1990 a fost opera publicată. Astfel, a fost publicată o ediție îngrijită și prefațată de Alexandru Gica, la editura Cartex din București, în 2021, carte intitulată „Relațiile dintre aromâni și daco-români în trecut” în care creionează un curs istorico-economic și lingvistic despre conexiunile din românii balcanicii și cei din spațiul carpato-danubiano-pontic, dar și rolul fundamental al orașului Moscopole, ca și o capitală comercială și culturală a tuturor valahilor de la sud și nord de Dunăre.

Elis Râpeanu a scris o scurtă monografie despre marele cărturar intitulată sugestiv: „Umanistul Valeriu Papahagi și studiile sale privind trecutul aromânilor” (Editura TIPO-MAN, Ploiești, 2010). Autorul consideră o datorie morală și științifică recuperarea operei cărturarului, care se trage din familia istorică Papaphagi, care a devenit preocupată de spiritualitatea românilor din zona balcanică. Elis Râpeanu a subliniat rolul lui Valeriu Papahagi în aducerea la suprafață și cunoștința lumii științifice nord-dunărene a istoriei românilor din zona Pindului, cu Tesalia și Epir, cunoscută ca Valahia mare și Valahia mică. Acest teritoriu montan cu sate valahe răzlețite are o istorie milenară și o identitate distinctă în Grecia continentală, precum și o administrație locală și „ducală” proprie în cadrul imperiului roman de răsărit, încă din secolele IX și X. Valahii din Munții Pind au intrat în cronicile istorice, mai ales odată cu epoca cruciadelor și mai ales cu instalarea statelor latine în Bizanț după cruciada a patra din 1204. Valeriu Papahagi a fost „nu numai un continuator, ci și un întregitor și un deschizător de orizonturi noi în aromânistică, prin amploarea izvoarelor, a documentației în domeniu și a comentariilor personale” scria în cartea sa Elis Râpeanu. În continuarea acestor elogii doresc să amintesc lucrarea de excepție a lui Valeriu Papahagi, intitulată „Catalani și vlahi în Europa de sud-orientală a secolului al XIV-lea” apărută imediat după cel de-al doilea război mondial, la București, în 1946. Studiul este o exhaustivă cercetare științifică, fundamentată pe documente inedite despre istoria Valahiei din zona Pindului în perioada cruciadelor și a contactului cu cavalerii și mercenarii catalani și cu acest nou stat iberic înființat pe teritoriu valah după cucerirea Constantinopolului de către cruciați în 1204, mai ales la începutul secolului XIV. Împărații bizantini aveau nevoie de „campania catalană” în cruciada pornită împotriva turcilor. Andronic al II Paleolog a solicitat mercenari catalani și iberici pentru a lupta cu otomanii. După pacea de la Caltabellota din 1302 pentru supremația Siciliei, între Casa de Anjou și cea de Barcelona – Aragon, „almogavarii”, care conform unui cronicar catalan erau „catalani, aragonezi și saracini” care „trăiau decât din fapte războinice” au fost angajați de împăratul bizantin în cruciada antiotomană. Comandantul ibericilor, majoritatea catalani și aragonezi, era Roger de Flor, care pleacă din Messina, cu circa 6000 oșteni, împreună cu servitorii, țiitoarele și soțiile spre Constantinopol. Roger de Flor este făcut mare duce și căsătorit cu nepoata împăratului Andronic al II Paleolog, principesă din neamul valah al Asăneștilor, care domnea în Bulgaria. Succesele militare anti-turcești ale lui Roger de Flor au stârnit invidia genovezilor care îl plătea pe Mihail Paleolog, gelosul frate al împăratului. În aprilie 1305, Roger de Flor este asasinat împreună cu însoțitorii săi de către un grup de asasini plătiți de fratele împăratului. Alți iberici au fost uciși la ordinul lui Mihail Paleolog, fapt ce a dus la „răzbunarea catalană” în toată Tracia, așa cum menționează cronicile epocii. Catalanii se aliază cu turcii și se luptă cu principele Mihail Paleolog. Un istoric bizantin Pachimere menționează că valahii care trăiesc în Tracia, „până dincolo de Vizia” pe malul Mării Negre, se aflau în oastea imperială. În cadrul acestui război, cronicarii bizantini dar și cei iberici amintesc de Valahia mare din Tesalia. Cronicarul Ramon Muntaner scrie despre „Regatul Valahiei”, adică „el reyalme de Larcha e de la Blaquia”, făcând referire la despotatului Epirului și cel al Valahiei Mari sau al Neopatriei. Evreul spaniol Tudela scria despre valahi ”cei ca cerbii de iuți”, iar Nicetas Choniates numea Tesalia ca Valahia mare.

În perioada expediției almogavarilor în Tracia, într-o scriere a unui călugăr dominican de origine franceză, intitulată „Descriere anonimă a Europei orientale” spune clar că „între Macedonia, Ahaia și Tesalonic este un popor numeros și răspândit, numit al Vlahilor” și că acești „pastores Romanorum”, care „au locuit odată în Ungaria” de unde au fost „scoși de Unguri” (sec. X) s-ar fi răspândit în Grecia și dispun de un excelent „caș, lapte și carne” din abundență. Deci Tesalia, Ftiotida și Locrida erau locuite de vlahi în secolele XIII și XIV. Capitala Valahiei mari era cetatea Neopatras, situată pe malul râului Sperchios și la poalele versantului muntelui Oeta. Regi ai Valahiei mari au fost Ioan I Anghelos și bolnăviciosul Ioan al II-lea Anghelos. Acesta fiind minor Vlahia mare a fost administrată de un văr Guy al II-lea de la Roche după mopdel francez sfătuindu-se cu baronii valahi – „avec les barons de la Blaquie”. Catatalanii au pustiit Tracia și Macedonia, între anii 1306- 1307. Catalanii recunosc ca șef un amiral francez și devastează peninsula Athos și mai ales așezământul Hilandarul, apărat de egumenul Daniil și apoi Salonicul. Catalanii subordonați francezilor și regelui Carol de Valois reușesc să ocupe cu greu Valahia mare abia în 1309. Francezii și catalanii se aprovizionau cu grâu din Valahia mare. Ei se despart de turci și iernează în Pind, iar vara coboară și se hrănesc cu grâul valahilor din câmpiile mănoase ale Tesaliei. Ei nu reușesc să cucerească castelele valahilor din munți. Tesalia este amintită ca o „terra Blachorum”, unde valahii puternici ca și munții în care trăiau nu au cedat în fața atacurilor catalanilor. Almogavarii se înțeleg cu sebastocratorul debil Isac al II lea Anghelos, iar amiralul francez Thibaut de Cepoy pleacă în Franța prin 1310. Catalanii aliați cu ducele Atenei trec prin Valahia mare unde este cea „mai aspră țară din lume”. Valahii duc un război de gherilă contra catalanilor și aragonezilor, care erau și temuți corsari. Catalanii nu se înțeleg nici cu ducele Atenei și-l înfrâng într-o bătălie la lacul Copais în martie 1311, pentru că nu și-au primit banii. Cronica Moreei arată clar că ducele Atenei nu a reușit să cucerească cu ajutorul catalanilor Valahia mare din Tesalia.

După ce au devenit stăpânii Atenei catalanii numesc duce pe un anumit Roger Deslaur. Catalanii nu au renunțat la cucerirea Valahiei mari, ducând lupte grele în munți pentru cucerirea acestei țări între anii 1317-1325, cucerind și capitala valahilor: Neopatras. Șapte cetăți ale valahilor au fost oferite de catalani regelui Siciliei, Frederic al II-lea. În secolul XV cetățile valahe au fost conduse de castelani catalani. Legile Barcelonei numite „usatges” sunt introduse în legislația Valahiei mari. La sfârșitul secolului XIV după stingerea urmașilor pe linie bărbătească a regelui Siciliei, regele Aragonului vrea să preia Valahia mare dar nu reușește. Bizantinii se opuneau. Regele Petre al IV al Aragonului se intitula „duce de Patra” la 1381. Exista și un vicar de Zeitun. Spre anul 1400, regele Aragonului pierde Valahia mare, în care se înfiltrau albanezii. Tesalia rămâne un ținut valah autonom. Ducatul Atenei se prăbușește iar Baiazid Fulgerul se înfiltrează cu turcii săi puternici în Balcani. Istoricul atenian Laonic Chalcocondilas vorbește în perioada căderii Constantinopolului de o Tesalie valahă și de Munții Pindului unde viețuia o populație valahă a cărui grai este asemenea cu al dacilor ce trăiesc la Istru și care au trăsături comune.”

Națiunea 682

Data: 24 iulie 2024 by Administrator

Descarcă PDF

Distrugerea și aruncarea României în războiul altora

Data: 24 iulie 2024 by Ion Măldărescu

Cercetătorul Mircea Vâlcu Mehedinți a editat, prin anii 2011-2012, patru volume documentare intitulate „Distrugerea și cucerirea României fără război”. Inspirat titlu! Câţiva ani mai târziu, un neica-nimeni, ajuns vizir cu firman merkelian peste Rezervația americană de la Marea Neagră, a emis un titlu de carte care poate completa pe cel al cercetătorului, dar în sens negativ: „Pas cu pas” (unul înainte și zece înapoi!). Deci vă rog citiți titlul complet al volumelor. Cine ar putea spune că „iubiții noștri conducători” (cozile de topor autohtone pe post de „aleși ai neamului”) fac glume nesărate nu sunt prea departe de realitate!. Deși România poate alimenta întreaga planetă cu sare timp de două-trei sute de ani, din salinele din România nu se mai extrage sare nici pentru consum propriu, nici pentru export. Însă, România importă sare de calitate îndoielnică. Cetățenii României bogateă (nu doar în sare), mănâncă „sare de Himalaya” extrasă din mina Khewra, din Pakistan, situată în apropierea Munților Himalaya. Dar asta-i cam de multișor poveste.

În toate salinele din „Westul sălbatic al Europei”, amenajarea de încăperi subterane – chipurile pentru excursioniști – a început cu peste 20 de ani în urmă. Deci, nimic nu este întâmplător. Nu am înțeles de la început pentru ce atâta efort „estetic”? Acum, știu pentru că aici, în țara nimănui, nemernicii ocupanți militari ai Țării suverane înainte de decembrie 1989, aduși cu statut de bază militară americană la Kogălniceanu de către timonierul fără scrupule Petrov și împuiați pe tot teritoriul fostei R.S.R., fac „legea” mai ceva decât au făcut-o înaintașii lor în Westul lor sălbatic, când au confiscat pământurile amerindienilor, iar pe aceștia, fie i-au ucis, fie i-au închis în „rezervații”.

În anul de grație 2024, în Rezervația România umblă vorba că, prin contribuția de netăgăduit a zburătorului de lux de la Cotroceni și a lacheilor oficiali a început noua serie de sacrificii pentru români. În Salina Turda românii nu mai au acces. Se vorbește că Salina Turda (în curând, poate și cea de la Ocnele Mari sau alta) și-ar fi schimbat „profilul”. Ar fi fost predată cu sare și bagaje americanilor care ar fi transformat-o în comandament, buncăr subteran anti rusesc cu stele albe, dungi roșii, fond albastru și zdrențe UE-iste. Așa o fi? Totul e posibil! Cert este că Salina Turda a fost folosită ca adăpost antiaerian și în cel de-Al Doilea Război Mondial și poate adăposti peste 800.000 de oameni, dar în țara lui Ștefan, Mihai, Ion și Nicolae doar cotropitorii care au cucerit reduta fără a trage un foc de armă pot intra cu „arme și bagaje”. „Iată încă o țintă pentru rachetele rusești Iskander și Kinjal…iar românii habar nu au ce li se pregătește”.

E vreo noutate? Nu! Întotdeauna, ocupanții comit crimele, dar de plătit, „turcu’ plătește!”. Adică opincarul român, vândut „Pentru un pumn de dolari” la talciocul de la Davos de către cei trei „escu” de după Ceaușescu și de parazitul trădător de țară, „Onanis”… cum l-a citat inocentul copil din emisiunea lui Virgil Ianțu[1]. Guvernele lor, cu pașale temporare alde Cîțu, Ciucă, Ciolacu… „Trei, Doamne și toți trei!” continuatori ai alde Roman, Năstase, Stolojan, Boc, Ponta, Călin Popescu-Tăriceanu, Ciorbea, Orban… reziduuri toxice ale Rezervației Ro, care și-au bătut joc de țară și de români.

România a fost cucerită „Pas cu pas” fără să se tragă un glonț. E doar o chestiune de timp până când Unchiul Sam, prin senilul neputincios Biden, ori, mai nou, prin vizireasa lor de rezervă Kamala Haris (altă marionetă W.E.F.) va trimite în Rezervația Ro un asasin calificat, o reiîncarnare a lui George Armostrong Custer, generalul ucigaș de piei-roșii. Sper că nu voi fi acuzat de rasism precum realizatorii magistralului film „Pe aripile vântului”, pentru că „pieile-roșii” în cauză, „amerindienii secolului al XXI-lea” suntem noi, românii, cei rămași fără de țară. Vă mai amintiți, în urmă cu doi ani, europarlamentarul Guido Reil chiar a comparat România cu Westul Sălbatic american… Ulterior și-a cerut scuze, dar porumbelul deja zburase.

P.S. Zilele trecute, când pe toate șoselele din România circulau convoaie militare, un ofițer român a făcut „imprudența” să scrie pe F.B., având în spate imaginea unui convoi militar însoțit de girofaruri ale Poliției și Poliției Militare: „La datorie, alături de aliați!”. Deși nu practic comentariile pe rețelele de socializare, mi-am permis să-i scriu: „Despre care «datorie» vorbiți, Domnule D.-S.? A atacat cineva România și noi nu știm? NU! Un „Președinte” iresponsabil, trădător de țară a aruncat România într-un război care nu este al nostru. Nu avea dreptul. Ceea ce se întâmplă azi în România este în afara Legii și a Constituției României. Ca să aibă valabilitate, acordul semnat de el ca individ (alături de alt reziduu al umanității), trebuia ratificat de Parlamentul României, ceea ce nu s-a întâmplat.

Datoria Armatei României este să apere Poporul Român, nu să fie slugă la străini sau să predea comanda „aliaților” așa cum a procedat Șeful Ștatului Major al Armatei României (aia care a mai rămas). Aliații, cum îi numiți dvs. nu sunt altceva decât niște agresori ocupanți. Românii vor PACE, domnule D.-S., nu vor război comandat de globaliști și declanșat de americani!” cu carne de tun românească. După cca. 30 de minute totul a dispărut: imagine, afirmația ofițerului, comentariul meu… „Quod erat demonstrandum” (dacă mai era nevoie), că „Tacerea e de aur!”. Iohannis, trădătorul de țară să fie chemat la judecata Poporului Român!

Mătușile Puppets…

Data: 24 iulie 2024 by Marin Neacșu

Vă mai amintiți de „Păpușile Muppets” și de cei doi clevetitori din balcon? A fost un serial de mare succes, urmărit de românii de toate vârstele. Nici nu conta ce se întâmpla pe scenă, toată lumea aștepta replicile celor doi, care făceau toți banii. Cam așa s-au prezentat Iohannis și Ciucă la Summitul Aniversar N.A.T.O. Rolul lor a fost poate de a distra participanții, căci altfel nu le văd rostul. Nu am aflat ce au făcut pe acolo și nici chiar jurnaliștii români trimiși să proslăvească activitatea delegației române nu au spus nimic. Gâdea a luat un interviu Nassiryanului dar searbăd, pe măsura ambilor „combatanți”. Multă lume s-a întrebat ce a căutat Ciucă pe-acolo, că oficial nu prea a avut vreun rost. Echipa de campanie a P.N.L. a încercat să ne convingă că Ciucă ar fi fost invitat „neoficial„ pentru că ar fi preferatul Casei Albe la mult prea amânatele și negociatele alegeri prezidențiale. Cel puțin așa și-au dorit cei doi „puppy” să se înțeleagă. Numai că la dineul care a urmat nici unul, nici altul nu au fost prezenți unul supărat că nu i s-a mai dat nicio șepcuță, celălalt pentru că nu avea ce căuta pe acolo iar Administrația Casei Albe nu a vrut să încalce protocolul pentru o… slugă, căci așa au ajuns reprezentanții României în fața Înaltelor Porți: slugi prea-plecate, mult prea aplecate. Degeaba a pus Iohannis țara, cu resurse, teritoriu, infrastructura, tehnică militară și militari la dispoziția partenerilor mai mult sau mai puțin strategici, nu a primit nici măcar un moț pe bască.

Supărat ca prostul pe sat, „nu a mai onorat” dineul oficial, iar Biden a pierdut ocazia să îl întrebe cei îi mai fac copii și cum e viața în Stupidistan. Și toate astea se întâmplă după ce România a deschis larg granițele către toți samsarii și traficanții cu pașaport american, tot la ordin cotrocean, tot în speranța că va primi și el ceva la schimb. Și a primit, un șut în posteriorul prezidențial.

Odată ajunși acasă au trecut la activitățile zilnice. Iohannis a dispărut, (s-o fi dus oare să revadă locul cu ursu’? Ciucă ne vorbește despre faptul că a decis să candideze la președinție și că suntem amenințați dar trebuie să ne păstrăm calmul. Iată ce spunea domnul Ciucă despre „amenințările televiziunii ruse”: „Televiziunea rusă de stat, care răspândește frecvent propagandă de război, amenință în mod deschis cu atacarea capitalei României. Nu cred că această amenințare este realistă în prezent și cred că ar trebui să ne păstrăm calmul. Datorită partenerilor noștri și Armatei României, suntem în siguranță”. Îmi pare rău să constat că un general al armatei române, fost ministru al apărării, fost premier, confundă televiziunea unui stat cu statul în sine și că deși s-a declarat deja „doctor” în politică, nu știe să facă deosebirea între informare, dezinformare și amenințare.

De când amenință o televiziune un stat cu război? A da, la noi, Radu Tudor poate amenința pe cine vrea el, inclusiv sau mai ales pe Putin, dar nu ia nimeni în serios ce spune măscăriciul. Pe de altă parte, el, Ciucă, ca om de stat ar trebui să comenteze declarațiile celor de-o seamă cu el, nu ale „Tudorilor” din diferite televiziuni naționale sau locale. Dar „catindatul” Ciucă cu 30 și… ani în slujba țării încă mai crede în basmele lui Ispirescu, el ne vorbește despre partenerii noștri și Armata României.

Care parteneri? Care Armată? Care Românie? Îmi face impresia că domnul premier a condus România legat la ochi și habar nu are unde a dus-o. El, ca și renumita Viorica, ca și covrigarul Ciolacu adoarme cu articolul 5 sub pernă. Dacă însă avem în vedere ultima declarație a purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, ar cam trebui să transpirăm, dar nu pentru că ar vrea rușii să ne atace ci pentru că noi facem tot posibilul să fim atacați. Peskov spune: „Desigur, prezenţa concentrată a navelor NATO – acordăm atenţie Bulgariei şi României, statele de coastă care sunt membre ale alianţei (N.A.T.O.) – desigur că aceasta reprezintă o ameninţare suplimentară pentru Federaţia Rusă, mai ales în situaţia actuală”, dar nici asta nu e amenințare, este doar o atenționare.

Trebuie să ne îngrijoreze această atenționare? Dacă avem în vedere declarația lui Iohannis de la Washington și tratatul semnat dar neratificat cu Ucraina, ar trebui să ne pregătim de ripostă din partea Rusiei. Dacă promisiunile lui Iohannis privind extinderea prezenței americane la Marea Neagră și baze și comandamente americane vor deveni realitate. Așa că scumpe domnule Ciucă, eu zic să vă schimbați consilierii care vă împing la declarații de campanie. Vedeți dvs., Iohannis în aproape zece ani de mandat a învățat să tacă. Știe el de ce. Declarațiile catindatului, spuse la balcon, sigur ar fi provocat hohote de răs.

Mergând pe firul păpușilor mai aflăm oarece știri care ne-ar face să râdem dacă nu ar fi de plâns. Aflăm din media că o fostă deputată P.S.D., medic ginecolog fără nicio pregătire în diplomație, nici nu îi dau numele, „s-a ales” consul la Bilbao. Întrebată ce legătură este între ginecologie și diplomație, doamna în cauză a spus: „Să știți că este o foarte mare legătură, pentru că atât medicina, cât și postura aceasta de consul general presupun să lucrezi cu oamenii și cu nevoile lor, să știi să le gestionezi emoțiile, sentimentele, nevoile”. Păi dacă e așa, atunci cei mai potriviți pentru aceste posturi sunt medicii urologi și proctologi. Sunt convins că doamna doctor va reuși să rezolve nevoile românilor din Spania, că pe ale celor din P.S.D. sigur le-a rezolvat, altfel nu ar fi câștigat postul.

Și tot legat de politica externă, de la „Europa Liberă” aflăm o știre devastatoare. Cum care „Europa Liberă”? Europa aia care de câte ori vrea să dea direcții de conduită românilor îl intervievează pe Vladuț, Șeful S.M.Ap. și spune el tot ce trebuie. De data asta RL merge direct, nu mai apelează la nimeni și ne transmite direct din Capitoliu, că o comisie de politică externă a Senatului American ne critică cu mânie proletară pentru că ne permitem să mai avem relații cu China. Vă amintiți când ni se spunea să nu mai cumpărăm telefoane chinezești că ne sunt interceptate convorbirile și să le folosim pe ale lor, că oricum ne interceptează și la W.C.? De data asta senatioții americani sunt supărați că „Academia Forțelor Terestre «Nicolae Bălcescu» din România are un acord oficial de cooperare cu «Universitatea de Inginerie al Armatei P.L.A.» din Nanjing”.

I-auzi dom’le, nu le-au ajuns serviciile secrete, justiția, armata, contractele economice, militare, acuma se bagă ăștia și în învățământ. Eu stau și mă întreb de ce mai plătim noi 500 de parlamentari, dacă avem Senatul american care prin comisiile sale dirijează viața internă a românilor? Eu zic să comasăm alegerile parlamentare cu cele americane și să alegem și noi tot senatorii americani. Nu ar fi mai bine? Că și așa, ai noștri, după cum se vede, habar nu au ce vorbesc iar legile nu se fac la București, ci prin alte metropole. Ce nu ne spune Senatul S.U.A. este ce datorie are partenerul nostru strategic către China și cum a ajuns la suma respectivă. Și dacă tot suntem la capitolul humor extern, trecând peste faptul că Trump a ajuns și la propriu și la figurat într-o ureche, gluma anului a devenit încercarea democraților de a acredita ideea că Trump și-ar fi regizat atentatul ca să câștige în popularitate și să se victimizeze. Nu îi știam pe susținătorii lui Biden atât de glumeți, dar dacă îl susțin în continuare pe Biden se pare că au un simț al humorului și ridicolului foarte dezvoltat. Și încă o idee: eu am spus încă de pe acum două luni că Trump nu va fi lăsat să candideze și am fost aproape de a ajunge proroc. Am ratat, dar… mai e mult până departe.

Recenzii: „Triaj prin sânge și valuri” de Alexandru Petria

Data: 23 iulie 2024 by Redacția

Puterea cărților…

Cărțile au puterea de a ne transporta în lumi diferite, de a ne provoca imaginația și de a ne face să reflectăm asupra problemelor și dilemelor umane. Un astfel de titlu interesant este „Triaj prin sânge și valuri”, apărut la editura Tribuna 2024, scrisă de poetul Alexandru Petria. Poezie plină de suspans și posibilitatea explorării aspectelor profunde ale vieții: „când încep să fugă câinii din oraș/ pentru o viață/ apa uscată/ fiecare om cu ploaia lui/ cum ai o singură moarte, așa și-o singură voce/ numai râu să nu fii!”. „Triajul” este, de altfel, un termen ce denotă evaluarea rapidă a rănilor sau afecțiunilor pentru a se stabili ordinea priorității în tratare sau salvare. Prin utilizarea acestui termen asociat cu „sânge” sugerează că lumea propusă ar putea fi una despre alegeri dificile, considerente morale sau chiar supraviețuire. Este interesant să reflectăm la modul în care personajele vor trebui să facă față situațiilor complicate și să își asume responsabilitatea pentru deciziile lor: „inima răsuflă în pipa de pe masa sufrageriei,/ tresaltă perdeaua de mătase,/ inima bate în scârțâitul ușii/ ce se prelinge ca un covor roșu,/ saltă ritmul în excursiile așteptate,/ inima ascuțită a cuțitului despică/ atriile și ventriculele pâinii,/ când mănânci o friptură/ inima zemoasă din ea se atinge/ de inimile sării și piperului,/de inima verde a rozmarinului,/ nu umbla după ceva în afara inimii,/ numai vidul îl pătrunzi doar cu mintea”.

Pe de altă parte, adăugând conceptul de „valuri” la acest titlu, suntem conduși spre ideea unei aventuri pe mare sau într-un mediu natural periculos. Valurile reprezintă schimbare, imprevizibilitate și putere – iar această combinație cu triajul prin sânge poate indica faptul că personajele vor trebui să se confrunte cu forțe exterioare copleșitoare sau demonii interni. Așa cum ar spune poetul, Alexandru Petria: „Fericirea nu lasă urme la ușă/ numai nefericirea te așteaptă de la gard”. „Triaj prin sânge și valuri” așteptarea spre un alt drum. Lumea dorește să schimbe macazul iar sângele din noi parcă a ajuns gâlgâit. O carte care ne mângâie în fumul unui joint imaginar, o ultimă țigară a sângelui ce ne respiră: „joint/ în creștere,/ unghia lunii/ zgârie cerul/ ca să curgă din el lumina.” (O recenzie de Petru Jipa)

*

Alexandru Petria – spărgătorul de tipare lirice

Poetul bistrițean Alexandru Petria ne-a oferit o nouă surpriză editorială. Așa cum ne-a obișnuit în ultimii ani, ca ceva firesc într-o lume dezinteresată de poezie. Volumul „Triaj prin sânge și valuri” apărut la Editura Tribuna (2024) este un adevărat manifest al neo-expresionismului poetic românesc. Versurile lui Alexandru Petria sunt năvalnice, ca un râu de munte ce adună tot grohotișul înălțimilor, ca apoi să se reverse în marea câmpie a lirismului. Poezia lui Alexandru Petria mustește de metafore șocante și, mai ales, provocatoare, deranjând preajma comodă. Asta și urmărește. Poezia lui Alexandru Petria nu se citește ușor ca un loisir liric, ci reprezintă o provocare care ține în alertă maximă cititorul. Din titlul volumului suntem avertizați de poet că asistăm la un triaj poetic crud, între sângele și valurile unei vieți asumate ca într-un roman de Truman Capote. Paradoxal, poemele lirice ale lui Petria sunt și mini-povestiri cu substrat epic, care ne întoarce privirea de la futilitatea vieții. Poezia este la vârsta biologică a maturității și marilor întrebări despre esențe și lucruri mărunte sau inexistente. Poeziile lui Alexandru Petria sunt instigatoare și revoluționare, atât ca mesaj, cât și ca tramă lirică, Poetul are ceva din proiecția insidioasă a revoltelor liricii americane, fără trecut, dar cu bogat viitor.

Nevoia de a fi altceva decât ceea ce pare a fi. L-aș introduce pe Alexandru Petria în generația de top a poeticii post-decembriste reprezentate de Ion Mureșan, Adrian Suciu sau Marta Petreu. Poetul cu fiecare poem împărtășit publicului exonerează o intima experiență de viață: „când încep să fugă câinii din oraș/să nu te miri că vecinul va lătra câinele/iar apoi o să-l muște…” (când încep să fugă câinii din oraș). E o hiperbolă a unei lumi în care de fapt poezia este alungată din cetate. O situație comună post-modernului. Autorul își asumă o experiență lirică suprarealistă în care apocalipsa stă să vină, doar din vina oamenilor, nu a patrupedelor nevinovate. Petria scrie poezia ca și cum ar scuipa semințe se floarea soarelui sau ar fuma o țigară cu tutun acru din vremea istorică a pachetului Carpați. Îi ies versurile într-un mod natural, fără să fie manierist. Inter-textualismul său este brutal și bolovănos, dar, paradoxal, asta place cititorului avizat. Pentru că poezia lui Petria nu este pentru domnișoare de pension sau fătălăi sociali, ci pentru cititori încercați de luptele simbolice cu versul alb. Poetul este un lider recunoscut al grupării lirice de la Hotel Seven, unde se desfășoară frecvent Zilele revistei Tribuna.

Poezia lui Petria prezintă o parodie magică de tip latino-american, transplantată și transfigurată în spațiul pur și carpatin al Mioriței: „apa uscată e noutatea din robinete,/în țevi, prin caractere,/apa uscată este progresul/vândut pe rețele de socializare… (apă uscată). Contradicțiile expuse de poet fac parte dintr-o contrafactualitate a generației milenariste de poeți români, în care coincidentia oppositorum este o regulă în neregula vieții. Poezia este o summa incendiară a unei fluidității atemporale care rănește inima poetului și cititorului, nu pentru a ucide arta, ci pentru a se realiza trezvia. „Oamenii curg prin oraș/cum ar întinde mâna prin tine și tu prin el…” (suflete). Despre aceste gogoliene „suflete moarte” ale timpului nostru scrie Alexandru Petria conștient că „azi din tine se urcă în cârca zilei de ieri,/mâine se va sui pe azi,/poimâine pe mâine….” (eu loc de amintire).

Poetul șarjează în metafore puternice, ca un străvechi trubadur ajuns cavaler victorios în turnirul poeziei contemporane. El știe bine să ne transmită cu fermitate încercarea: nu te afunda în noapte să cauți viața/pe situri și-n filme…” (rugăminte). Neo-modernismul suprarealist al generației poetice ardelene de după 2000 și-a pus amprenta asupra poetului, care reinventează ca Adrian Mihai Bumb o gramatică proprie, atât lingvistică, cât și socială. „gheața e un fel de umăr în ușă,/descurajare a mușuroaielor zbârlite și transpirate/care visează la unison evadarea…. (o experiență strict personală). Autenticitatea poeziei lui Alexandru Petria nu poate fi pusă la îndoială. Asistăm siderați și flatați, în același timp, la existența unui poet viguros care renaște lirismul românesc prin frământările unui onirism care dă noi forme expresiei din poezia de azi. Sunt forme și valuri de sânge, la propriu, din cuvinte cu puternic impact emoțional și imagistic. „Triaj prin sânge și valuri” este un alter ego, al unui poet dezabuzat de indiferența unei lumi dezinteresate de trăirile poeziei, o lume pe care Petria o împarte cu pumni de metafore alcaline, numai bune de însușit în plex pentru a renaște înnoiți de lirismul originarității și originalității. Petria este spărgătorul de nuci al timpurilor noastre. (O recenzie de Ionuț Țene)

„Muzeul Dracula” din centrul Bucureștiului…

Data: 23 iulie 2024 by Redacția

Bucureștiul este legat etern de domnitorul Vlad Țepes… Și asta pentru că cel dintâi act domnesc cunoscut în istorie datat din scaunul Țării Românești din Bucureşti, este de la Vlad Ţepeş, din 20 septembrie 1459, după care urmează altul, din 10 februarie 1461, dat din acelaşi oraş. O statuie a sa se află la Curtea Domnească, spre a aminti de implicarea marelui voievod în așezarea scaunului domnesc al Țării Românești în această cetate. Chiar dacă în acele vremuri o capitală nu avea sensul de astăzi, suntem mândri de alegerea celebrului domnitor, ce a adus mai spre câmpie locul de unde dirija treburile țării. Pornind de la Câmpulung din zona montană, capitala Țării Românești a „coborât” de-a lugul timpului apoi la Curtea de Argeș și Târgoviște, locul următor ales fiind cel cunoscut ca și Cetatea lui Bucur. „Dracula” este pentru străini „vampirul din Transilvania”, dar pentru românii neaoși este Vlad Țepes, cel care a domnit în trei rânduri și a reușit – e adevărat, pentru puțin timp – să devină independent față de Imperiul Otoman. Chiar dacă locul de naștere al lui Vlad Țepes nu este cunoscut (poate Sighișoara, unde avem Casa Dracula), este considerat că acesta s-a născut în Transilvania și dacă istoric vorbind acesta a fost domn al Țării Românești, cartea lui Bram Stoker l-a trimis înapoi acolo, iar Castelul Bran pe unde nici măcar nu a trecut vreodată, i-a devenit cămin.

Dacă minunata idee de a avea un parc Disneyland cu tematică „draculiană” nu a reușit să devină realitate, totuși Bucureștiul a deschis de curând un „Muzeu Dracula” ce îmbină armonios istoria domnitorului Vlad Țepeș cu ficțiunea brandului Dracula. Undeva, pe strada Hristo Botev, la numărul 32, s-a deschis acest muzeu ce așteaptă vizitatorii curioși de orice fel și de orinde ar fi ei, pasionați de istorie sau de personajele fantastice numite vampiri. Este vorba despre o casă veche, situata aproape de centrul istoric al Bucureștiului, renovată complet și care a devenit gazda „Muzeului Dracula”, iar interiorul acesteia este cu adevărat interesant. Domnul Marius Vasile, PR la muzeu, este cel care ne-a oferit câteva informații în plus despre această inițiativă și fondatorii săi. „Proiectul cultural „Muzeul Dracula” este coordonat, din partea ONG-lui „Ordo Draconum”, de dl. Mugur Bogaciu, membru al Consiliului Director, dânsul fiind unul din inițiatorii acestui proiect, în urmă cu 4 ani, deși nu este istoric de profesie, ci, ca majoritatea membrilor, activează în domeniul privat și este un mare iubitor de istorie și cultură. Ideea acestui muzeu a izvorât din necesitatea reală a existenței unui astfel de muzeu în România sau chiar în lume, dublată de pasivitatea sau nepăsarea statului român de a realiza un astfel de proiect, de a prezenta complexa personalitate a lui Vlad Țepeș/Dracula, care ar prezenta un interes turistic major, în special pentru turiștii străini. Un alt motiv a fost acela de a demonstra că societatea civilă poate realiza eficient, din donații exclusiv, în doar trei ani, un proiect cultural major, pe care statul român nu a reușit nici măcar să îl creioneze în 30 de ani.

În acest moment, complexul muzeal este deschis doar în proporție de 60 la sută, urmând ca după ce vom obține finanțarea necesară, renovăm celelalte clădiri, inclusiv turnul, unic în București, și să extindem expoziția muzeală și în acestea. Va exista de asemenea un sector dedicat copiilor și interacțiunii acestuia cu subiectul, o sală de proiecții de filme cu Dracula, o mică cafenea și o secțiune ce prezintă instrumente medievale de tortură”. „Ordo Draconum”, este un ordin ce se pierde în istorie și din care a făcut parte și tatăl lui Vlad Țepeș pentru o perioadă, supranumit Vlad Dracul. Acesta era un ordin similar cu „Cavalerii de Malta” sau cu „Cavalerii Teutoni”, un ordin ce lupta pentru apărarea creștinismului și organiza cruciade împotriva turcilor. Simbolul acestui ordin era un dragon și de aici supranumele de Dragonum/Draconum/Dracnea/Dracul.

Muzeul este structurat într-un mod interesant. Astfel, la parter se află sălile unde sunt prezentate exponate ce au legătură cu domnitorul Vlad Țepeș, iar la etaj se află o expoziție cu „Dracula în istoria cinematografiei și în industria de divertisment mondială”. Deocamdată, muzeul Dracula se vizitează fără a exista o taxă de intrare, ci doar dacă dorești poți lăsa o donație. Un lucru interesant, văzut rar, este afișul cu „poți atinge obiectele!”. Cumva, jos parcurgi istoria (la parter), iar sus fantezia (showul, imaginația). Jos ai o călătorie prin timpurile când Vlad Țepeș lupta pentru tronul Țării Românești (cu exponate ca la un muzeu de istorie), iar sus sălile cu ceea ce Dracula înseamnă în cultura lumii din ultima sută de ani. (G.V.G.)

Un medalion din argint, înfăţişând o regină egipteană din Dinastia Ptolemeilor, de acum 2300 de ani, descoperit în Bihor!…

Data: 23 iulie 2024 by George V. Grigore

Legătura milenară a plaiurilor carpatice cu țara scăldată de apele fluviului Nil poate fi explicitată prin practica tumulilor funerari asemănătoare cu cea a construirii piramidelor, prin existența unor piramide „naturale” în peisajul montan existent (Vârful Toaca, Vârful Păpușa, etc.), prin existența Sfinxului din Bucegi, dar și prin descoperirea unor artefacte egiptene (satuete, medalionane) pe aceste tărâmuri. Personalități precum Zalmoxe și Deceneu au trecut pe la școala misterelor din Egipt, propovăduind vechea religie valaho-egipteană. În aceeași notă pasionaţii de istorie, utilizatori responsabili ai detectoarelor de metale prezintă o nouă descoperire sub egida Asociației „Dacia Crisius”. De această dată, Dan Marta, din satul Gălășeni, un veteran al descoperirilor importante făcute în județul Bihor, a scos la lumină duminică, pe 28 ianuarie 2024, un frumos medalion din argint cu o imagine feminină în prim-plan, inspirat de o monedă egipteană de acum aproximativ 2.300 de ani. Obiectul a fost descoperit în comuna Măgeşti (jud. Bihor). Descoperirea este inedită prin faptul că acest medalion, care înfăţişează o regină din Dinastia Ptolemeilor, inspirat de o monedă bătută la vărsarea Nilului în Marea Mediterană, lângă orașul Alexandria, a fost descoperit aici, la 3.500 kilometri depărtare, pe Valea Crișului Repede. Cei de la Asociația „Dacia Crisius” s-au consultat în ceea ce priveşte medalionul cu conf. dr. Cristian Găzdac de la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, expert guvernamental pe bunuri arheologice și documentare; istorie antică, numismatică, studii de securitate, protecția patrimoniului. Profesorul, văzând fotografia medalionului, a spus că este posibil să fie o imitaţie după moneda care o înfăţişează pe regina Berenice a II-a a Egiptului.

Regina Berenice a II-a a Egiptului, soția și totodată verișoara Faraonului Ptolemeu al III-lea, a trăit din 267 î.Hr. până în 221 î.Hr. când a fost asasinată de consilierul cel mai apropiat al fiului său, pentru influența sa asupra faraonului, după succesiunea acestuia la tron. Regina era o recunoscută călăreață, victorioasă la Jocurile Olimpice la proba de cvadrigă (car antic, pe două roți, tras de patru cai înhămați unul lângă altul), eveniment despre care s-au scris poezii si epigrame. Mai mult, regina are şi o constelație cerească care îi poartă numele (Părul sau Cosița Berenicei – Coma Berenices – Constelație boreală; în direcția Cosiței-Berenicei se găsește polul nord al Căii Lactee), după ce și-a sacrificat podoaba capilară zeilor, rugându-se pentru întoarcerea soțului Ptolemeu al III-lea teafăr din război. Berenice este un nume cu origini adânc înrădăcinate în istoria antichității și este încă purtat cu mândrie de mulți indivizi în prezent. Acest nume misterios și intrigant fascinează oamenii cu semnificația sa profundă și istoria sa îndepărtată. Originea numelui Berenice poate fi atribuită culturilor greacă și egipteană. Numele derivă din grecescul vechi „Φερενίκη” (Pherenikē), care înseamnă „cea care aduce victorie”. Numele a câștigat popularitate în antichitatea greacă și a fost purtat de multe regine și prințese afirmate. De asemenea, numele Berenice are o legătură puternică cu cultura egipteană și poate să fi fost adus în Grecia de către regina Berenice I a Egiptului, care a fost soția lui Ptolemeu I.

Reputația lor ca regine egiptene puternice și influente poate fi văzută ca o posibilă explicație pentru popularitatea numelui în Grecia antică. Popularitatea numelui Berenice a fluctuat de-a lungul secolelor și a fost influențată de factori culturali și istorici. În general, numele a fost mai frecvent întâlnit în comunitățile grecești și egiptene, unde a fost prețuit pentru istoria și semnificația sa ancestrală. În prezent, numele Berenice nu se numără printre cele mai comune nume, dar este încă purtat cu mândrie de mulți indivizi care apreciază valorile și moștenirea culturală asociată cu el. Numele Berenice a fost purtat și de alte personalități, cum ar fi Berenice Abbott, o fotografă americană renumită pentru fotografiile sale de arhitectură și străzi din New York, și Berenice Marlohe, o actriță franceză cunoscută pentru rolul său în filmul James Bond, „Skyfall”. Aceste personalități ilustre demonstrează variatele domenii în care numele Berenice este prezent și apreciat.

Revenind, putem spune că Dinastia Ptolemeică a reprezentat una dintre cele mai zbuciumate perioade ale istoriei Egiptului, marcată de intrigi şi schimbări. Explicația prezenței acestei mărturii egiptene aici, databilă între secolele IV-II î.Hr., poate începe cu importanta rută comercială pe mare, care pornea din Egipt, lega Levantul de Grecia și de aici poposea în polisurile de pe țărmul Pontului Euxin, de unde se revărsa în ținuturile barbarilor. Orașul-port Tomis, Constanța de astăzi, era cel mai important centru administrativ, economic și comercial de pe Marea Neagră în Antichitate, dar și antica Cerbatis (Mangalia). Aici, la malul mării, exista o comunitate puternică de navigatori și comercianți din Alexandria, singurul loc de unde putea proveni o astfel de piesă. Mai apoi, ar fi străbătut distanțe mari, pe rutele fluviale și terestre, ca parte a intenselor schimburi comerciale cu triburile de dincolo de lanțul Carpatic. O altă posibilă explicație plasează artefactul în la fel de dinamicele schimbări de proprietar ca urmare a raidurilor de jaf, ca parte din prada de război sau ca dar oferit vreunui șef local, la un moment dat.
Din păcate, la medalionul descoperit, rama în care astfel de medalioane erau de obicei încastrate lipseşte. De cele mai multe ori, rama era făcută dintr-un material nobil, frumos ornamentată, chiar cu pietre prețioase, făcând astfel ca rama să depășească în valoare medalionul pe care îl încadra. Medalionul de argint descoperit, datorită lipsei reversului cântărește doar 29,06 grame, în comparație cu moneda pe care o imită, care cântărește 52 de grame. Îi respectă însă dimensiunile, medalionul măsurând între 40 şi 44 mm, pe când moneda măsoară și ea în jur de 42 mm, în funcție de batere. „Moneda care a fost reprodusă în cauză este identificată în mediile de specialitate sub denumirea de „pentekaidecadrachm”, iar asta pentru că greutatea ei o însumează pe cea a 15 drahme din argint, după ce dinastul Ptolemeu I a abandonat standardul inițial al greutății drahmelor de 4,3 grame, în favoarea unui nou standard de 3,57 grame. Este una dintre cele mai mari monede bătute într-un regat elenistic și este atipică sistemului monetar egiptean, motiv pentru care a iscat controverse în mediile științifice, numismații punând scopul baterii ei în legătură cu Al Treilea Război Sirian (246-241 î.Hr.)”, precizează Asociația Dacia Crisius. Piesa a fost predată instituțiilor competente conform legii, urmând ca specialiștii să se pronunțe în privința datelor exacte. Pe viitor este posibil să împodobească o vitrină a Muzeului Țării Crișurilor din Oradea, spre bucuria iubitorilor de istorie.

Acești lideri necrofagi ce fac să pălească și cele violente acțiuni ale trecutului…

Data: 22 iulie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Greșeala Rusiei a fost poate aceea că a atacat ea prima… Nu a așteptat să fie ea cea lovită întâi… Cu primul cartuș, fie și orb, produs oriunde în Occident sau chiar de către unchiul Sam… Sau cu prima armă livrată de NATO prin fel și fel de subterfugii… La cea vreme… Și dacă tot a trebuit să lovească prima, nu a făcut-o măcar printr-un intermediar… Un pion… Căci, dacă Moscova ar fi atacat Ucraina printr-un aliat subordonat, fie și unul de sacrificiu (dacă ar fi sărit Occidentul, unchiul Sam, NATO și UE pe el), și ar fi putut fi oricare dintre vecinii Ucrainei, pentru că aproape fiecare dintre aceștia au probleme nerezolvate cu Kievul, și conflictual-istorice, și conflictual-politice, și ar fi putut fi, în primul rând, obedientul Rusiei – Belarusul, dar și Slovacia, Polonia ori Ungaria, după un exercițiu de (re)inserție a acestora în sfera Rusiei, nu doar de influență, nu doar de manipulare, nu doar de război hibrid, așadar, atacând printr-un intermediar, pe un colț din Ucraina (vizat istoricește de oricare dintre vecinii acesteia), cu totul altfel ar fi decurs lucrurile. Altul ar fi fost ritmul de înarmare a Europei dar și pornirea acesteia de a lupta pentru o cauză, totuși, prea îndepărtată de interesele ei imediate. Și pentru ea, ca întreg, și pentru părțile din ea devenite obediente jugului SUA-NATO. Dar așa, cu ditamai prada așezându-și un colt de labă de urs într-o capcană destul de abil întinsă, lucrurile vor merge de acum înainte doar în direcția războiului în expansiune. A războiului, nu a conflictelor sporadice, zonale. Orice ar fi și, mai ales, indiferent de cine va câștiga acest prim război al lungului conflict (deja necesar, economic, financiar și UE și Statelor Unite), acel următor război de ani, și poate decenii, pus la cale de SUA via Europa…

Acesta este, de altfel, motivul pentru care generalii americani fac, în numele Europei, declarații tot mai drastice. Nu de provocare, ci de pornire a unui război pe viață și pe moarte cu Rusia. Căci au la dispoziție inamicul pentru atâtea decenii următoare de pus în funcțiune mașinăria de război, industria sa militară, piața de desfacere, gropile de săpat, moartea însăși… De aceea, ne spun ordonanțele unchiului Sam, și dacă Ucraina ar câștiga războiul (!), va trebui să ne pregătim pentru același lucru pe mai departe: pentru război. Și, deja, se caută extinderea vinovățiile Rusiei. Nu doar ca agresor faptic al Ucrainei, ci, indiferent de rezultatul războiului de acum, ca agresor în intenție (nedovedită, dară) al Europei. Definită „a priori” agresor chiar dacă va pierde lupta. Și nu doar agresor al Europei, căci nu va ajunge lumii de demenți ce ne conduc doar un război zonal și apoi extins european. Se va stârni praful de pușcă peste tot acolo unde Rusia are aliați. Peste tot în lume, ne spun războinicii. Și poate nici Hitler să nu fi avut o asemenea strategie aberantă, de a continua războiul chiar dacă inamicul principal va pierde tot. Dar această lume, cu acești lideri necrofagi, fac să pălească și cele mai violente acțiuni și poate și intenții ale trecutului…

Mai e dară un pas și orice șansă de pace va fi pe zeci de ani năruită… Acel pas în care se va pune problema dintre cine și cine supraviețuiește, dar nu dintre Rusia și Ucraina, ci dintre Rusia și Europa. Și apoi lumea… Ba, cât de curând, s-ar putea să nu mai conteze nici procentul acelora ce vor fi trebuit să moară pentru a mai fi, cândva, pace… Și nici măcar cine… Fie ea chiar Rusia în sine, „murind” pentru pacea viitorului, prin capitularea în fata nebunilor… Căci, războiul a devenit și mijloc, și scop… Și moarte și viață, dar nu pentru oricine, și nu viața ca pace, liniște, binecuvântare, ci doar ca viziune a prosperității de război pentru unii…

Cațavencu de Cotroceni – între crimă și pedeapsă…

Data: 22 iulie 2024 by Ion Măldărescu

Unul dintre principiile care stau la baza conduitei mele în societate este păstrarea distanței și a respectului pentru viața privată a oricui; fie acesta om politic sau „muritor de rând”. De această dată, gravitatea angajamentelor nocive pe care actualul șef de stat iresponsabil le-a luat în nume propriu, angajând România în caruselul jocurilor periculoase pentru Neam și Țară mă obligă să amintesc că „excepția documentează regula”. După comedia autopropunerii și auto ratării dorinței indolente de acces la șefia N.A.T.O., cu tupeul care-l caracterizează, citind strâmb ce i s-a pus pe prompter (altfel n-ar putea emite cuvinte, doar sunete stridente evadate printre măsele sau tăceri bâlbâite à la Ciucă), Cațavencu de Cotroceni și-a umflat pipota și a silabisit slugarnic la recenta adunătură de la Washington D.C. așa cum i s-a dictat din culise și cum a perceput în casca din ureche: „Apartenența noastră la N.A.T.O. a constituit baza pentru dezvoltarea țării noastre, iar în prezent România și cetățenii săi beneficiază de cele mai solide garanții de securitate din toate timpurile (nici Stan și Bran nu ar reuși să provoca atâta haz amar – n.a.) […] Consolidarea securității Ucrainei (amanta lui declarată – n.n.) și a Republicii Moldova (de ochii lumii – n.a.) înseamnă, până la urmă, sporirea propriei noastre securități (a și a securității întregului spațiu euroatlantic („câinele moare de bătrânețe, iar prostu’ de grija altuia” – n.a.) […] Un Summit al deciziilor de substanță, menite să apere valorile care unesc cele două maluri ale Atlanticului și în final, să ne asigure securitatea […]”.

În anul 1991 putea fi vizionat un film-dramă plin de tensiune și răsturnări de situație al cărui titlu – „Sleeping with the Enemy” – era la fel de sugestiv cu situația actuală a personajului negativ care-i terorizează pe români de aproape un deceniu. Lui Cațavencu de Cotroceni i se rupe inima de grija amantei sale oficiale – Ucraina: „… donăm Patriot, ajutăm Ucraina, Republica Moldova pentru că putem (pentru că așa i i-au ordonat Bilderbergii – n.a.) și pentru că așa e corect. Și cred că toată lumea înțelege această afirmație foarte bine. România s-a transformat dintr-un stat care se ruga de toată lumea să o sprijine într-un stat care poate să exporte securitate. România a devenit mai sigură, mai puternică și mai implicată în ultimii zece ani”. Măi, Cațavencule, referitor la ultima afirmație, dacă ar mai trăi, ai avea curajul să-i spui așa ceva lui Ceaușescu… râd și curcile când te-aud.

În timp ce românii sunt străini în țara lor, cu salarii și pensii de lumea a treia, cu un nivel de trai sub limita normalului, la coada Uniunii Europene, refugiații ucraineni – unii, posesori de bolizi de lux, că nu orice muritor ucrainean și-a permis să treacă granița -, sunt beneficiari ai unor „drepturi” bănești și gratuități la care românii nici măcar nu visează: asistență medicală gratuită, acces direct la servicii de urgență, medicamente gratuite, alocații pentru copiii lor de zece ori mai mari decât cele pentru copiii românilor… Alte miliarde de euro sunt alocate pentru instruirea piloților „ucraineni” (a se citi mercenari) pe teritoriul României. Semnarea actului de la Washington de către Iohannis și Zelenski nu este altceva decât o declarație de război la adresa Rusiei. „Qui prodest?” Nu României!

Întrebare firească: Cațavencule de Cotroceni, vrei ca pentru asta Putin să felicite România? Concluzia: Cațavencu de Cotroceni ne-a săpat groapa cu cinism și ipocrizie, pentru că de Ursul Mișa nu vom scăpa niciodată. Mare dreptate avea generalul Mircia Chelaru când spunea: „Rușii au fost întotdeauna la ușa noastră! Am trăit cu ei în coaste și vom trăi cu ei în coaste cât timp vom mai exista ca țară! Voi, ăștia care visați ca Ucraina să câștige războiul și rușii să se retragă cu coada între picioare și să își ceară scuze! Voi ați terminat vreo școală pe bune?! Ați făcut istorie?! Rușii nu s-au retras cu adevărat niciodată, de nicăieri!”.

Fără aprobarea poporului român prin referendum național, aruncătorul de paltoane și umblătorul hai-hui fără rost, din Brazilia pân’ la Piramidele din Egipt pe banii lui Gheorghe, Ion, Vasile din Țara lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, promite cadou amantei sale declarate – Ucraina – marea cu sarea. Dar nici marea, nici sarea nu-s ale lui, ci ale românilor cu care el nu are nimic în comun, dându-le brânci într-un război care nu-i al nostru. De data asta îl condamnă chiar lejeritatea emiterii de imbecilisme periculoase, afirmații iresponsabile și promisiuni care ar îngrozi orice urs carpatin aflat în căutarea ghinioniștilor. Românii nu au fost întrebați dacă doresc participarea la un război alături de statul terorist care-i asuprește pe frații lor rămași sub ocupație ucraineană. Și nici nu vor fi întrebați vreodată. Era doar chestiune de timp, iar „timpul” a venit odată cu summit-ul N.A.T.O.-75, când inevitabilul s-a produs. Românii sunt chemați la arme „Suntem oficial combatanți!” grăiește un mesaj primit recent. „Printr-un gest de transparență necaracteristic, președintele Iohannis a publicat integral «Acordul privind cooperarea în domeniul securității între Ucraina și România»”. Documentul a fost semnat de cele două marionete (Zelensky și Iohannis) în marja summit-ului N.A.T.O. de la Washington. Iată paragraful din acordul de securitate care anunță catastrofa: „În cazul unei noi agresiuni ruse împotriva Ucrainei sau în cazul unei escaladări semnificative, la cererea oricăruia dintre participanți, participanții se vor consulta în termen de douăzeci și patru (24) de ore, bilateral sau prin intermediul altor canale pe care ambii le consideră adecvate, pentru a stabili măsurile adecvate necesare pentru a contracara sau descuraja agresiunea sau escaladarea”.

Cine te-a împuternicit Cațavencule să semnezi actul criminal alături de Zelenski? Dacă mai există legislație în România, acest individ trebuie chemat în fața instanței pentru a da seama pentru permanentele sale încălcări ale Constituției României. Este absolut necesară judecarea sa de o instanță corectă, inclusiv examinarea stării sale de sănătate și – dacă rezultatele o cer – să fie internat într-un așezământ pentru bolnavi mintali. Dacă nu, să-și primească pedeapsa cuvenită pentru faptele comise, mobilizat și trimis să lupte cu rușii în linia întâi.

În altă ordine de idei, oare cum se împacă madam Carmencita cu preferințele infidelitățile publice care cochetează vizibil cu curcubelizarea soțului legitim? Oare Alinuța ce părere o avea despre amanta oficială declarată a celui care a ratat întâlnirea cu ursul? L-aș vrea pe amantul oficial al Ucrainei față-n față cu fratele blănosului care a ucis recent o tânără sub privirile neputincioase ale prietenului ei. Având în vedere că, tot recent, aflat peste marea gârlă, referindu-se la ultima ispravă a ursului carpatin, amantul oficial al Ucrainei a declarat ca să se afle-n treabă: „Da, cred că s-a ajuns prea departe. Sunt foarte îngrijorat […] Sâmbătă am fost și eu pe un traseu din Munții Bucegi și după puțin timp să aflu că foarte aproape de locul în care m-am aflat s-a întâmplat această nenorocire. Îmi pare foarte rău pentru victimă și pentru familia ei. Îmi pare foarte rău și pentru România, pentru că avem resurse naturale incredibile și nu prea știm să le gestionăm cum trebuie”… Gura păcătosului adevăr grăiește! Le dăm altora pe degeaba sau facem jocurile „Marilor Resetatori” și ale ocupantului militar – „partenerul strategic”.(…) Impresionanta ultimă replică a celebrului roman best-seller al scriitoarei americane Margaret Mitchell (până neo-marxiștii au declarat romanul ca fiind „rasist”), cu care talentata și regretata actriță Vivien Leigh încheie la fel de celebrul film „Pe aripile vântului” este: „Tomorrow is Another Day!” – E și mâine o zi! Poate, măcar acum, în al doisprezecelea ceas se vor trezi românii! Nu vor mai merge la abator ca oile la tăiere.

P.S.: Pentru cei care s-au rugat cândva să vină americanii. Au venit pe 4 aprilie 1944 ca să ucidă civili în București. De reținut este că, în S.U.A., democrația se face cu arma. Abraham Lincoln și John F. Kennedy au dovedit-o. Recent, fostul președinte american Donald Trump, aflat la un miting electoral a scăpat cu viață din tentativa unui asasinat nereușit. De-aia nu candidează Cațavencu la Casa Albă. Zice-se că actualul senil (scuze, președinte) ar fi zis: „Cum? Au greșit ținta?”… dar de la el ne putem aștepta la orice… Trăim în lumi diferite.

Rusia și „Putinofobia”…

Data: 22 iulie 2024 by Cristian Ardeleanu

De câțiva ani, temele Rusia și, mai ales, Putin, au devenit centrale, nu doar pentru ruși, ci și pentru o mare parte a lumii. Mai ales pentru această parte a lumii, care a avut mai mereu probleme de vecinătate cu Rusia, respectiv fosta Uniune Sovietică. Ba, trăim o adevărată fobie, un adevărat „sindrom Putin”. Putin care poate fi cuvântul ce denotă cel mai bine situația complicată a violenței politice, economice, sociale și militare contemporane. Mărturisesc (eu din capul locului, alții din capul „Hidrei”) că nu sunt nici rusofil, dar nici rusofob! Sunt doar un cetățean român sincer, patriot, suveranist, cu principii și valori naționaliste. Și cu Credință creștin ortodoxă. M-am decis să abordez această temă complicată, dar de mare actualitate, pentru că am observat că azi este din ce în ce mai dificil să vorbești liber și deschis pe tema rusofobiei și a „Putinofobiei”. Deoarece rusofobii de obicei nu sunt conștienți de fobia lor! Eu însumi cunosc mulți prieteni buni, persoane inteligente, intelectuali cu care în general nu am probleme să port discuții raționale. Dar când discursul politic atinge Rusia, sau persoana Președintelui Putin, peste judecata lor se lasă o ceață groasă iar în locul raționamentelor se manifestă sloganuri, clișee, preconcepții și prejudecați…

O adevărată orbire față de faptele reale și o surzenie totală față de argumente. Ca să nu mai vorbesc de acuzația virulentă proferată cu adevărată „mânie proletara” – de a fi în slujba lui Putin. Rusofobia occidentală, a unui occident azi sleit de puteri, de rațiune și de înțelegere corectă, nu este un fenomen nou. Astăzi, noi o putem înțelege printr-o plasare corectă în contextul istoric actual al acestui val tumultuos și impetuos de rusofobie, declanșat de SUA în întregul Occident, mai ales prin rețeaua densă a mijloacelor de comunicare în masa, controlată de tabăra americană. Și servită noua la pachet cu „Putinofobia”. Mai temperată din anumite puncte de vedere, comparativ cu actuala, rusofobia ne-a ținut companie mai ales în timpul Războiului Rece. Atunci, Hollywoodul a transformat într-o industrie „en gros” cucerirea minților și inimilor popoarelor. Rușii, care erau prezentați în rolul personajelor negative din primele filme ale lui James Bond, continuând cu „Rocky”, „Rambo”, Chuck Norris – „Missing în action” și altele similare, ni se par astăzi un fel de personaje simpatice din benzile desenate, în comparație cu manifestările sofisticate și perfide ale vremurilor noastre. Totuși, atunci dar și astăzi, toate acele absurdități mediatice au fost luate în serios.

Vremurile s-au schimbat, iar subiectele prin care se promova cu câteva decenii în urmă rusofobia, nu mai prind astăzi. Dar în epoca în care au fost utilizate, au fost eficiente. Astăzi însă prind altele, la fel de absurde. Doar că absurditățile actuale nu sunt considerate astfel de majoritatea și vor fi recunoscute drept absurdități abia într-un viitor îndepărtat. Dacă va mai exista unul?! Toate aceste absurdități trebuie să tragă mai mult decât un semnal de alarmă, în mintea oricui mai este capabil să gândească. Procesele și procedeele prin care presa americană și occidentală îl defăimează pe Vladimir Putin de ani, cu intenția de a submina încrederea publicului în Președintele Federației Ruse, este incompatibil cu orice principiu și ideal al democrației, de conviețuire civilizată, dar și de elementar bun simț. Paradoxal, popularitatea de care se bucură Președintele Putin în Federația Rusă și în rândul suveraniștilor de pretutindeni, este egalată doar de disprețul pe care liderii globaliști occidentali și americani au reușit să-l trezească la ei acasă. Bucurându-se, în Rusia, de cele mai ridicate cote de respect, în comparație cu orice alt șef de stat din lume, putem concluziona că acest nivel de demonizare al Președintelui rus, este, în primul rând, nedemn de o lume matura și civilizată, iar, în al doilea rând, este pur și simplu prostesc. Henry Kissinger, adversarul istoric al sovieticilor din timpul Războiului Rece declara? „Pentru Occident, demonizarea lui Putin nu este o politică, ci alibiul pentru lipsa unei politici”… Apoi, Putin este mai mereu acuzat de infamia de a fi fost spion KGB, ca și cum Președintele american George Bush nu ar fi fost șeful CIA! Sau absurditățile halucinante când mass-media occidentală și-a făcut de cap, diagnosticându-l pe Putin cu tulburări mentale, cu paranoia sau când l-a declarat psihopat.

Într-o vreme, era specific Uniunii Sovietice să eticheteze personajele incomode ca fiind „bolnave mintal”. Astăzi, rolurile s-au inversat și aceasta pare să devină tot mai mult o prerogativă a occidentului. Un Occident care proiectează asupra Rusiei propriile „defecte”, care ies la suprafață: procesul progresiv de demolare a propriei democrații și propria agresivitate militară. În tot acest proces gigantic, SUA și Occidentul creează în imaginarul colectiv „imagini ale dușmanului”. Rusofobia și „Putinofobia” sunt astfel exportate în creierele celor ce își așteaptă zilnic doza homeopată de minciună, prostie și manipulare. Dat fiind că toți stau cu ochii pe TV, pe calculatoare și pe telefoanele mobile, de această spălare pe creiere în SUA și Occident, se salvează doar acei cetățeni – un procent redus, dar în creștere, care au făcut pasul dificil de a se elibera din cuștile mentale ale propagandei oligarho-globaliste. Trebuie democrația să învingă, care nu este nici Biden și nici Putin. Astfel, Rusofobia și „Putinofobia” sunt în mare parte „produse” confecționate în mod artificial de către cea mai mare fabrică de mituri pe care lumea a cunoscut-o vreodată: sistemul mass- media globalist american și occidental. Sistem care, precum un virus nociv, a ajuns să se infiltreze prin toate ramificațiile sale, mai mult sau mai puțin oculte, în mass-media din întreaga lume. Un singur lucru au uitat acești psihedelici: Dumnezeu conduce lumea și nu lumea pe Dumnezeu!