Știm cu toții, că Mântuitorul a venit în lume și S-a dat pe Sine jertfă nevinovată pentru a răscumpăra neamul omenesc din robia păcatului, pentru a mântui pe oameni. Aceasta a fost misiunea Lui pământească și pentru ea a suferit toate câte știm, suferință încununată cu moartea pe cruce și apoi cu Învierea și cu Înălțarea. Mântuitorul a fost însă om și Dumnezeu în același timp. În persoana Lui au fost două firi: una dumnezeiască și alta omenească. El S-a născut ca Dumnezeu din Dumnezeu – Tatăl mai înainte de a fi timpul, spațiul și lumea și S-a născut ca Om din Sfânta Fecioară Maria în timp, în spațiu. Altfel spus, ca Om S-a născut în urmă cu aproape 2024 ani în Betleemul Iudeii, în țara numită pe atunci Palestina, care era stăpânită de Imperiul Roman. Asupra existenței acesteia în lume, – o existență pământească de 33 de ani și jumătate -, aș vrea să mă opresc în rândurile următoare. Despre existența Lui ca Om într-o lume de acum mai bine de două mii de ani aș vrea să vă vorbesc.
De timpuriu, Mântuitorul se dovedește a fi un Copil-Minune. La 12 ani spun Sfintele Evanghelii că ședea în templu de vorbă cu preoții și bătrânii și toți se mirau de înțelepciunea și de cunoștințele Lui. Nu știm cât adevăr o fi în legendele și tradițiile care s-au păstrat, dar despre Mântuitorul se spune că încă din copilărie, când se juca împreună cu alți copii, făcea minuni. Astfel, este cunoscută istorioara care ne vorbește de însuflețirea și zborul păsărelelor de lut făcute de copiii, care erau amenințate de către copiii mai mari și mai răi cu nimicirea. O bătaie din palme făcută de Iisus și mogâldețele de pământ au prins viață și au zburat.
Așadar, oricine putea să vadă că acest copil este dotat, că anunță un viitor om de cultură sau un făcător de minuni, dar nimeni nu s-a sinchisit de aceasta. Nimeni nu-L ia în serios, în sensul de a-L sprijini cumva ca să-Și desăvârșească studiile. El trăia în Galileea, în orașul Nazaret, un oraș cu o reputație nu tocmai bună. Auzim spunându-se: „- Din Nazaret poate să iasă ceva bun!?” Așadar, locul de origine era cea dintâi piesă de dosar, care atârna din greu!
Mântuitorul era considerat, în fața legii și a societății, drept fiul lui Iosif și al Mariei din Nazaret. Tatăl era lemnar, teslar sau tâmplar, iar mama casnică. Era o familie săracă, o familie care-și câștiga din greu pâinea cea de toate zilele. Societatea era împărțită în caste, adică în straturi sociale și era greu de trecut dintr-un strat în altul. Mai jos decât familia Mântuitorului erau sclavii sau robii, care formau un alt nivel mult mai disprețuit. În cazul Sfântului Apostol Pavel, situația era alta. El provenea dintr-o familie bogată. Din cauza aceasta, el are posibilitatea să urmeze școlile cele mai înalte din vremea aceea și apoi aparatul administrativ roman îl declară cetățean roman și îi încredințează funcții și responsabilități importante. În cazul Mântuitorului, nimeni nu se sinchisește să-I dea o mână de ajutor până ajunge la 30 de ani, iar familia lui nu putea să facă mai mult pentru El. Așadar, El era un om sărac, care abia își câștiga cele necesare traiului de pe o zi pe alta. Este interesant că, deși dădea dovadă de inteligență deosebită, mai marii templului și ai religiei mozaice, al cărui membru era, nu fac nimic pentru El. Nu-I oferă nici măcar o funcție de citeț ori de cântăreț la templu sau orice altceva, care să-i asigure existența. Societatea și religia din care făcea parte îl condamnau la anonimat, la pieire, fără menajamente, fără să-I dea nici cea mai mică șansă. Starea socială era a doua cauză care-I atârna la „dosar” și-L ducea la marginalizare, la condamnarea în anonimat.
După vârsta de 30 de ani, când Mântuitorul se afirmă public prin cuvântările, învățăturile și nenumăratele minuni, mai marii societății iarăși rămân surzi și muți. El nu făcea parte din nici un partid politic. Nu era nici cu fariseii, nici cu saducheii, nici cu irodianii și nici măcar cu esenienii din peșterile Qumranului. El era El. Era singur, pe picioarele Sale și nu făcea temenele nici persoanelor sus-puse, nici instituțiilor statului sau ale religiei vremii, nici partidelor politice. Lucrul acesta deranja. Mai mari ai templului se folosesc de capacitățile lui neobișnuite, de puterea Lui dumnezeiască. Ne gândim în acest caz la Iair, căruia îi înviază fiica. Și, totuși, Iair nu face nimic pentru Mântuitorul! Peste tot se izbește de gheața urii, invidiei, indiferenței din partea mai marilor religiei mozaice. Aceeași atitudine o întâlnește și din partea autorităților romane. Acestea Îl țineau sub observație atentă, ca nu cumva să ridice poporul la răscoală. Îl spionează, îi pun întrebări-capcană, raportează cu regularitate mai marilor romani de la Ierusalim și aceștia celor de la Roma tot ce vorbea și făcea Iisus. Până și culoarea ochilor și a părului Său sunt menționate în aceste rapoarte, care se păstrează în arhivele Romei și ale Vaticanului. Nu-l țineau sub observație ca să-L remarce, să-L promoveze, ci ca să-l prindă cu vicleșug și să aibă motive să-l condamne și să se descotorosească de El.
Un alt motiv care contribuia la izolarea și condamnarea Lui Iisus la marginalizare socială era și faptul că El avea curajul să spună adevărul în gura mare. Numeroase mențiuni întâlnim în Sfintele Evanghelii despre El, când se adresează mai marilor zilei și înalților funcționari politici și religioși cu termeni și expresii precum: „fățarnicilor”, „pui de viperă”, „năpârci”, „morminte văruite” și altele. Îl întâlnim că are curajul să răstoarne tarabele schimbătorilor de bani din templu și să gonească cu biciul pe negustorii de acolo. Aceștia nu făceau negustorie fără știrea mai marilor templului. La fel procedează și un alt mare contemporan al Mântuitorului, Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul. Deși acesta provenea din familia unui preot și avea astfel o origine „mai sănătoasă”, prin faptul că avea curajul să critice cu glas tare pe mai marii zilei și chiar pe regele Irod, este marginalizat și el și sfârșește prin a fi decapitat.
Procesul Mântuitorului a fost o mascaradă de proces, un proces politic. El era condamnat cu mult înainte de a fi judecat. El trebuia să moară, ca să nu mai deranjeze pe mai marii zilei. Îl iubea poporul, îl adorau cei care fuseseră vindecați de tot felul de boli și neputințe, cei ce fuseseră înviați din morți. Astfel de oameni Îl urmau cu miile în pustiu zi de vară până în seară, înfruntând arșița zilei; aceștia Îi făceau primire de împărat în Duminica Floriilor, Lui, Cel mai sărac dintre oameni. El însuși spunea, că păsările au cuib și vulpile vizuină unde să-și plece capul, dar Fiul Omului nu are. Cu toate acestea, era destul un semn al Lui și mulțimea aceea era în stare să se ridice la luptă. Din umbră pândeau cei numiți de el „năpârci și vipere”, „morminte văruite” etc. Aceștia plătesc martori de meserie, care să spună tot felul de bazaconii și minciuni, care să-L încrimineze; aceștia Îl judecă noaptea, cu ușile închise de teama mulțimii; aceștia cer răstignirea Lui; aceștia acceptă ca sângele Lui să cadă asupra copiilor și nepoților lor.
Analiza aceasta ar putea continua mult de aici încolo. Numai că Mântuitorul nu era un om oarecare, ci El era și Dumnezeu adevărat și tocmai de aceea reușește să învingă toate piedicile lumii acesteia și să iasă biruitor nu numai asupra morții, diavolului și răului, ci și asupra nimicniciei omenești, asupra detractorilor Săi, asupra celor ce-l persecutaseră și-L nedreptățiseră toată viața. Ne întrebăm însă, ca niște păcătoși de rând, câți oameni capabili au fost marginalizați și condamnați de-a lungul vremii pe nedrept de către maimuțoi ai zilei cățărați în vârful piramidelor sociale; câți dintre pământeni au fost asemenea lui Iisus în trecerea Lui prin lumea aceasta? Câți au fost eliminați din școli, din funcții, câți au fost condamnați la ani grei de închisoare, câți au fost exterminați fizic, fiindcă au provenit din anumite familii, fiindcă au făcut sau nu au făcut o anumită politică, fiindcă nu au intrat într-un anumit partid, fiindcă nu au pupat pe nu știu unde pe cutare sau pe cutare? În cazul Mântuitorului, toate au fost biruite prin Înviere și Înălțare. Câți dintre oameni au însă șansa de a se ridica după prăbușire, după condamnarea la „răstignire”, pe care le-o face societatea, semenii?
Lasă un răspuns