Rămâne de neuitat ziua de 6 mai 1990. Desigur, în mintea și inima celor care nu-și vor abandona niciodată identitatea românească. În acea duminică, în câteva momente de neînchipuit, între Moldova din dreapta Prutului și Moldova din stânga lui – România de Răsărit – au fost deschise, de-a lungul celor 700 km de graniță, opt puncte de frontieră, prin care literalmente au curs șuvoaie de români, cum nu s-a mai văzut până atunci. Să vi le și amintim aceste treceri: Miorcani-Pererita, Stânca-Costești, Iași-Sculeni, Ungheni-Pod Ungheni, Albița-Leușeni, Fălciu-Țiganca, Oancea-Cahul, Galați-Giurgiulești. Ora 12 a Bucureștiului a devenit din acea clipă și ora oficială a Chișinăului, momentul fiind anunțat până la cer de dangătul clopotelor bisericilor aflate de o parte și de alta a Prutului, finalizând astfel slujbele ce s-au constituit într-un Te Deum istoric. La ora 12,30, buchetele de flori – o „plută” multicoloră imensă – au luat calea apei, precum lumânările aprinse de Paștele blajinilor. Flori ale căldurii sufletești, ale bucuriei reîntregirii neamului, dar și flori ale durerii și recunoștinței trimise parcă peste îndărătnicia unui Styx spre eroii Armatei Regale a României care și-au dat viața pentru recucerirea Basarabiei, pentru trăinicia trupului sfânt al Țării.
Cu rușii, cu ucraineni, cu slavii, în general, nu-i bine să ai poduri. Podurile, și nu neapărat metaforic vorbind, au virtuțile unor tratate. Pentru lumea civilizată, desigur. Cine a mai văzut însă tratat respectat de lămustea stepelor? Întrucât pentru năvălitori aceste „treceri” nu contează, rușii și ucrainenii au fost cei care le-au distrus, parte dintre ele, atât pe Prut, cât și pe Tisa; de pildă, podul feroviar de la Valea Vișeului-Maramureș și Rahiv-Transcarpatia (Ucraina). Dar asta este altă tristă realitate nepovestită. O istorie cu totul specială are Podul de la Ungheni, ocupat cu un incredibil entuziasm de românii din dreapta și din stânga Prutului, în ziua de 6 mai 1990. Români care, din nefericire, nu prea au habar de această construcție de patrimoniu, operă a faimosului Gustave Eiffel!
De fapt, Podul Eiffel este cunoscut și ca „Turnul Eiffel culcat”. Cum a ajuns Eiffel la Prut? Simplu. Au existat vremuri când adevărații politicieni, veritabili oameni de stat români, erau prieteni cu recunoscute personalități ale epocilor lor; nu precum măscăricii de azi înhăitați cu tot soiul de găinari și escroci. Ei bine, marele inginer-arhitect francez a fost un bun prieten al lui P.P. Carp, politicianul conservator – co-fondator al Societății „Junimea” – care, între altele, a urât și disprețuit Rusia ca nimeni, poate, altul. Știa el prea bine de ce. N-a avut însă aceeași determinare în privința habsburgilor… Eiffel n-a realizat, în această parte a țării, doar podul care îi poartă numele, ci și structura Hotelului Traian din Piața Unirii din Iași. Ca și mausoleul familiei Carp de pe domeniul acestuia de la Țibănești, parc distrus de o primăriță pesedistă și de o parte din colorații locului…
Dar să ne întoarcem la Podul Eiffel. Realizarea lui a fost negociată de Carol I și Țarul Alexandru al II-lea. Românii urmăreau să ajungă, astfel, cât mai lesnicios, cu cerealele lor, la portul Odesa, iar rușii – cât mai aproape de… Galiția, de Austro-Ungaria, dar și de Balcani. De altfel, ei au dorit, mai întâi, ca podul să se construiască la Sculeni. Nu s-a ajuns la o înțelegere… Inițial, Podul feroviar de la Ungheni a fost o construcție de lemn. Nu a fost însă o soluție viabilă, rezistentă, plină de siguranță. (Apropo de evoluția podurilor din România, vă sugerăm să citiți un interesant articol din revista „Natura”, nr. 5-6 din mai-iunie 1932, publicație condusă de Gh. Țițeica, G.G. Longinescu, Octav Onicescu; sper că vă spun ceva aceste nume!). În scurt timp, s-a apelat la G. Eiffel… Desigur, a fost vorba nu numai de pod în sine, ci și de calea ferată Chișinău-Cornești-Ungheni și Iași-Ungheni. Inaugurarea transfrontalieră s-a petrecut, printr-un tren de probă, în martie 1876. Un an mai târziu, istoria podului de lemn s-a încheiat odată cu inaugurarea podului metalic al lui Eiffel, la 14 martie 1877.
Așadar, în duminica de 6 a lui Florar 1990, Podul de la Ungheni devenise neîncăpător. Cred că imaginile ilustrează cu prisosință acea miraculoasă zi. Podul a fost ciorchine de oameni… Timp de șase ore nu a existat decât o imensă inimă românească. Sumedenie de basarabeni vedeau pentru prima dată români în carne și oase și nu le venea să creadă ochilor: românii din dreapta Prutului, contrar propagandei josnice a bolșevicilor ruși, n-aveau nici coarne, nici coadă, ca strigoii, nu mergeau nici în patru labe ca animalele, nu erau nici ca negrii africani, ci semănau cu ei leit. Și la vorbă și la port. Adică, nu erau ultimii sărăntoci din lume, vorbeau aceeași limbă, aveau același steag, se închinau aceluiași Dumnezeu… Și uite așa fiecare basarabean nu știa cum să mai facă să ia la el acasă, măcar pentru o oră, un românaș. Ca pe neamuri, în ospeție, cum se spune prin partea locului…
Oare ce s-a întâmplat după acea zi, deși au mai fost, la scară mult mai mică, încă vreo trei ediții ale Podurilor cu Flori? Chiar să se fi atrofiat, din senin, convingerea românilor că, vorba lui E. Renan, „Ceea ce constituie o Națiune nu este faptul că vorbește aceeași limbă sau că ține de aceeași grupare etnografică: ci conștiința de-a fi săvârșit laolaltă fapte mari în trecut și de a voi să mai săvârșească altele, în viitor”.
Lasă un răspuns