Într-o altfel de căutare a lui Brâncuși…

Fiecare dintre noi, din momentul în care începe să conștientizeze ce se întâmplă în jur, își alegea un model, un exemplu, un prototip al său, după care să se orienteze în perspectivă. Un reper ideal de viață, după ale cărui capacități să-și coordoneze propriile caracteristici. Respectiv, acele calități deosebite, în care divinitatea – dacă apreciază că este cazul – picură un strop de har, pe care ne place să-l numim înțelepciune. Nu știu în ce măsură Dumnezeu m-a binecuvântat cu înțelegerea sa, dar din primii ani ai copilăriei, când învățătorul ne-a vorbit despre marele sculptor gorjean, Constantin Brâncuși – fără să pricep ce înseamnă a fi „sculptor” și să pronunț corect termenul – am simțit cum în căpșorul năpădit de ineditul informației mi se instalase o feerie aparte. O priveliște ca de basm, în poiana căreia cuvintele ardente ale bunului dascăl scânteiau și-n în mine, mistuind în adânc. Vorbea frumos, vorbea cu patos învățătorul nostru, avea o intonație pătrunzătoare, ca de apostol, vălurind fermecător printre circumvoluțiunile noastre în formare. Întreaga clasă a patra, până deunăzi gălăgioasă, încremenise parcă pe masa tăcerii, dincolo de care imaginile se răsuceau printre modulele coloanei fără de sfârșit, pe care nu o văzusem niciodată. Așa s-a petrecut primul meu contact cu geniul unei personalități, peste a cărei fotografie, agățată de colțul unei hărți, dascălul îngemăna clepsidre virtuale și dăltuia trepte scară înspre cer. Atât și nimic mai mult, poate doar acea reflectare de tip senzorial, care – firesc ori nu – m-a urmărit până peste ani, cu senzații aparte, cărora nu le-am dat prea multă atenție.

Probleme absolut omenești și greutăți inerente într-o familie greu încercată de nevoi, m-au îndepărtat de orice reprezentare. O satisfacție măruntă și liniștită, fără de nicio detașare de normal, mă încerca totuși atunci, când – după ploaie – frământam în lutul din buza ogașului de lângă casa noastră tot felul de figurine, fără să am un obiectiv anume. După care, ca și când cineva m-ar fi plesnit peste minte, orice urmă de Brâncuși mi s-a șters din memorie. Abia când am luat contact cu o parte din opera, care dă splendoare municipiului Târgu Jiu, reverberațiile din adânc au țâșnit ca dintr-un havuz prea îndelungat stăvilit, chiar dacă într-un alt fel.

Atunci, după obținerea diplomei de bacalaureat, în părculețul de la intrarea în oraș, privind înspre infinitul uneia dintre lucrările reprezentative ale artei moderne – despre care se spune că alogenii au dispus să fie smulsă din piedestal – mi-am propus să merg, dacă nu pe urmele lui Brâncuși, să ajung cumva la Paris, în citadela care i-a fost părinte drag strălucitului demiurg. Ca-ntr-un final, peste doar câțiva ani, să și ajung. Nu pe jos, firește, ci în virtutea unor interese de serviciu, peste care cineva – cineva de dincolo de priceperea mea – mi-a suprapus curiozitatea, dorința și nesațul. Lăcomia de a vedea, de a ști și de a percepe, într-un alt fel, totul. Totul despre cel care a conferit artei o altă viziune și un alt rost, iar mie o alt fel de orientare.

N-am reușit însă să mă acomodez decât cu o parte a exponatelor așezate cu o grijă deosebită din partea organizatorilor, în incinta Centrului Pompidou. În rest, când programul îmi permitea poposeam minute întregi în fața vreuneia dintre piesele, care impresionau vizitatorii și, în lipsa maestrului, mă străduiam să le deslușesc tâlcul. Chiar dacă, adesea, într-o interpretare simplistă, superficială și neavizată. Astăzi, după o serioasă documentare în temă, aidoma lui Nicolae Titulescu – un titan al diplomației mondiale, cu origini în Gorj, după mama din Urdari – afirm, fără de nicio reținere: Constantin Brâncuși, în domeniul său, a fost un adevărat zeu al creației, un întemeietor, nu numai al artei sculpturale moderne, ci și al unei filozofii de viață, de un specific cu totul aparte. Dar, și mai mult, a fost și va rămâne un adevărat luceafăr într-o imensă constelație de valori, în care mi-aș fi dorit să fiu un simplu grăunte de pulbere stelară.

Revenind la ce avea să-mi hărăzească Dumnezeu, ca ideal și țintă, chiar dacă într-un altfel de domeniu, am să încerc să redau, cât mai exact și, tot pe-atât de succint, prietenia mea cu un alt sculptor, unul fără de atestare academică, dar cu o experiență de peste o mie de lucrări. Din simpla împrejurare, că împărtășea aceleași crez, ca și mine, în privința inegalabilului Brâncuși. Numele său, fără prea multă notorietate în țară, dar cu largă recunoaștere peste hotare, a fost Pierre Georgescu Deddy, pentru Occident și Petre Georgescu Dedy, în România.

El care, la nici douăzeci de ani, i-a sculptat pe George Enescu, pe Emil Racoviță și pe C. I. Parhon. După care s-a lansat peste hotare, continuând cu marchizul Armand de Gontaut Biron, președintele Festivalului internațional „George Enescu”, în ediția din 1958, pe Charles de Gaulle, pe cei din familia princiară Monaco, pe fiul lui J. F. Kennedy, pe regele Belgiei, pe Picasso (cu care era prieten), pe un maharadjah al Indiei și pe foarte multe dintre ilustrele personalități ale secolului trecut, din țară și din străinătate. Un personaj insignifiant pentru autoritățile române, dar recunoscut și apreciat într-o serie de state occidentale și orientale, dar important pentru noi. Fie și din considerație pentru părinți săi, care l-au cunoscut îndeaproape pe tânărul Brâncuși, l-au primit în casa lor și l-au găzduit, după ce a fost izgonit de la biserica din vecinătate. Iar, în continuare, l-au ajutat și i-au fost vizitatori la Paris, fără să se consemneze undeva.

Este vorba despre familia Ludmila (fostă solistă a Operei Române, care a evoluat și la Scala din Milano) și Pascal Georgescu, arhitectul Bucureștilor din timpul lui Ion Antonescu, distinșii lor fii având de suportat, ulterior, rigorile unui regim dur și închistat, în care originea și trecutul contau mai mult decât valoarea omului. Pentru ce a însemnat Brâncuși pentru familia lor, toată aprecierea românimii; iar, din punctul de vedere personal, o nețărmurită prețuire.

Petre Georgescu Dedy, care se considera discipol al lui Brâncuși – pe care sunt sigur că nu întâmplător, Dumnezeu mi l-a scos în cale – într-o convorbire ocazională, mi-a destăinuit că are în proprietate formele originale, în care s-au turnat lucrările intitulate „Ziua” și „Noaptea”, pe care Brâncuși i le comandase „drosierului” său (un turnătorul în metale) și m-a invitat acasă, ca să mi le arate. Astfel că, într-o bună zi, l-am vizitat pe Dedy la atelierul său, iar aici, deși nu am observat nicio formă, dintre cele la care mă așteptam, am avut nespusa fericire să-mi delectez privirea cu replicile a două din variantele „Domnișoarei Pogany” – cea de zi și cea de noapte -, pe care turnătorul în metale le executase, la solicitarea maestrului, în bronz. Le executase în trei exemplare, dintre care, am înțeles că două au fost înmânate lui Brâncuși, iar pe una „drosierul” și o oprise, pentru orice eventualitate, fără de știrea maestrului.

„Exponatele acestea – îmi dezvăluia Petre Dedy – au fost executate din același material, la aceeași matriță și în același timp cu cele înmânate lui Brâncuși și nu se detașează de valoarea celorlalte, decât prin lustru. Fiecare variantă, în parte, reprezintă complementaritatea celeilalte. După formă, tot ce se poate, ca una dintre versiuni să fie aidoma celei create în 1912, iar cealaltă să fie în corespondență cu versiunea creată în 1919. Mai ales că, din punct de vedere artistic, statuetele sunt realizate în varianta «zi-noapte», fapt unic, care amplifică simbolistica, ca și semnificația gestului creativ al genialului Brâncuși”.

Acasă la Dedy, în corespondența familiei – într-una dintre vizitele care au urmat – am văzut o felicitare semnată de Brâncuși și adresată arhitectului Pascal Georgescu. La fel, una sau două fotografii ale lui Brâncuși cu Picasso și mai multe poze ale lui Picasso împreună cu Dedy. Și, cu toate că ansamblul muzeal al fostei familii Georgescu fascina prin frumusețea și valoarea atâtor sculpturi, statuete și tablouri originale, mintea mi-a rămas agățată de splendidele replici ale „Domnișoarei Pogany” și, nu știu de ce, refuza să se mai desprindă. Brâncuși, încă o dată, mi se înstăpânise spiritual și mă îndruma cumva înspre o altă direcție, probabil, predestinată. Categoric, nu înspre sculptură; căci, la acea dată, eram depășit de orice încercare de convertire înspre un domeniu spre care n-aveam nicio înclinație, iar vârsta nu-mi mai permitea așa ceva. De urmare, am început să scriu și să aprofundez în tot ceea ce constituia „fondul Brâncuși”, în mai toate bibliotecile bucureștene. Am făcut-o cu mult drag și încă o fac. Așa mi-am petrecut vremea în căutarea lui Brâncuși, gorjeanul meu de suflet și călăuzitor din Ceruri al unui altfel de destin – despre care nu mai este cazul să detaliez – ca evit orice speculație. Dar, pe care – oricât aș fi de modest – sincer, îl consider onorant pentru ceea ce ar fi așteptat de la mine luceafărul artei sculpturale moderne, părinții, ca și comunitatea natală.

La 16 februarie s-au împlinit 148 de ani de la nașterea celui care, printre atâtea capodopere, a dăruit acestui popor minunat impunătorul complex de la Târgu Jiu, iar în 19 martie sunt 67 de ani de la trecerea în eternitate a omului de geniu, care-și rezuma credința, truda și filozofia, în concepte atât de simple, dar de simbolistică și o măreție celeste: „Nu am făcut niciodată nimic pentru vâlvă […]. Dimpotrivă, am înăbuşit cu încăpăţânare, pe cât mi-a stat în putinţă, orice soi de spectacol […]. Fiindcă gloria este poate cea mai mare înşelătorie pe care au inventat-o oamenii. Oamenii se iau pe ei înşişi chiar prea în serios. Ei vor mai întotdeauna să fie cineva!… Însă această glorie îşi bate joc de noi, atunci când ne tot ţinem după ea, iar de îndată ce îi întoarcem spatele, ea este cea care… aleargă în urma noastră”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*