Hidra neputinței de a ieși din nedesăvârșirea de acum…

În oricare alt loc și-ar fi găsit rostul ca „mesaj”, fie și unul efemer… Ar fi putut deveni chiar un manifest al societății de acum… Un fragment de „radiografie” al nonsensului ubicuitar de astăzi… Al nonsensului ca rost al nostru, dacă vom rămâne zăcând în aceeași clepsidră înfundată… Ar fi putut fi interpretată ca parabolă, ca o simbolistică mai mult sau mai puțin reușită a unui concetățean ratând aleile marilor sculpturi. Strivind vorbele pietrelor pe care le-au făcut a glăsui înaintașii lui în țipetele unor paparude, nude la interior, goale de o minimă conștiință, de o trăire, isterizate în butadele unui kitsch grobian… Ar fi fost o exprimare a mârlăniei și ticăloșiei, ce au luat locul valorilor, de ar fi fost pusă într-un colț de dugheană, chiar și de primărie, de birt sărăcit de lume și, mai ales, de oameni… Atunci ar fi fost poate de folos… Ba, „Hidra” de la Iași ar fi putut fi amplasată în fața parlamentului de la București… Și ar fi devenit o iscusită oribilitate-concept redând tocmai urâțenia politicului… Și ura lui față de această țară… Ar fi putut fi „zidită” la Cotroceni pentru a slăvi serviciile secrete protejând, prin capetele-i hidoase, drumurile fără cap ale călătorului fără de urmă… Putea ajunge și la Sibiu, măcar pentru asemănarea cu grofii din vremuri, ori putea fi pusă lângă mai multele decât propriile-i capete felurite răsaduri de monumente pentru felurite seminții ale autovictimizării… Căci, în fond, tot ceea ce slăbim pe semețiile de furt și jaf ale altora, străini de ființa noastră, reprezintă câte un cap al hidrei…

Oriunde i-am fi găsit un mesaj simbolic de Agoră… De cetate asediată, și de șapte seminții felurite, și de șapte servicii antinaționale, și de șapte tipuri de politicieni lichele… Dar „lucrarea”, zaharisită parcă din grețurile matinale postschizoide ale unui mahmur maltratând dalta (mirifică în mâinile sculptorilor-cioplitori de suflet de neam și țară, dinspre țară spre piatra șoptind și vorbind prin cuvintele înțelepte născute tocmai din atingerea divinului din materia vie a pietrei, a lemnului, a fierului chiar) a fost amplasată, și nu întâmplător, în fața statuilor Voievozilor Neamului… În Parcul Voievozilor din Iași… Parcă pentru a fi, prin fiecare cap al hidrei, o otravă vărsată peste istoria, cultura, faptele și însăși viețuirile voievozilor, peste imaginea din mentalul public al fiecărui mare domnitor… Și nu încape vorbă că poate autorul kitsch -ului nu a avut habar de adevărata hidoșenie din sine… Căci tot ce a suflat el a presupus har de meșteșug a ajuns la noi ca putoarea vizuală a unui duh duhnind a modernisme de culturi epurate… Mai lipseau doar eșarfele curcubeu prinse de fiecare gât-braț al hidoșeniei și lucrarea ar fi fost pe deplin desăvârșită în felul de desăvârșire a neputinței de a ieși din actuala noastră nedesăvârșire…

Sau ar trebui să vedem „Hidra” de la Iași ca acele brațe din brațe de deculturalizare, de smulgere a viului din simboluri, de descărnare a însăși fundațiilor noastre strămoșești, ce se vor nărui oricum ele singure decât să sufere astfel de amputații din rostul lor, nu?!… Căci nu întâmplător ni se prăbușesc monumentele, căzând ziduri de cetăți sub nepăsarea noastră din paragina abandonului față de acel necesar „a fi” de mâine… „A fi”, căci „a deveni” este deja o neputință…

Și poate că, de fapt, un cap de hidră se ascunde în fiecare dintre noi ca nepăsare… Nepăsare, nu neputință, căci, de ar fi fost așa, ne-ar fi ajutat cumva viul străbunilor, mai viu decât tot ce mai avem noi în noi, să izbândim în apărarea Istoriei, a reperelor și a valorilor… În a ne apăra, dacă nu pe noi, măcar pe cei ce ne vor urma… Căci o Hidră a distrugerii e și în noi… Și nici nu trebuie să-și scuipe zăbalele de otravă pentru a ne prinde în pânzele de golire, de descărnare din sine… Pentru că noi singuri ne ucidem… Lăsăm zidurile de cetăți să se prăbușească pentru a deveni doar resturi, pentru a nu mai fi ruine respirând istorie… Betonăm batjocoritor efigii, îngropând în pământul de sub ele tainica legătură cu ființa noastră… Maltratăm bojdeucile și casele memoriale ale cronicarilor de suflet românesc… Ne lăsăm mutate, strămutate, demolate, dezidite, monumentele întregitorilor de glii, de neam și țară, pentru a face loc scârbavnicilor să ne inunde cu putoarea lor aistorică, anațională, aculturală… Pentru a nu mai avea nici un sens mâine, ci doar un scop de nimicire al acumului, al acelui aici al prestanței, demnității, dreptății…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*