De teama dispariției, sturionii au primit în dar de la Uniunea Europeană un program de repopulare destul de amplu și valoros. Speciei lor „li s-a întins o mână” de ajutor nesperată. Este adevărat că sturionii dau pe lângă carne și delicioasele icre negre, dar mai avem și alte specii de pește autohtone pe cale de dispariție. Este vorbe de lostriță (Hucho hucho), un pește răpitor dulcicol, din familia salmonide (Salmonidae), ce trăiește în apele mari curgătoare de munte cu fund pietros din bazinul hidrografic al Dunării. Este o specie endemică în bazinul dunărean. În România este pe cale de dispariție, din cauză pescuitului, pentru care motiv lostrița este pusă sub protecția legii și se pescuiește numai cu autorizație specială. Are o valoare economică ridicată, dar cu toate acestea nu i se acordă importanța necesară. Lostrița este cel mai mare salmonid din apele României, ajungând la 1-2 m lungime și 10-52 kg greutate. Totuși exemplarele cele mai des întâlnite n-au decât 2-3 kg greutate. Lostrița este pește răpitor și lacom, ce face mare pagubă între ceilalți pești. Are un corp alungit, cilindric și acoperit cu solzi relativ mari. Capul este mare, cu bot conic, gura largă cu dinți puternici, dispusă terminal. Înotătoarea dorsală este așezată înaintea înotătoarelor ventrale, iar înotătoarea anală mult în urma înotătoarei dorsale. Există și o înotătoare adipoasă. Coloritul corpului este cenușiu-brun pe spate, iar pe laturi și abdomen argintiu. Dimorfismul sexual este slab pronunțat: la masculi, botul este mai ascuțit, iar colorația, mai ales cea de pe abdomen, e mai închisă.
În timpul perioadei depunerii icrelor, masculii maturi au fălci în formă de cârlig și pielea mai groasă, sub formă de crusta întărită („butonii de dragoste”) pe cap și spinare, iar femelele capătă o tonalitate vie a culorilor. Lostrița depune icrele pe funduri pietroase, în martie-aprilie. Se practică și reproducerea artificială.
Denumirea de Hucho provine de la latinizarea numelui german Huch, dat lostriței. Ea mai este numită lostriță, puică (pe Cerna), lostoză, lostocă, lostiță, lostruță, lostucă. Când a intrat în declin din cauza schimbărilor ecologice de pe Dunăre a fost introdusă în bazinele altor râuri din Europa: porțiunile superioare a fluviilor Odra, Vistula (Polonia), Tagus (Spania), Rhône (Franța), Lacul Constance (Germania). Lostrița a fost identificată în următoarele țări: Austria, Bosnia și Herțegovina, Croația, Republica Cehă, Germania, Ungaria, Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia și Ucraina. Din cauza pescuitului abuziv, ilegal (braconaj), poluării și al altori factori, lostrița este azi pe cale de dispariție. Odinioară (între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea) lostrița se găsea în mai multe râuri din România: în Mureș (până la Alba-Iulia), Cerna din Banat (până la vărsare), Dunăre (în zona cataractelor), Olt (în Transilvania, Oltenia și Muntenia), Jiu (în Transilvania și Oltenia), Lotru, Argeș, Râul Târgului, probabil și în Crișuri (Crișul Negru, Crișul Alb, Crișul Repede), Strei, Timiș, Râul Doamnei, Buzău, Siret, Moldova, Suceava. Astăzi mai trăiește numai în afluenții de munte ai Dunării: în Tisa (în porțiunea de frontieră de la Sighet), în Vișeu (de la Vișeul de Jos până la vărsarea în Tisa), Vaser (afluent al Vișeului, pe o porțiune de circa 24 km de la Cozla până la confluența cu Vișeul), pe o porțiune foarte scurtă pe Novăț (afluent al Vaserului), Ruscova (afluent al Vișeului), Bistrița Moldovenească (de la haitul Iacobeni până în lacul de baraj Bicaz) și Dorna (afluent al Bistriței, de la Poiana Stampei până la vărsare). Se mai găsește ocazional în Suceava (afluent al Siretului, la Rădăuți) și Moldova (afluent al Siretului, la Câmpulung și Fălticeni), exemplare probabil antrenate de viiturile ocazionale ale râului Bistrița în Siret, de unde au urcat ulterior în Suceava și Moldova. În Cerna a dispărut, localnicii păstrându-i doar amintirea sub numele de „puică”. În România au fost repopulate cu lostriță după anii 60 râurile Lotru (în 1971), Mureș (în 1972), Someșul Cald (în 1972 și 1975), Crișul Repede (în 1974), lacurile și lacurile de acumulare: Vidra (în 1973-1974), Izvorul Muntelui (Bicaz), Pecineagu, Vidraru și Brădișor.
În râurile noastre de munte nu urcă niciodată la izvoare, iar în afluenții de munte ai Dunării nu coboară prea jos. Lostrița este o specie dulcicolă, bentopelagică, răpitoare. Trăiește în râuri mari și late de munte (zona lipanului și moioagei) cu apă adâncă și curent puternic și fund pietros. Preferă apele bine oxigenate și reci (6°C-18°C). De obicei, trăiește în ape adânci umbrite de vegetația riverană abundentă, de multe ori în vecinătatea unor structuri artificiale, cum ar fi ecluze și poduri. Lostrița nu trăiește în ape stagnante, de aceea în lacuri este foarte rară, și este întâlnit numai în apropiere de afluenții tributari. Ascunzișurile lostriței sunt de obicei reprezentate de gropile adânci din părțile laterale ale curentul principal, sub pietre mari, sub steiuri de stâncă, sub rădăcini scufundate, printre bolovanii de la fundul șipotelor, sub maluri râpoase, sub umbrele cascadelor sau în bulboane, cotloane. Posturile de pândă sunt steiurile de stâncă și alte ascunzișuri, de unde se aruncă fulgerător asupra prăzii. Peștii tineri trăiesc în apele mai mici, pentru ca pe măsură ce înaintează în vârstă să-și caute ape mai largi, spre zona de mijloc a râului. Ziua stă ascunsă în gropile adânci ale fundului, noaptea iese la vânat. Are un comportament teritorial, mai evident la masculii bătrâni care se stabilesc în porțiuni de râu de unde alungă fiecare rival posibil, apărându-și teritoriul. Este un pește de obicei solitar, însă peștii adulți nu sunt solitari. Face doar migrații scurte în timpul perioadei de depunere a icrelor, când se urcă în râuri pentru a se reproduce în afluenți. Este o specie foarte sensibilă la alterarea mediului și la poluare, aceștia fiind factori de primă importanță care au dus la dispariția speciei din diverse locuri. Este un pește răpitor foarte lacom și hrăpăreț. Hrana constă aproape exclusiv din pești. Vânează, în special, noaptea. Este un adevărat „tigru” al apelor de munte. Posturile de pândă sunt steiurile de stâncă, de unde se aruncă fulgerător asupra prăzii. Peștii adulți, mănâncă, mai ales, alți pești, ocazional mamifere acvatice mici (șoareci de baltă, șobolani de apă și alte rozătoare de apă etc), păsări de apă mici (ieșind din apă și făcând salturi acrobatice după ele), amfibieni (broaște), reptile, rar nevertebrate. Peștii consumați sunt în special ciprinide: scobarul (Chondrostoma nasus), mreana vânătă (Barbus petenyi), cleanul (Leuciscus cephalus), beldița (Alburnoides bipunctatus), boișteanul (Phoxinus phoxinus), porcușorii (Gobio), grindelul (Barbatula barbatula) etc., apoi zglăvoaca (Cottus gobio), lipanul (Thymallus thymallus), păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), oblețul (Alburnus alburnus), mihalțul (Lota lota) ș.a. Îi sclipesc ochii după orice pradă vie și tratează cu desconsiderare mortăciunile.
Cu cât înaintează în vârstă, cu atât devine mai răpitor, atacând tâlhărește, în special în cursul nopții. După atâta hrană, crește repede, dacă compoziția și temperatura apei îi sunt pe plac. Alevinii se hrănesc cu plancton și microinvertebrate. Deja puii de câteva luni încep să consume puiet de pește, îndeosebi de scobar (Chondrostoma nasus), dar și din propria specie (de altfel cel mai accentuat canibalism dintre toți peștii îl găsim la lostriță) și doar în lipsa puietului consumă insecte, larve de insecte și diferite specii de nevertebrate bentonice. Pentru a prinde insectele și larvele de insecte cutreiere lungul apei uneori kilometri întregi, iar dacă găsește pui de scobar nu se deplasează departe. Acești pești intră, de asemenea, în hrana păsărilor piscivore, cum ar fi cormoranul mare, stârcii, acvila și vulturul pescar. Maturitatea sexuală este atinsă de masculi la 3-4 ani, când exemplarele cântăresc aproximativ un kilogram, în timp ce femelele ating maturitatea sexuală la 4-5 ani, atunci când ajung la 2-3 kg în greutate. Reproducerea are loc primăvara, la sfârșitul lunii martie sau în aprilie, dar se poate prelugi până la jumătatea lui mai. Perioada de depunere a icrelor coincide cu topirea gheții, îndată după scurgerea sloiurilor și a apelor provenite din topirea zăpezii, la temperaturi ale apei între cinci și zece grade Celsiu. Locurile de reproducere sunt situate în zona lipanului, pe râurile mari sau la gura afluenților acestora, pe fund de pietriș. Reproducătorii se urcă în susul apei pe râurile mari sau pe afluenții râurilor principale, fără ca piedicile de 1,5 metri înălțime să le oprească în drumul lor, în căutare de apă de mică adâncime, cu curent puternic și foarte oxigenate, cu funduri formate din pietriș curat. Masculii ajung primii în locurile de depunere a icrelor. În timpul boiștii (bătăii) femela e urmărită de trei-patru masculi, care se luptă între ei. Dintre victorioși, fiecare femelă își alege un singur mascul. După cucerirea unei femele masculul o apăra de eventualii pretendenți. Ambii reproducătorii (părinți) participă la construcția cuibului, scormonind prundișul fundului cu botul și cu coada și fac o gropiță semicirculară, în formă de strachină, adâncă de 10-30 centimetri, acolo unde curentul este repede, cu un diametru de 60 centimetri (chiar până la 1,2–3,0 metri) și perechea se luptă cu alte cupluri pentru a-și menține posesia. Amenajarea cuibului durează mai multe zile. După fecundația icrelor, ele sunt acoperite cu pietrișul substratului. După împerechere, ambii părinți apară cuibul aproximativ două săptămâni. Reproducătorii se împerecheze în fiecare an, la atingerea maturității sexuale. Numărul icrelor depuse depind de greutatea corpului. În fiecare sezon femela depune aproximativ 1600-2000 icre de fiecare kilogram al corpului. Astfel exemplarele de 4-5 kg depun 3000-4000 icre, cele de 6-8 kg depun 5000-6000, cele de 10-12 kg 8000-12000 icre. Depunerea icrelor durează 2-3 zile. Icrele sunt de culoare galben-portocalie și au un diametru de 4,8-6 mm. La temperaturi ale apei între opt și zece grade Celsius, dezvoltarea embrionară durează aproximativ 25-40 zile, după care din ele ies larvele. Larvele se află în fisurile dintre pietriș până la resorbția sacului vitelin (8-14 zile). După apariția puilor, lostrița își reia traiul solitar și recapătă pofta de mâncare și se așază din nou pe trai zbuciumat în fundul adânc al apei. Timpul minim de dublare a populației este scăzut: 4,5-14 ani (tmin = 5; tmax = 15). Specia are o creștere rapidă. Ritmul de creștere diferă de la râu la râu.
Lostrița prezintă un mare interes în pescuitul sportiv, mai ales la pescuitul cu muscă. Este cel mai apreciat pește din România. Fiind un pește rar și foarte căutat, există mari restricții în pescuitul său. Importanța sa în pescuitul sportiv o depășește pe cea alimentară. Are carnea foarte bună; la noi se vinde (exclusiv la sursă) numai afumată. Raritatea lostriței, frumusețea și gustul delicios al cărnii au transformat-o într-un „trofeu” al undițarilor. Tot aceste însușiri au dus la statutul de specie pe cale de dispariție. În multe țări, și în ultimii ani și în România s-a recurs la reproducerea artificială a acestei specii valoroase: fecundația artificială și creșterea puietului obținut timp de câteva luni se face în bazine special amenajate, după care indivizii sunt transferați în mediul natural. Se urmărește repopularea râurilor de munte în care a trăit, dar de unde a dispărut, precum și în lacurile de baraj. Pentru obținerea de reproducători în vederea fecundației artificiale se folosesc diverse plase, îndeosebi sacul și undița. Supraviețuirea majorității populației este dependentă de introducerea regulată de material provenit din acvacultură. Reproducerea naturală se produce rar, ca urmare a alterării ambientale și a consecințelor fluctuațiilor debitului de apă al râurilor. Populațiile care sunt capabile să se susțină autonom sunt foarte puține, trei au fost identificate în Austria (în Pielach, Melk și Drava), pe o suprafață totală populată de pește mai mică de 500 km² (bazată pe locurile de reproducere). În trecut pescuitul excesiv, poluarea și construcția de baraje au dus la declinul speciei. Actualmente principala amenințare pentru specie este reprezentată de regularizarea cursurilor apelor, efectuate de numeroase centrale hidroelectrice prezente în bazinul Dunării. Centralele contribuie, de asemenea, la fragmentarea arealului, întrerupând continuitatea râului și împiedicând urcarea în susul apei a lostriței spre locurile de reproducere. Rarefierea lostriței este, de asemenea, legată de scăderea constantă a prăzii obișnuite (scobarul, etc) și a diverselor forme de poluare (mai ales în Bosnia și Croația) și a nivelului scăzut a cursurilor de apă în timpul secetei. În România, din cauza factorilor menționați mai sus, lostrița este azi pe cale de dispariție sau chiar a dispărut din mai multe râuri în care trăia odinioară (vezi Distribuția geografică în România). Pescuitul lostritei este interzis conform OUG 23/2008.
Specia este protejată de legile naționale și europene care stabilesc dimensiunea minimă și perioada de prohibiție pentru pescuit. Printre măsurile de protecție se numără: repopularea râurilor cu lostriță și reglementarea pescuitului. Lungimea minimă legală admisă la pescuit ar trebui să fie crescută până la aproximativ 70 cm (în locul lungimii minime actuale de 50-55 cm în unele țări). Lungimea minimă admisă la pescuit în România este de 65 cm. Se fac încercări de a restabili populațiile naturale prin incubație și creștere, dar ele nu au avut rezultate deosebit de apreciabile. Aproape toate încercările de aclimatizare experimentale în alte râuri decât cele origine nu s-au încununate de succes, cu excepția unor râuri din Spania. În România a fost desemnate câteva situri pentru conservare: Bistrița Aurie, Călimani-Gurghiu, Munții Maramureșului, Pietrosul Broștenilor-Cheile Zugrenilor, Tisa Superioară. Lostrița este citată printre speciile pe cale de dispariție în protocolul Convenției de la Berna privind conservarea speciilor sălbatice și habitatelor naturale (Anexa III). Pe Lista Roșie a IUCN (Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii și a Resurselor Naturale) lostrița este listată ca specii în pericol de dispariție (EN). Un asemenea pește rar, cu un asemenea comportament, a devenit și subiect pentru o capodoperă literară. Povestirea „Lostrița” de Vasile Voiculescu (1884 – 1963) ce face parte din volumul Iubire Magică, apărut postum în 1970, se poate încadra în proza contemporană. Este o povestire fantastică, deoarece îmbină planul real cu cel fabulos și este o povestire „în ramă”, întrucât toată acțiune se subordonează legendei despre tânărul Aliman și lostrița fermecată, pe care pescarii de pe malul Bistriței o povestesc de generații, îmbogățind-o an de an cu noi adaosuri și scornituri, după închipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de întâmplări de dincolo de fire. Naratorul omniscient și narațiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativă a povestirii. Timpul narativ este cronologic, situându-se într-un plan al trecutului, iar spațiul narativ îmbină realul cu imaginarul. Modalitatea narativă se remarcă, așadar, prin absența mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanțarea acestuia de evenimente. Povestea ne spune că de-a lungul râului Bistrița una dintre plăcerile localnicilor era pescuitul. Dintre toți, cel mai înfocat și cu noroc la pescuit, era Aliman. Acesta era un tânar chipeș, voinic și săritor. În apele Bistriței sălășluia un pește frumos, cu cap de somn, trupul zvelt de șalău și pielea pestriță, colorată cu auriu și cu bobițe roșii-ruginii ca a păstrăvului, dar acest era numit lostriță.
Acest pește era carnivor și se arăta foarte rar, provocând o adevărată competiție între pescarii care vroiau cu orice preț să-l prindă. Deoarece mulți și-au găsit sfârșitul în încercarea de-a prinde peștele, sătenii au început să creadă că lostrița, era de fapt, forma pe care o lua necuratul, pentru a-i ademeni, sfârșind prin a-i îneca. Obsedat de gândul de a prinde lostrița, Aliman stătea toată ziua pe malul râului, reușind chiar s-o prindă de două ori; o dată în undiță, iar a doua oară în brațe, într-o apă de mică adâncime. Tot de atâtea ori, lostrița a reușit să scape. Din păcate, pentru Aliman, prinderea lostritei a devenit o obsesie. După o iarnă geroasă, în care lostrița nu a mai apărut, a sosit primăvara, iar apele Bistriței, extrem de învolburate, au adus printre altele, și o luntre cu o fată leșinată din satele de la munte. Aliman a salvat-o, după care a luat-o acasă la el, îndrăgostindu-se nebunește de ea și asemănând-o cu lostrița, spre marea îngrijorare a sătenilor. După o bună bucată de vreme, în care cei doi amorezi și-au făcut planuri, apare mama fetei, luând-o acasă cu mare scandal. În urma plecării fetei, Aliman a devenit trist, apatic, câte-odată chiar absent, neinteresându-l nimic. Fiind însă un bărbat bine-făcut și chipeș, o fată mai îndrăzneață, s-a hotărât să-l ia de soț. Pregătirile erau făcute, însă, în toiul nunții venise un sătean să dea vestea precipitat că-n râul Bistriței, a apărut din nou lostrița. Auzind, Aliman una ca aceasta nu mai stătu pe gânduri și repede fugi spre râu și se aruncă în valurile învolburate, prinzând lostrița în brațe si protejând-o de buștenii din apă. În fapta lui nebunească, el și-a pierdut viața, salvând lostrița. Aceasta întâmplare este adesea povestită și astăzi de oamenii care urcă cu căruțele la munte pentru lemne, fiecare mai adaugând și înflorind câte ceva. În anul 2005 singura crescătorie de lostrițe din România se afla în comuna Ceahlău, județul Neamț. Ultimele 73 de lostrițe trăiau aici într-un bazin circular, îngrijite de păstrăvărarul Ion Tifui. Cel mai bătrân exemplar avea 17 ani, 15 kilograme și o lungime de 1 metru. Era singurul loc din România unde mai trăiau lostrițe. Un bazin populat cu 73 de asemenea „monumente ale naturii” este bază pentru alevinii ce populează alte râuri din țară. Câțiva oameni și o instituție – Direcția Silvică Piatra Neamț – se încăpățânează de mai bine de 60 de ani, de când a fost înființată crescătoria, ca acest pește pe cale de dispariție să nu ajungă doar o poză în manualul de zoologie. Crescătoria de lostrițe și păstrăvi de la Ceahlău a fost construită în 1963, fiind, în acea vreme, cea mai modernă din România. Bazinele pentru pești sunt circulare, pentru a crea curenți turbionari, un mediu care dă acestor răpitori iluzia libertății. Salmonidele crescute aici sunt destinate exclusiv repopulării râurilor de munte din țară. Lostrițele crescute aici au cunoscut, cu ani în urmă, libertatea în apele Bistriței, Vișeului și Tisei, râuri în care, înainte vreme, erau niște răpitori de temut. În luna mai se recoltează aproximativ 50 kg de icre pentru reproducere. Nemțenii se pot lăuda că sunt singurii din țară care au puiet de lostriță.
Regina apelor de munte este un pește pretențios. Are nevoie de ape repezi și curate pentru a supraviețui. În urma unor experimente, lacurile cu apă de munte din județul Cluj au fost populate cu lostrițe, iar habitatele neobișnuite pentru acești pești le-a fi permis atingerea unor dimensiuni uriașe. Pescarii din județ se mai laudă, din când în când, cu câte o captură „regală”. Nu prea des însă, pentru că acest pește este un monument al naturii protejat de legea românească.
Toți pescarii clujeni știu povești fabuloase despre cea mai gustoasă dintre salmonide. Cea mai cunoscută dintre povești a fost popularizată printr-o știre difuzată de un post TV în urmă cu trei ani. Realitatea este însă că nici un scufundător clujean nu o confirmă. În urmă cu mai mulți ani, scafandrii ar fi fost chemați să recupereze victima unui accident care s-ar fi prăbușit cu tot cu mașină în Lacul Tarnița. Scafandrii s-au întors însă la suprafață cu părul alb din cauza unei uriașe vedenii care li s-a arătat în apă: lostrițe ce atingeau aproape 2 metri în lungime. Povestea pescarească spune că scafandrii au refuzat să se întoarcă în apă, deși în mașina scufundată ar fi fost niște arme care trebuiau recuperate. Mai credibilă este însă informația cum că, de fiecare dată când se face golirea Lacului Tarnița, la gura barajului oamenii culeg păstrăvi și lostrițe uriașe, unele exemplare atingând 1,5 metri în lungime. Mulți pescari spun că au prins în undițe astfel de exemplare uriașe care s-au luptat cu forță pentru a nu se lăsa capturate, trăgând barca până au reușit să se elibereze, sau luând cu ele în adâncuri „armele” (undițele) oamenilor. Cert este că despre lostrițe uriașe circulă mai multe legende, mai mult sau mai puțin verosimile. Tot din zona legendelor vine povestea „strigătului” lostriței. Acest „strigăt” de disperare al lostrițelor se pare că mai poate fi auzit în zona Lacului Știucilor, din Cluj. Se povestește că un exemplar uriaș, urmărit o dată cu pușca de un om pe luciul apei, ieșea la suprafață și își lansa chemarea sălbatică pentru surate. Era cel mai frumos cântec din adâncuri pe care l-ar fi auzit un om, poate mai frumos decât cântecul sirenelor de altădată… (George V. Grigore)
