După o perioadă din istoria noastră postrevoluționară 89, în care casele memoriale ale personalităților din istoria și cultura noastră au intrat într-un con de umbră, iată că, încet – încet, revenim la intenții mai bune și readucem la viață cetăți și tradiții uitate, nume „de marcă” ale istoriei noastre, dar și case memoriale, ca izvoare de unde a țâșnit cultura și arta, ca loc al unei inspirații divine. După comentarii mai mult sau mai puțin benefice, Bojdeuca lui Creangă (din cartierul Țicău, Iași) se vizitează, iar pentru a face o legătură de prietenie peste timp Creangă-Eminescu, mergem la Casa memorială a lui Mihai Eminescu de la Ipotești. Aici se află un muzeu memorial amenajat în casa în care a trăit poetul Mihai Eminescu (1850-1889) în satul Ipotești din județul Botoșani. Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” se află pe Lista Monumentelor Istorice din județul Botoșani din anul 2004, având codul BT-IV-a-B-02047, fiind format din două obiective: Casa memorială „Mihai Eminescu” – datând din sec. al XIX-lea și având codul BT-IV-m-B-02047.01 și Mormintele familiei Eminescu – datând din sec. al XIX-lea și având codul BT-IV-m-B-02047.02. Povestea acestui imobil începe în anul 1850, când familia căminarului Gheorghe Eminovici a cumpărat o moșie în satul Ipotești, unde a construit o casă cu toate acareturile ce pot întregi o gospodărie de oameni înstăriți. Casa avea trei camere: salonul familiei, biroul tatălui lui Eminescu și dormitorul mamei și surorilor poetului. Mama poetului, Raluca Eminovici, a cumpărat cu 250 de galbeni și o bisericuță de familie, care datează din anii ’60 ai veacului al XIX-lea de la un anume Murguleț.
Lăcașul de cult are dimensiuni mici, dar adăpostește obiecte valoroase. În spatele bisericuței se află mormintele părinților lui Eminescu (Raluca și Gheorghe Eminovici) și a doi frați ai acestuia (Iorgu și Nicu). După moartea căminarului Gheorghe Eminovici (1884), casa nu a mai fost locuită, ajungând să se ruineze. Într-o fotografie din 1916 se observă starea precară a casei: „stîlpii cerdacului lunecau în față” din cauza „unei lente surpări și alunecări de teren”. În anul 1924, casa unde a copilărit Mihai Eminescu și care rămăsese nelocuită ani de zile, ajunsese o ruină. La acea vreme și bisericuța de lemn, ca și mormintele părinților lui Eminescu, erau „complet părăsite și acoperite cu bălării…”, după cum consemna, în 1926, Revista Moldovei din Botoșani. Deoarece casa familiei Eminovici din Ipotești era ruinată, proprietarii moșiei Ipotești au dărâmat-o până la temelie în vara anului 1924, determinând manifestații din partea studenților români și evrei din Botoșani împotriva acestei dărâmări. În urma acestor proteste, proprietara moșiei Ipotești, Maria Papadopol, a donat de bună voie locul unde s-a aflat casa familiei Eminovici din Ipotești. Ea adresa la 3 august 1924 o scrisoare către prefectul județului Botoșani, Demostene Vizanty, în care scria următoarele: „Subsemnata Maria D. Papadopol, proprietara moșiei Ipotești, declar prin aceasta să consimt de bună voie a dona casa mea din Ipotești, sau mai bine zis locul unde s-a aflat această casă, cu condițiunea expresă de a se ridica pe acest loc o clădire identică cu materialul ce se află azi pe aceste ruine și care clădire nu va putea avea altă destinație decît a fi un muzeu național cu titlul «Mihai Eminescu donat de Maria Papadopol născută Isăcescu» care va putea avea și o sală de lectură; nici într-un caz nu va putea servi ca local de școală.” În anul 1934, casa a fost reconstruită pe același loc, acolo fiind inaugurat în 1940 primul muzeu memorial dedicat marelui poet. Această casă nu respecta structura originalului, astfel încât a fost demolată, fiind reconstruită o alta în anul 1979 după documente originale, pe vechea fundație a casei familiei Eminovici. În casă se află mobilier – în parte original, în parte provenind din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. „Locuința părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de țară dar încăpătoare și gospodărească, nu lipsită de anume eleganță rustică. Era o construcție geometrică, puțin ridicată asupra solului, cu câte două ferestre mari în laturi. Un pridvor înalt in față, la care suiai pe vreo șapte trepte de lemn, un acoperământ al tindei, în chip de fronton grec sprijinit pe două coloane svelte, dădeau albei clădiri acoperite cu tablă un vag stil neoclasic.” (George Călinescu – „Viața lui Mihai Eminescu”) Valentin Coșereanu, în lucrarea „Ipotești-Eminescu-Ipotești” (2000), menționează despre această casă „Atrage atenția curățenia sclipitoare datorată desigur, Ralucăi, apoi un anumit farmec mistic izvorât și din mirosul sulcinei (este vorba de casa în care au locuit la Dumbrăveni), elemente pe care le putem prelungi în admosfera interioară a noii case de la Ipotești…” (Valentin Coșereanu – „Ipotești-Eminescu-Ipotești” (2000).
În curtea casei memoriale a lui Eminescu se află „Casa Papadopol”, o casă țărănească de epocă în stil moldovenesc, care a aparținut ultimului proprietar al moșiei Ipotești – doctorul Papadopol. Acesta și-a donat casa statului. În prezent, aici se află „Muzeul de etnografie al Centrului Național de Studii de la Ipotești”, fiind expuse obiecte provenind din vechile gospodării țărănești. În această casă și-a pictat Horia Bernea tablourile, în perioada taberelor naționale de pictură de la Ipotești. La 4 kilometri de Memorialul Ipotești, se află lacul din pădurea Baisa, sursă de inspirație a multor poezii ale lui Mihai Eminescu. Casa memorială Mihai Eminescu de la Ipotești poate fi vizitată în fiecare zi (de luni până duminică) în intervalul orar 9-17 (15 mai – 15 septembrie) și 8-16 (16 septembrie – 14 mai). Din 1992 aici este organizat „Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”. Memorialul Ipotești cuprinde mai multe obiective de interes muzeal şi cultural: , casa copilăriei lui Eminescu (reconstituită), Biserica veche a satului, Casa Papadopol (Muzeul de etnografie al Centrului Naţional de Studii de la Ipoteşti). În acest fel, circuitul muzeal propus celor ce vizitează Ipoteştii acoperă şi aria valorilor tradiţionale. Noul muzeu a fost gândit ca un punct de convergenţă între spaţiul ca atare al Ipoteştilor ― loc mirific al copilăriei, spaţiul familial ― conturat şi întreţinut de admosfera casei memoriale, şi biografia poetului ― văzută dintr-o dublă perspectivă: cea a vârstelor creatorului şi cea a etapelor creaţiei. Unicitatea muzeului va fi dată nu doar de calitatea exponatelor, cât, mai ales, de discursul muzeal bazat pe sugestii şi simboluri, ce vor presupune o interactivitate creativă. „Biblioteca Naţională de Poezie” a fost inaugurată la 15 ianuarie 2000, iar colecţiile sale de documente se adresează atât cititorilor obişnuiţi, cât şi cercetătorilor operei si biografiei eminesciene, oferindu-le un substanţial material informativ. Fondul documentar include fotocopii a 32 din manuscrisele eminesciene, fotografii şi scrisori autografe ale poetului, Veronicăi Micle, ale lui Titu Maiorescu şi ale altor personalităţi culturale ale secolului al XIX-lea, ediţii rare din opera lui Mihai Eminescu – de la ediţia Maiorescu din 1883 şi până în prezent. Construit pentru spectacole şi alte activităţi culturale potrivite desfăşurării în spaţiul exterior, amfiteatrul are o capacitate de aproximativ 600 de locuri.
Pornind mai departe pe căile bătătorite de marele poet național Mihai Eminescu, putem ajunge în incinta mânăstirii Văratec unde se găsește o casă din lemn, relativ veche (100-200 ani), susceptibilă de a fi clasată ca monument istoric, prin valoarea memorială pe care o reprezintă, întrucât în ea poetul și jurnalistul Mihai Eminescu s-a refugiat adesea, în ultimii 15 ani de viață, pentru a sta cât mai mult în preajma acestui lăcaș, unde găsise o atmosferă benefică pentru creație și pentru un plus de echilibru sufletesc. Această casă, pe care Eminescu a închiriat-o, după cum arată documentele, de la maica Asinefta Ermoghin, proprietara de atunci a imobilului, în 1874, este singura clădire păstrată în forma originală din România (casa de la Ipotești a fost reclădită din temelii după planurile existente), în care urmele șederii poetului pot fi dovedite peste timp și care poate căpăta numele de casă memorială. În mod paradoxal, „Casa Eminescu“ de la Văratec, în care au înflorit atâtea gânduri și versuri nemuritoare ale poetului nostru național (printre care „Călin-file de poveste”), nu figurează pe lista monumentelor istorice (2010) din județul Neamț, nu se numără printre muzeele/casele memoriale din județul Neamț aparținând cultelor (așa cum este Casa Memorială „Alexandru Vlahuță”, care funcționează, de asemenea, într-o construcție ridicată ca locuință pentru călugărițe, aflată pe teritoriul mânăstirii Agapia), ci se află într-o deplorabilă stare de degradare, care avansează pe zi ce trece.
O primă încercare de restaurare a construcției (nu și de includere a acesteia pe lista monumentelor istorice), inițiată în urmă cu ceva ani, cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei și Bucovinei Î.P.S. Daniel Ciobotea, actualul Patriarh al BOR, de o fundație, sprijinită de o pleiadă de nume de referință pentru cultura și spiritualitatea românescă (Teofil Paraian, Arhim. Mina Dobzeu, Arhim. Ioan Iovan, Arhim. Arsenie Papacioc, Arhim. Justin Pârvu, Pr. Constantin Galeriu, I. P. S. Nicolae Corneanu, I. P. S. Antonie Plămădeală, Acad. Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Acad. Constantin Ciopraga, Nina Cassian, Ana Blandiana, Barbu Brezianu), multe dispărute între timp, precum și de importante instituții mass-media, nu s-a soldat cu rezultatele scontate, pare-se datorită neacumulării fondurilor necesare derulării acestui proiect. Clasarea „Casei Eminescu“ de la Văratec în grupa monumentelor istorice, refacerea acesteia și includerea monumentului în circuitul muzeal național constituie nu doar o datorie istorică pentru păstrarea identității culturale a neamului ci și un argument forte pentru promovarea culturii românești în lume, iar pentru acest motiv, demararea de urgență a procedurilor necesare realizării dezideratelor enunțate trebuie să reprezinte o prioritate pentru instituțiile statului. Casa a fost locuită pentru ultima dată în 2002, timp de trei luni, de o maică tânără, iar după anul 2006 degradarea acesteia s-a accentuat întratât, încât, fără o intervenţie imediată, în sensul conservării/restaurării, cu greu va mai putea rezista intemperiilor vremii. Dovezi privind prezenţa lui Mihai Eminescu în casa monahală din spatele bisericii „Schimbarea la Faţă” de la Văratec, începând cu anul 1874, există. Actrița Oana Pellea a postat pe pagina de Facebook câteva fotografii care arată degradarea incredibilă a unui imobil care este parte componentă a culturii poporului român: casa în care Mihai Eminescu locuia când venea la Văratec. Acum, că acest imobil a fost în proprietate, sau a fost închiriat, depinde de cum punem problema. Eu nu cred că este chiar așa de mare suma necesară pentru reconstruirea acestui imobil. Sunt țări care au ridicat muzee unor personaje fictive, pentru a crește gradul de atractivitate turistică a unor orașe. Reprezentanții mănăstirii spun să lăsăm măicuțele să se roage. Dar existența aici a unui muzeu de sorginte eminesciană poate crește atractivitatea, dar poate devoala și legătura dintre creație – inspirație și contactul cu cele sfinte.
Poetul nostru național a avut „nevoie” de acestă apropiere de vibrația rugăciunii, spre a-și desăvârși opera. De-a lungul timpului sculptori, pictori, scriitori au simțit nevoia acestei apropieri, a acestui contact inefabil. Mănăstirea Văratec ar trebui să fie onorată de apariția unui muzeu cu o astfel de tematică. Vizitatorii ce vor veni, vor vizita și mănăstirea, poate și participând la slujbe și la viața de obște. Un muzeu într-o mănăstire este semn de comunicare, de deschidere, de limbaj comun cu societatea. Așa cum doresc înființarea acestui muzeu la Văratec, felicit inițiativa de înființare a Casei Mmemoriale „Veronica Micle”. Poetă cunoscută atât pentru poeziile sale pline de sensibilitate, cât și pentru postura de muză și marea iubirea a poetului Mihai Eminescu, aceasta s-a născut pe 22 aprilie 1850 la Năsăud. După moartea tatălui, Ilie Câmpeanu, în timpul revoluției din 1848-1849 din Transilvania, mama sa, Ana Câmpeanu, a luat decizia de a se muta în Moldova, la Târgu-Neamț, alături de cei doi copii, Veronica și Radu. Casa care a adăpostit familia în Târgu-Neamț era situată vis-a-vis de Spitalul din Târgu-Neamț și fosta Școală Domnească și a fost cumpărată de mama Veronicăi. Deși poposirea în această casă a fost una de scurtă durată, cu toții mutându-se în 1853 la Iași, ea a rămas în proprietatea familiei. După căsătoria cu Ștefan Micle, casa i-a revenit Veronicăi drept zestre, poeta revenind des în acest loc, în special în timpul verilor, unde a organizat diverse serate literare. În ultima perioadă a vieții sale Veronica Micle a donat casa către maicile de la Mănăstirea Văratec pentru a o folosi în găzduirea măicuțelor care veneau la tratament la spitalul din Târgu-Neamț. Veronica Micle s-a stins din viață pe 4 august 1889, la Mănăstirea Văratec, locul ei de refugiu, unde a și rămas pentru veșnicie. Casa, deși a avut mai mulți proprietari de-a lungul timpului, a reușit să se transforme în Casa Memorială a gingașei poete, interiorul păstrând parfumul vremurilor în care în salon veneau personalități din lumea literară, printre care și Mihai Eminescu. Cum legătura dintre cei doi a fost una extrem de profundă, casa Veronicăi Micle avea nevoie de un obiect care să îl fi definit cu adevărat pe Eminescu și care să păstreze vie amintirea unei povești de iubire rar întâlnită. Având în vedere pasiunea sa pentru acte de cultură și pentru Eminescu, pe 16 august 2023, doamna avocat Gianina Vera Poroșnicu a semnat actul de donație prin care a transmis Casei Memoriale „Veronica Micle” din Târgu-Neamț fotografia unicat a lui Mihai Eminescu realizată la vârsta de 34 de ani, cea de-a treia fotografie a sa. Fotografia a fost realizată în vara anului 1884, în atelierul faimosului fotograf Nestor Heck situat în Iași, pe strada Lăpușneanu. Rama fotografiei este originală, realizată din lemn masiv, de nuc și are o greutate de trei kilograme, iar pe spatele ei poate fi văzută ștampila cu numele atelierului Nestor Heck. Prin această donație, Casa Memorială, singurul muzeu dedicat Veronicăi Micle, va beneficia de acum înainte de un bun de interes național și de un plus de interes din partea vizitatorilor dornici să se bucure de această piesă unică ce va fi mereu expusă în prima sală a expoziției permanente. Astfel, actul de generozitate al doamnei avocat Gianina Vera Poroșnicu marchează încă o dată importanța redării publicului larg a uneia dintre cele mai prețioase mărturii palpabile ale existenței marelui om de cultură care a lăsat o urmă adâncă în sufletul și existența Veronicăi Micle.
Uni oameni dăruiesc și construiesc, alții doar vorbesc și mai sunt unii care demolează. Ce rămâne în urmă contează mai mult decât orice. Ce este Eminescu pentru noi? Este un fenomen unicat. Pentru a scrie a avut nevoie de dragostea Veronicăi, dar și de iubirea pentru cele sfinte. A căutat agitația vieții mondene, dar și apropierea de serafimi. A văzut cum se unduie lacul codrilor albastru, dar și cum Luceafărul se îndrăgostește și ține făclia iubirii aprinsă peste timp și spațiu. El a văzut toate acestea…
