Salvarea Patriei este legea supremă! (5)

Dintr-un text dedicat anti-românismului nu poate lipsi referința cât mai amplă la politica anti-românească a Budapestei! Această politică este subordonată în ultima sută de ani contestației tratatului de la Trianon semnat în 1920, la sfârșitul Marelui Război! Atitudinea opiniei publice ungare, ca și a autorităților maghiare, a fost destul de contradictorie și comentariul nostru ar putea începe cu rememorarea primilor pași făcuți de oficialii maghiari în momentul când, după aproape 400 de ani, apărea din nou pe harta Europei un stat de sine stătător numit Ungaria. După dezastrul militar și politic de la Mohacs, în 1527, Ungaria devenise pașalâc turcesc. Detaliu important: voievodatul Transilvania își continuă existența, fără niciun sentiment de solidaritate cu regatul ungar de dincolo de Carpați, de Tisa. Ungaria și Transilvania erau și au rămas până azi două entități complet diferite din toate punctele de vedere: etnic, politic, economic, demografic, cultural.

Faptul că conclavul internațional european a restabilit în 1920 dreptul ungurilor de a avea o patrie, un stat național, în care maghiarii să alcătuiască pentru prima oară populația majoritară, a creat derută și confuzie în clasa politică, în opinia publică maghiară. S-a produs atunci un gest cu totul neașteptat: liderii politici maghiari au alcătuit o delegație de conți și viconți de operetă care au venit la București și au solicitat audiență la regele român, Ferdinand, oferindu-i coroana Sfântului Ștefan, urmând ca Ferdinand să fie rege și la Budapesta, rege peste un regat româno-ungar, după modelul dualismului austro-ungar instaurat la Viena în 1867. Pasă-mi-te, liderii maghiari nu știau ce să facă cu suveranitatea noului stat ungar! S-au simțit incapabili să-și poarte singuri de grijă! Trecuseră 400 de ani de când nu mai guvernaseră propriu zis. Ezitau să-și asume răspunderea și riscurile suveranității, ale independenței! Interesant este că în urmă cu 40 de ani, după războiul ruso-româno-turc din 1877-78, pe harta Europei a apărut un stat național nou: Bulgaria!

Vecinii noștri din sudul Dunării nu prea aveau nici ei o tradiție a luptei pentru independență, suveranitate etc., etc. Nu aveau o clasă politică propriu zisă. Liderii pe care, de bine, de rău, îi aveau în frunte s-au simțit incapabili să gestioneze statutul de stat suveran pe care generozitatea marilor puteri îl ofereau bulgarilor, deși aceștia nu făcuseră mai nimic pentru a scutura jugul otoman! Deruta de care au fost cuprinși fruntașii bulgarilor i-a determinat la un gest surprinzător, dar semnificativ: Bulgarii au venit și ei la București cu o cerere, cu o ofertă destul de tentantă: instaurarea unui dualism româno-bulgar, reeditare a anticului țarat vlaho-bulgar al Asaneștilor. Regele Carol însă, sfătuit de Ion C. Brătianu și alți lideri politici, nu a acceptat oferta generoasă venită de la Sofia, motivul refuzului fiind teama că Rusia va pretinde să supervizeze politica statului româno-bulgar, în virtutea tradiției relațiilor dintre ruși și bulgari! Fără voia mea îmi aduc aminte de reacția multor așa ziși robi, de etnie țigănească, trăitori în Principatele Române. Când generozitatea boierilor români a decis abolirea robiei, majoritatea țiganilor au fost derutați de statutul de oameni liberi și au refuzat să părăsească ograda boierească, cerând cu insistență să păstreze vechile relații cu „stăpânul”, cu boierul care le organizase până atunci viața, existența!…

De ce spun că gestul liderilor bulgari, ca și al maghiarilor, este semnificativ? El denotă conștiința superiorității, a excelenței românești în materie politică: românii au întârziat oarecum să-și constituie un stat, au făcut-o abia în secolul al XIII-lea, dar statul pe care l-au edificat nu a încetat nicio clipă să existe, să supraviețuiască încercărilor istoriei. Puține sunt statele europene care au cunoscut o continuitate neîntreruptă din secolul al XIII-lea până în zilele noastre. Când vorbim de excelență, avem dreptul să consemnăm și această continuitate politică a statelor edificate de români. Au rezistat într-un mod aproape miraculos! Iar în 1859 s-au unit dând naștere României, stat cu o vechime aproape milenară neîntreruptă! Performanță de care n-au fost capabile multe popoare din Europa!

…Mai există o asemănare importantă între liderii politici maghiari și bulgari. În amândouă țările s-a dus și se duce și azi o politică de de-românizare a minoritarilor etnici români! E drept, această politică criminală are un caracter general, este o politică de dez-naționalizare a tuturor etniilor minoritare din Ungaria, respectiv Bulgaria! Să revenim la maghiari, la politica Budapestei față de românii trăitori ca minoritari etnici sub administrația hungară. Preocuparea guvernanților de a-i maghiariza pe români se pare că a cunoscut aspecte inedite, unice. Apreciem astfel inițiativa bizară a Budapestei de a tipări o carte, un manual îndrumător pentru funcționarii de stat, prin care aceștia erau instruiți cum să procedeze pentru a maghiariza numele românilor. Manualul a fost conceput și publicat înainte de Primul Război, în anii dualismului austro-ungar. Era un abuz fără pereche din partea oficialilor maghiari să organizeze atât de minuțios un astfel de proces care atenta la existența unui grup etnic omogen numeros, de populație autohtonă, băștinașă. Era propriu zis un etnocid, care a continuat și după Trianon, în statul Ungaria. Prin granițele decise la Conferința pentru Pace rămâneau să viețuiască în Ungaria circa 400.000 de români! Din 1920 și până azi numărul românilor din Ungaria a scăzut dramatic, statisticile oficiale mai înregistrează o minoritate etnică românească de 40.000 de suflete! Atâția mai sunt cetățenii unguri care își afirmă identitatea etnică românească! Restul românilor nu au fost exterminați, dar politica Budapestei s-a priceput să creeze un climat ostil pentru minoritari, care preferă să se declare maghiari pentru a nu intra în conflict cu oficialitățile. Intră la socoteală și șovinismul stupid al concetățenilor maghiari, al societății civile, care descurajează veleitățile etnice ale minoritarilor. Ca și interesul economic și profesional al unor români de a obține avantaje în schimbul deznaționalizării, avantaje oferite de legislația șovină maghiară! În felul acesta în Ungaria au fost maghiarizați sute de mii de germani, de slavi, de români…

E de menționat încă un gest al autorităților maghiare: în ambele războaie mondiale au avut grijă să mobilizeze pe front tineri combatanți din rândurile minoritarilor etnici! Gest de o ticăloșie descalificantă! Pentru situația românilor din Ungaria mai trebuie făcută o precizare foarte importantă: în Ungaria recensământul populației înregistrează un număr de aproape o jumătate de milion de creștini greco-catolici! Maghiari care să adere la biserica „unită”, greco-catolică, nu prea sunt de găsit! E de bănuit că majoritatea acestor greco-catolici din Ungaria ca și cei din Ucraina, poate, sunt la origină români, care își declară apartenența la biserica unită știind bine că nu vor stârni reacția discriminatorie a autorităților, a celorlalți maghiari nativi! Cei care deplâng nedreptatea făcută Ungariei la Trianon invocă și numărul mare de etnici maghiari rămași în afara frontierei de stat a Ungariei! Numai în România ar exista peste un milion de maghiari! Cifră impresionantă, care, din păcate / din fericire, nu prea corespunde realității! În realitate, peste o jumătate de milion dintre cei recenzați ca maghiari sunt de fapt secui, trăitori în centrul României, departe de frontiera cu Ungaria! În toate statisticile de dinainte de Trianon secuii erau înregistrați corect ca altă etnie decât cea ungară. După Trianon, Budapesta nu a mai făcut această distincție, considerându-i / declarându-i pe secui maghiari! Un abuz și o nedreptate! Un neadevăr! Acceptat de guvernanții de la București cu o ușurință iresponsabilă! (va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*