Câte zile din viața ta ai trăit fără mască? Doar pentru tine? Și știi la ce a dus asta pentru tine și pentru cei din jurul tău? Dacă veți încerca cu sinceritate să cuantificați acele momente, veți ajunge la o concluzie tristă, pentru că ele sunt mult prea puține. Presiunea socială ne face pe toți să nu reacționăm cum ne-am dori și să nu ne exprimăm din frica de excludere (majoritatea), și din lehamite (minoritatea care se încăpățânează încă să gândească cu propria minte). Cumva nevoia de apartenență la grup este un sentiment mult mai puternic decât cel de afirmare personală. Și exact această dorință oarbă, surdă și incapabilitatea de a reacționa altfel decât prin aplauze la orice gogomănie, a dus la o răsturnare totală a sistemului de valori care guverna de milenii subconștientul colectiv.
În lumina acestor modificări, asistate parcă din umbră, s-a indus gloatei impresia că fiecare individ are capacitatea de a revoluționa timpurile nefăcând nimic altceva decât prin simpla lui existență și supunere totală, fără măcar să își pună vreo întrebare. De fapt, asistăm de ani de zile la schimbarea perfidă a unor percepții sociale, schimbare care lezează orice individ posesor măcar al unui pospai de bun-simț. Orice filfizon cu un farmec superficial este decretat carismatic. Supraevaluarea propriilor abilități, grandomania, egoismul și chiar sociopatia sunt văzute drept semne clare de încredere în sine. Viclenia, manipularea, mistificarea adevărului în scopuri obscure sunt promulgate drept putere de influență. Înșelăciunea și jumătățile de adevăr au devenit acum o metodă foarte eficientă de persuasiune. Fabricarea de minciuni, proliferarea și propagarea lor în spațiul public sunt văzute drept vizionarism și indicii de informare sporită. Impulsivitatea neghioabă este atributul omului omnipotent, care își asumă riscuri. Nevoia de stimulente și suplimente de orice fel denotă, chipurile, proactivitatea omului care se preocupă de viitorul lui. Cruzimea, lipsa totală de empatie față de semeni, limitarea libertăților și chiar crima sunt prezentate drept capacitatea de a lua decizii dificile în interes colectiv. De cel puțin două decade mari gânditori care au fost sau ne mai sunt încă contemporani (filosofi, futurologi, sociologi, istorici, politologi, jurnaliști) au tras semnale de alarmă după semnale de alarmă privind globalizarea informației și a gândirii colective. Yuval Harari, Jacque Fresco, Vladimir Pozner, Jordan B. Peterson sunt doar câteva nume de asemenea oameni. La prima vedere par a nu avea nimic în comun și pentru masele largi numele lor sunt necunoscute. Toți însă, într-un mod diferit, au apăsat pe butonul roșu de avarie – omenirea se află într-un moment de cotitură al evoluției ei.
Un moment care, prost gestionat, o poate șterge oricând de pe fața pământului din propria ei ignoranță, autosuficiență, mândrie și lăcomie. În concordanță cu această idee, măștile pe care le purtăm și le afișăm zilnic cu nonșalanță, fiecare dintre noi, sunt exact cărămizile pe care este constituit acest punct de cotitură. Dorința noastră de a ne ascunde adevărata natură a făcut ca nu cei mai buni să ne perpetueze specia, ci cei mai nemiloși și cei mai slabi. Cei mai nemiloși, ahtiații patologici după putere și avuții și-au conservat și transmis puterea prin manevrabilitatea și lașitatea celor slabi. Și la ce lucruri bune ne putem aștepta de la cele două clase sociale tarate în care suntem și azi, la fel ca în Comuna Primitivă, împărțiți?! Veți spune că greșesc. Însă istoria ne-a demonstrat fără echivoc că absolut toate orânduirile sociale prin care am trecut ca specie au fost trase la indigo. Toate s-au dovedit falimentare. Toate s-au bazat pe o clasă „superioară” și pe una „inferioară”. În toate au existat păpușari și marionete, în toate au existat stăpâni și slugi care s-au supus de o frică sau alta. Și toate, absolut toate, au fost promovate drept maniera perfectă pentru un „bine colectiv”, un bine care nu s-a materializat niciodată concret și până la capăt pentru toți indivizii care o alcătuiau.
În aceste condiții, îmi este absolut imposibil să cred că pentru Homo Sapiens mai există o posibilitate de a-și evita autodistrugerea fără o schimbare radicală. Din punctul meu de vedere, există o singură metodă prin care putem face asta. Dar pe care mă îndoiesc că vom fi vreodată capabili să o punem în practică, exact din cauza naturii umane care nu se poate mulțumi niciodată cu ce are, pentru că întotdeauna va exista pentru fiecare individ un ceva pe care trebuie să i-l ia aproapelui. Ghiciți care ar fi singura noastră scăpare?!
Lasă un răspuns