Localitatea Vidra – călătorie în timp…

Pentru a călătorii în timp, trebuie să lăsăm de o parte problemele nostre zilnice, să ne eliberă mintea de alte gânduri parazite și să stabilim un reper temporal: undeva, pe la sfârșitul primei jumătăți a mileniului al IV-lea î.Hr. Pe atunci, acum 6000-5500 de ani, comunitatea din zona actuală a comunei Vidra (jud. Ilfov) era creatoarea și păstrătoarea unui tezaur cultural ce poartă acum numele de „Cultura Vidra”. Se afla în ultima fază de dezvoltare a „Culturii Boian”, iar după anii 2.500 î.Hr., intra într-o fază superioară de tranziție către cultura Gumelnița. Pentru a deconspira modul în care a evoluat cultura de-a lungul timpului pe un același teritoriu, se impun câteva cuvinte despre aceste trei culturi, deoarece ele au ceva în comun, dar au și particularități, găsindu-se în această perioadă a neoliticului, într-o succesiune de la inferior la superior. Se spune totuși că toate aparțin culturii Gumelnița. Cultura Boian este denumită astfel, după așezarea Boian descoperită pe un grind din localitatea Grădiștea Ulmilor, din mijlocul fostului lac Boian, situat între satele Dorobanți și Ciocănești din județul Ialomița. Este specifică Munteniei centrale și de sud, cu extindere către estul Munteniei, sud-vestul Moldovei, sud-estul Transilvaniei și până la sud de Dunăre. Este prima fază de dezvoltare către cultura Gumelnița.

În „Cultura Boian”, studiată de către arheologi, s-a constatat că aceasta are trei faze de dezvoltare: Bolintineanu, Giulești și Vidra. Ea s-a studiat în paralel și cu alte culturi (vezi „Dicționarul de Istorie Veche a României” elaborat de un colectiv de autori, sub conducerea domnului profesor universitar DM. Pippidi (Editura științifică și eciclopedică din 1976). Ce s-a descoperit prin săpăturile efectuate? În primul rând, așezări din bordeie cu groapă ovală, bordeie construite pe înălțimi râpoase, iar pentru apărare, erau construite șanțuri „cu val”, săpate de către populația traco-daco-getică aflată în organizare socială tribală. La suprafață, locuințele, aveau o formă dreptunghiulară, podeaua forma o platformă construită din bârne despicate și acoperită cu un strat de lut. Altele aveau podeaua cu pământ bătătorit. Acoperișul era construit în două ape și învelit cu trestie. Pereții acestor bordeie erau formați din trunchiuri legate între ele și din împletituri din nuiele lipite cu lut. Pentru lumină, lăsau ferestre rotunde. Din vânători și pescari, locuitorii din timpul acestor culturi încep să devină sedentari. Economia din această fază se baza pe creșterea animalelor domestice, pe vânătoare și pescuit. În așezări au fost descoperite unelte de silex, microlite, dar mai târziu, lame și răzuitoare, etc. Uneltele de piatră șlefuite apar mai întâi neperforate și mai apoi perforate. Puține sunt uneltele de os și din corn de animal. Apar obiecte de podoabă și alte unelte, respectiv toporașe. Ceramica este bogată și decorată geometric prin incizie, excizie sau pictată cu grafit, roșu și alb crud, după ce mai întâi au fost supuse arderii. Figurinele feminine sunt rare și construite din lut ars sau din os, reprezentând zeițe ale fertilității. Există și figurine zoomorfe. În epoca respectivă s-a practicat ritul funerar al înhumării, mai întâi în poziție întinsă, iar mai apoi în poziție chircită. Pe fondul culturii Boian, s-a format cultura Gumelnița.

Cultura Vidra. În cadrul acestei culturi urmele de viață omenească au fost atestate de săpăturile arheologice, sub îndrumarea academică a domnului Dinu Rosetti, iar rezultatele sunt consemnate în propria sa lucrare. Marea sa descoperire a fost făcută cu ocazia unor săpături la un tumul între anii 1932-1934 și reluate în 1952, la punctul numit „Măgura”, aflat în partea de sus-est a comunei Vidra, către râul Sabar. Săpăturile s-au desfășurat sub patronajul Fundației Regale a „Așezămintelor culturale”. Nu se cunoaște cine a descoperit tumulul, sau cine ar fi fost persoana care l-ar fi semnalat, dar săpăturile au scos la iveală resturi de așezări din orânduirea comunei primitive. Locuințele descoperite, erau în mare parte ca cele de la Boian, bordeiele fiind la început în gropi de formă ovală. Sunt scoase la iveală obiecte din silex, lame, răzuitoare, dăltițe, având dimensiunile caracteristice neoliticului dezvoltat (târziu). Au mai fost descoperite topoare de silex, precum și unul foarte rar din aramă („toporul de la Vidra”). Ceramica scoasă la iveală cuprinde vase specifice în formă cilindrică, cu partea inferioară în formă de trunchi de con sau în formă de picior, acoperite cu capace speciale în formă de calotă sferică. Vasele sunt ornamentate cu excizie fină în forme meandrice (striațiuni), iar încrustarea decorului este făcută cu o materie albă. Comunitățile tribale traco-daco-getice practicau la moartea individului înhumarea în poziție chircită, pe partea stângă. Brațul scheletului era îndoit și așezat cu palma în dreptul feței, iar cealaltă palmă întinsă pe genunchi. „Figurinele descoperite sunt feminine, în mare parte, vase de cult antropomorfe, redate în picioare, cu decor de linii incizate înfățișând îmbrăcămintea femeilor. Cultura Vidra se incheie printr-un proces intern local de evoluție către cultura Gumelnița”. (D. Radu Rosetti în P.M.P.B., din anul 1934, paginile 6-59). Cea mai mare descoperire a academicianului rămâne „Zeița de la Vidra” – vas antopomorf cu caracteristicile specific arătate mai înainte. Vasul are aproximativ 38 cm înălțime și este considerat drept o reală capodoperă a artei neolitice târzii. Mai este de adăugat descoperirea unui cap de statuetă ce poartă cea mai veche reprezentare plastică a căciulii dacice specific acestui popor.

În primăvara anului 1989, cu ocazia deplasării unui grup de specialiști în arheologie de la Muzeul de Istorie al Municipiului București, în frunte cu directorul acestuia, Panait D. Panaite, la punctul „Măgura” (unde D. Rosetti făcuse săpăturile) a mai fost descoperit încă un topor de silex (scăpat din vedere de la primele săpături și scos la iveală de plugurile care au arat această porțiune). Găsirea acestui obiect a produs o bucurie justificată, iar evenimentul a fost dat publicității. Și astăzi, oricare vizitator al acestei zone poate observa la suprafață cioburi din vase de ceramică cu striațiuni și rămășițe din silex (așchii de cuarț). Din păcate nici în perioada comunismului și nici acum nu au fost luate măsuri asupra protejării acestei zone de importanță istorică, lăsând loc bunului plac și al ignoranței. Obiectele descoperite în urma săpăturilor au fost depuse la Muzeu Municipiului București și la Muzeul Național de Istorie a României de pe Calea Victoria. În „Monografia Sanitară” publicată de către dr. Nițu Cleante Petre, găsim desenate pe una din pagini o parte din obiectele găsite la Măgura, cu mențiuni și specificații asupra ce reprezintă fiecare obiect. Nu toate denumirile consemnate îmbracă un caracter stiințific din limbajul folosit în arheologie, astfel că „Zeița” este considerată un „idol”, iar celelalte artefacte descoperite sunt trecute ca: cuțitașe de cremene, un opaiț de pământ ars, un toporaș de piatră și unul de cupru, un vas ornamental cu grafit, un altar în formă de măsuță, boabe de grâu carbonizate, o figurină din os, un corn, un pandantiv prețios. Cultura Gumelnița Aceasta se dezvoltă în perioada celei de a doua jumătăți a mileniului al IV-lea – începutul mileniului al III-lea î.Hr.. A fost denumită astfel datorită descoperirilor făcute pe măgura „Gumelnița” aflată la circa 4 km la est de orasul Oltenița. Fără a insista mai mult asupra acestei culturi, menționez că are patru faze de dezvoltare, fiecare dintre acestea sunt subdivizate în trei subperioade.

Săpăturile de la Tangâru (Stoenești – județul Ilfov) au demostrat „mersul” în timp al acestei culturi. Cultura Gumelnița are mai multe aspecte comune cu cea numită Cultura Vidra. Și în această cultură găsim statuete feminine cu vas pe cap, aceleași locuri de amplasare a locuințelor, aceleași măsuri de apărare, de prelucrare a silexului, a osului și a cornulul. Găsim în schimb „vasul cu două gâturi” pictat cu grafit, vase lucrate din pastă fină, strachini de formă tronconică, scunde și cu diametrul mare, cu marginea îngroșată și decoruri pictate cu o culoare roșie și cu grafit, vase zoo și antropomorfe. Contribuții de seamă în domeniul culturii neolitice târzii au adus oamenii de știință ca: Vladimir Dimitrescu în „Dacia” (nr.2; 1925; paginile 29-103), Dumitru Berciu în „Contribute” (1961, paginile 363-536), Dinu V. Rosetii în „P.M.B.” (Nr. 1 din 1934; paginile 6-59), precum și grupul de cercetători sub conducerea lui D.M.Pippidi în „Dicționarul de Istorie Veche a României” din anul 1976” (apărut la Editura Științifică și Enciclopedică). Din cele arătate mai sus se poate trage concluzia că meleagurile comunei Vidra au fost locuite din timpuri destul de vechi de o populație traco-daco-getică aflată din mileniul IV î.Hr., până în mileniul I î.Hr. în organizație tribală. Era o populație sedentară care se ocupa cu agricultura și creșterea animalelor, cunoștea meșteșugul olăriei și al prelucrării silexului, osului și cornului de animal, în vederea înzestrării cu unelte specifice epocii neoliticului dezvoltat.

Mica societate care s-a format în neolitic pe aceste meleaguri și-a continuat existența din generație în generație către vremurile noastre și o găsim prezentă până și în timpul stăpânirii romane în Dacia (106-271 e.n.). În anul 1972, la muzeul școlar din Vidra a fost adusă de către un elev, membru al cercului de istorie, o monedă. Ea a fost găsită în urma săpării unui șanț de scurgere a apei provenită din inundația râului Sabar, pe ulița morii, în apropierea acestui râu. Moneda era din bronz, groasă, pe față având chipul împăratului roman Filip Arabul, cu o inscripție în limba latină: „Imperiul Philipus”, iar pe verso era reprezentată provincia Dacia prin chipul unei femei care ține în brațe emblemele celor două legiuni romane prezente în Dacia. Aceasta se constituia într-o dovadă a trecerii romanilor pe aici. Dar muzeul școlar a fost spart într-o noapte și au fost sustrase de persoane răuvoitoare moneda respectivă, cât și alte două monede de un leu și de cinci lei din argint, cu portretul regelui Carol I.. Nu după mult timp apare și o a doua monedă romană de același fel, în posesia căreia intrase noul director Radu Cornel. Locul găsirii monedei se situa tot pe înălțimea terasată a râului Sabar la circa 500 m depărtare de punctul Măgura. Se pare că pe această terasă existau urmele unei comunități tribale preistorice, dar și urmele unei alteia, mai târzie (daco-romană), din prima jumătate a secolului al III-lea e.n. Nu au existat colecționari de numismatică în localitate, dar situația probabilă o constituie faptul, că ar fi existat în sec. al III-lea o circulație monetară romanică. Altminteri, cum se explică găsirea în pământ a acestei monede? Nu avem însă o atestare documentară a unei vechi așezări vidrene în timpul stăpânirii romane, dar se bănuiește faptul că zona a fost sub stăpânire romană și sub cea bizantină, o vreme. Împăratul Filip Arabul (244-249 e.n.) întărește principalele orașe din Dacia sudică (Sucidava, Romula, Drobeta), în schimb abandonează limesul Transalutamus și reașează apărarea romană din nou pe râul Olt. Filip Arabul acordă Daciei dreptul de a bate moneda de bronz proprie. Primele piese cu efigia împăratului pe avers și reprezentarea provinciei sub chipul unei femei ținând cele două legiuni staționate în Dacia, însoțită de Provincia Dacia pe revers, sunt emise în lunile iulie-august din anul 246. Doar timp de zece ani vor mai putea fi emise monede proprii în Dacia, pentru că în anul 256, emisiunile monetare încetează datorită unor noi și puternice invazii ale goților, carpilor, taifalilor și a altor seminții. Ce se va fi întâmplat cu comunitatea daco-romană de pe plaiurile vidrene până la evacuarea trupelor la sud de Dunăre, sub împăratul Aurelian (271 e.n.), este greu de spus. Formațiunea economică care există este obștea sătească. Părțile sudice ale Munteniei, Olteniei și Dobrogea vor fi protejate un timp de Imperiul Bizantin, începând cu secolul al VI-lea. Așezarea vidreană apare în atestări documentare tocmai în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Între aceste repere temporale este perioada istoriei nescrise. Cronicarul Mihai Sirianul ne redă cuvintele avarilor adresate celor din Peninsula Balcanică: „Iesiți, semănați și cultivați! Noi vă vom lua numai jumătate ca dare”. Popoarele migratoare au venit, o parte (cea rămasă) a fost asimilată, iar cea mai mare parte s-a „scurs” către alte părți ale Europei.

Pentru perioada care a urmat avem alte repere documentare. În anul 1960, Anton Ene, în vârstă de 87 de ani, afirma că bunicul lui îi povestise despre cum era viața în sat pe vremea lui. Arnăuții turcilor din epoca fanariotă adunau birurile care constau în galbeni și în oi. Aceștia îi scoteau forțat la corvezi, mergând călare și lovindu-i cu haropnicul. Nucleul satului Vidra a fost în partea sud-estică a comunei, acolo unde și astăzi se numește „Bragadiru de Jos”, ca element component al satului „Streinii Dobreni”. Dacă denumirile de Streini-Dobreni și acela de Vidra își găsesc o explicație, denumirile de „Bragadirura” și de „Bragadiru de Jos” rămân neexplicate, neavând o bază reală cunoscută. Catagrafia bisericească a protoeriei Sabarul din anul 1810 amintește de numirea celui de al patrulea preot la „Bragadiru de Jos”, localitate denumită astfel pentru a-l deosebi de celălalt Bragadiru aflat în amonte, spre comuna Măgurele. Lipsa documentelor de arhivă, a unor hărți privind vechile împărțiri boierești au contribuit la imposibilitatea de a explica cu siguranță această noțiune. Unele biserici din comună cum sunt cele din satele Crețești și Sbircea (Satul Nou) sunt mai nou construite. Despre biserica veche din Crețești, putem spune că nu ne-a rămas nici un document care să ne fi putut oferi unele date privind istoricul satului.

Ceva date s-au putut obține de la bisericile din Vidra și Șintești, în special de la fosta biserică din lemn din cimitirul Bragadiru, considerată monument istoric. Din nefericire, ea a fost mistuită de incendiu prin anul 1970. Satele Crețești și Șintești au avut primării separate în trecut și au aparținut uneori unor reședințe de plasă sau de raion diferite. Localitățile componente au aparținut cândva plasei Domnești, apoi plasei Sabarul și plasei Vidra. Mai mult decât atât, localitatea Șintești a aparținut și de sectorul 5 al Capitalei. Comunele (satele) amintite au aparținut și de județe diferite: de județul Ilfov, de județul Giurgiu și de Sectorul Agricol Ilfov (Ilfovul de azi). Argumentul principal care confirmă așezarea medievală târzie a satului Vidra îl oferă biserica din lemn asupra căreia merită să se insiste mai mult. Însemnările făcute pe trei bârne de la peretele pridvorului, precum și cele făcute pe peretele sudic al naosului (aproape de decorul absidei) au un caracter diferit: pe bârna a doua de sus se află încrustat în cifre anul 1733. Pe bârna a treia, o altă încrustare: „Leat 7303” (1794-1795), apoi „1882” (în cifre). Pe cea de a patra bârnă era conturată o bardă, apoi o încrustare cu alfabetul latin: „STOI(AN)”. Pe peretele sudic al naosului se află încrustat anul 1802. Se presupune că data de 1733 nu ar fi reală, deoarece folosirea în mediul rural în acea epocă a cifrelor arabe pentru numărarea anilor „în era noastră” era neobișnuită, cu alte cuvinte nu s-ar fi folosit. Citez: „Meșterul Stoian, autorul reparației bisericii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a făcut unele însemnări printre care și cea a anului 1773, încrustând și barda. Se pare că meșterul ar fi reconstituit acest an pe baza unei așezări bisericești din lemn (a celei reparate) considerând să facă și aceste însemnări. „Văleatul 7303” (1794-1795), pare a fi data adevarată a construcției bisericii întrucât ea corespunde cu aceea făcută pe icoana „Adormirea Maicii Domnului”, icoana hramului bisericii care se află în naos”. (în „GlasuI Bisericii” nr. 1 și 2 pe lunile ianuarie-februarie 1964, paginile 78-82 – revista oficială a Mitropoliei Ungro-Vlahiei). Însemnarea donatorului icoanei amintite vine să întărească criteriul după care s-a stabilit data construcției bisericii din lemn. Însemnarea avea următorul conținut: „De Constantin Țigănesc(u) post(elnic) 1775 martie 7”. Constantin Țigănescu a fost dregător fără portofoliu între anii 1780-1807, cu proprietate la Miroslăvești, nu departe de Pucheni și Țigănești. El este și ctitorul mănăstirii Țigănești (Ciolpani). Dacă unii cercetători cad de acord asupra datei de 1794-1795 a construcției amintite, părerea mea este că această dată nu înseamnă și data înființării comunei (satului Vidra) din mai multe motive. În primul rând, la baza bisericii din lemn s-a aflat și încă se mai află o bază din cărămida subțire și densă, încă în bună stare, fapt ce presupune existența anterioară a unei alte biserici. În al doilea rând „Catagrafia plăsii Sabarului” (1864-1904) datând din anul 1810 (paginile 13-14) întocmită de către diaconul M.Popescu, consemnează hirotonisirea și numirea celui de-al patrulea preot Stan Sin Vasile în anul 1785, în satul Bragadiru de Jos. Concluzia care se trage este că un cătun așa mic nu putea avea patru preoți, trei dintre ei servind cultul religios în anii anteriori, cel puțin la sfârșitul secolului al XVII-lea sau în primul spre al doilea deceniu al secolului al XVIII-lea. În al treilea rând, bătrânul Tuță Vlad în vârsta de peste 90 de ani, în 1962 declara că străbunicul lui afirmase că primii locuitori din cătunul Bragadiru, nu aveau biserică și nici preoți, serviciile religioase fiind făcute de preoți din satul Dobreni. După anul 1830, oficierile religioase la nașteri, botezuri, cununii și înmormântări erau făcute de „parohialnicul” Sin-Popa-Ioanu. Actele erau completate de dânsul și le semna folosind caracterele alfabetului chirilic, dar în limba romană. Biserica de care am amintit era remarcabilă din punct de vedere al artei constructive. Dimensiunile sale întreceau pe multe dintre bisericile construite din cărămidă. Lungimea era de 19m, iar lățimea de 6,5m. Lungimea bârnelor pereților principali atingea 12m iar lățimea acestora de 30-35cm. În privința locuitorilor din această nouă perioadă istorică s-a ajuns la concluzia, că aceștia au fost aduși pe moșiile boierești și domnești din alte localități, streini de Dobreni (sau străinași) ca forță de muncă, încă din timpul lui Grigore Ghica II (1733-1735) și chiar ceva mai înainte, în timpul lui Grigore Ghica I (1672-1673). Tot din familia Ghica, prințul Dimitrie Ghica împreună cu colonelul Solomon vor ridica și noua biserică din zid în anii 1871-1872, după cum arată pisania bisericii. Este posibil ca acest ctitor principal să fie aceiași persoană care a deținut și funcția de prim-ministru din noiembrie 1868 și până în februarie 1870. Un al doilea indiciu asupra locuitorilor îl constituie declarația locuitorului Constantin Rogoz în vârstă de 75 de ani care a afirmat, că un cumnat al Maricicăi Rogoz, pe nume de Bucur, din Scheiul Brașovului ar fi coborât cu 2000 de oi în urmă cu 200 de ani. Bunica acestui cioban, Petre Bucur Rogoz, era din localitatea „Șapte Sate” aflată și ea în Zona Brașovului. Dosarele de oficiere a practicilor religioase după 1830 cuprind nume de persoane și familii din acea vreme. Catagrafia din 1810 pomenește câteva nume de familii care au făcut danii pentru picturile bisericii. Citez: „Acești sfinți Voievozi s-au făcut cu cheltuiala lui Moș Nidelcu, Bunea, Tudor, Stan (Cioprica) Ion spre pomenirea dumnealor” (1868, ghenarie 27).

Pe baza declarațiilor bătrânilor, în această perioadă a evului mediu în așezarea aceasta ar fi venit și haiducii de pe Dunăre și din Codrul Vlăsiei. Constantin Rogoz de care am mai amintit ne-a prezentat și niște date care îmbracă aspectul de legendă. În codrul Vlăsiei, afirma el, activau în zona noastră haiducii Zdrelea, Mărunțelu, Dascălu și Cimpoeru. Existau două hanuri. Unul aparținea bunicului lui Nițu Petrache (în cătunul Vidra). Altul era situat pe drumul Beilicului numit „Hanul cu tufani”, situat la jumătatea drumului între Vidra și Grădiștea (unde a fost Cantonul C.F.R.). Stăpânul hanului era un turc. În zilele de sărbătoare se făcea horă, unde veneau fete și flăcăi din Streini-Dobreni, Colibași, Cimpurelu și Grădiștea. În zonă circulau haiducii pe seama cărora s-a născut și o legendă. Se spune că turcii ar fi ascuns în drumul lor spre Giurgiu, o comoară constând numai din galbeni, peste care ar fi dat haiducii Zdrelea și Mărunțelu. De la locul unde au găsit-o, ar fi mutat-o în aproprierea hanului de la Tufani. Niște țărani ar fi dat de ea, așa cum era, așezată într-o căldărușă de aramă. În momentul în care aceștia au început să vânture cu mâinile galbenii de aur, monedele s-au transformat în pietre. „Minunea” i-a înfricoșat așa de tare încât părul li s-a albit și au aruncat căldarea „diavolului” cuprinși de nebunie. Dar să nu uită că „ legenda e…legendă!”. Adevărul este însă că haiducii mâncau la han și apoi plecau. Așa făceau și la Hanul lui Nițu unde astăzi locuiesc stră-stră-nepoții lui. Până după Alexandru loan Cuza, mai precis după domnia lui Carol I-ul, țărănimea era străină de ceea ce însemnă lupta politică. De altfel, nu erau înființate nici partide politice. Acestea apar distinct în epoca modernă a României. Nici atunci nu se gândesc să se avânte mai substanțial în viața politică, din cauza programelor partidelor, al căror conținut nu oferea posibilitatea de angajare în viitoarea politică.

Întreaga populație a satului Vidra, rămâne credincioasă bisericii ortodoxe și participă activ la slujbele religioase, mai ales la sfârșitul mileniului al doilea. Preoții aveau mai multă autoritate, se bucurau de un bun prestigiu în conduita morală și prin faptul că mulți dintre ei erau și învățători. În privința modului de viață se poate afirma că erau prea puțini săteni înstăriți, majoritatea fiind sub cota medie a existenței cotidiene. Îmbrăcămintea și încălțămintea erau confecționate în propriile gospodării: cămăși și izmene din in, tort sau pânză, hainele, pantalonii și vestă din aba. Șubele de iarnă erau confecționate din piei de oaie-argăsite. Femeile țeseau mătasea de borangic pentru ii, marame și ștergare de împodobit locuința, cămăși din pânză albită cu flori și bagatele. Încălțămintea era confecționată în gospodărie din piei de porc (opinci) și pentru femei și pentru bărbați. Mulți umblau în timpul verii desculți. Bărbații purtau vara pălării, iar femeile basmale. Daca bărbații purtau iarna cojocul sau șubă, femeile purtau cojocelul, broboadă și scurteică din blăniță. Mâncarea o pregăteau acasă, sau vara la câmp. Fierbeau pe câmp fasolea în oale de lut, se aprovizionau cu lapte, ouă, pâine (sau mămăligă) de acasă. Abia după înființarea școlilor de patru clase în mediul rural, copiii încep să urmeze la școala, băieții mai mult, fetele mai puțin. Asistența medicală era insuficientă. Localul propriu nu există și nici personalul medical nu era asigurat, acesta fiind nu numai insufficient, dar și cu o pregătire profesională insuficient de eficace. Nu mai vorbim de farmacie și de medicamente. Problemele sanitare erau destul de serioase. Multe se „rezolvau” cu moașa din sat, sau cu felcerul, ori frizerul. Clăcașii de aici își construiau casele cu cel mult două odăi, o tindă și un celar (cămară), materialele folosite în construcții îl constituiau bârnele, chirpiciul și mai puțin cărămida. Locuințele aveau geamuri mici, iar casele erau scunde, cu lumină puțină, cu acoperișul în două pante și acoperite cu stuf (de obicei trestie) tăiat în formă de solzi. Casele acoperite cu tablă erau foarte puține.