Nu, nu este nimic pastoral în cuvântul de afirmare și mândrire (!) cu instituirea unei așa-zise „Duminici a migranților români”… Nu este nimic creștin din partea capului bisericii noastre în a-i „migra” apastoral-epistemologic pe românii noștri trudind departe de fruntariile țării într-o etichetă, nu doar forțat desprinsă, ci voit lipsită de identitatea de sine prin valorizarea rădăcinilor, obârșiei de limbă, vetrei-altar de rugă a semenilor noștri. A românilor noștri din Exil, a acelora din Diaspora, din comunitățile „de afară” a celor alungați din țară de sărăcie, după ’90, a acelora aflați într-un „afară” devenit atemporal, a acelora viețuind acolo, pretutindeni, în jurul fruntariilor țării mamă. Și care, niciodată nu au fost migranți!… Chiar dacă au plecat de nevoie și de nevoi, ei au format micile noastre românii de dincolo de fruntarii, așezând, prin nevoințele lor, prin contribuțiile lor, prin dorul de țară, toate acele mici românii din jurul nostru… Acele insule mărginind însăși patria-mamă… Și care au făcut posibilă existența unei Românii dodoloațe și prin micile românii din jurul ei…
Acei români care, istoricește, au creat Exiluri din nevoia de a-și afirma identitatea departe de țara unde erau vânați, care au constituit și s-au constitut în diaspore, iar mai târziu, după 1990, în acele comunități ale nevoii „de pretutindeni”… Dar niciodată românii plecați în lume nu au fost migranți!… Au avut identitatea lor pe care au purtat-o dincolo de granițe… Și pe care, astăzi, tocmai biserică mamă nu doar le-o refuză în afirmare, dar le-o și destructurează… Prin feluriți detractori și patibulari ai identității noastre ortodox-creștine… Și care sunt, acolo, în partea zidită prin întronizări deja fățiș venetice ale bisericii noastre…
Iar acum poate înțelegem rostul și felul de așezare a cuvintelor cu venin de otrepe din discursurile chiar purtătorului de cuvânt al unei părți de biserici înstrăinată de firea și ființa ei naturală… Acele vorbe care afirmau că a fi mândru că ești român „denotă o absență a lucidității”, fiind certați de acest păgân glăsuitor și blasfemător cu vorbele de duh ale unor Adevărați Arhierei și Duhovnici ai Bisericii Noastre, că nu avem de ce să ne mândrim cu toate cele săvârșite de înaintași, având cu ei doar un soi de legătură „prin firul adamic” (!)… Nu de sânge, nu de conștiință, nu de neam… Și nu a fost simpla rătăcire demonică a unui acreștin purtător de cuvinte… Ci o altă dogmă zidită peste vorbele și modelele strămoșești, încercând a acoperi Duhul Sfințeniei neamului nostru cu otrava glăsuitoare a otrepelor slujind la porțile străine, nu doar ale celor lumești nouă, ci și ale celor întronizate în sfințenie în și prin credința strămoșească…
Or, când capul bisericii vine și face o apastorație prin fundamentarea necesității trecerii în Calendarul Nostru Ortodox a unei „Duminici a migranților români”, nu una a românilor din Diasporă și Exil, nu una „a românilor de pretutindeni”, formularea necanonică folosită într-un soi de progresism timpuriu (dar nu întâmplător!) de unele guverne precedente, și care voiau să acopere durerea istorică încă nedeplin consemnată a exilului și nevoințele adesea deznădăjduite de uitarea de ei, de fii și fiicele țării, chiar de către patria mamă, nevoințe și năzuințe purtate în deja de acum decenii de diasporeni, avem dovezile încercării înstrăinării Bisericii de noi… Doar că, iar asta nu vor înțelege niciodată detractorii și veneticii, aceea înstrăinare se va produce doar față de acel corp neutil ortodocșilor…
Pentru că apărarea credinței și neruperea de trupul, sângele și ființa trăirii ortodoxe și creștine nu se va face prin cuvintele anti- și apostorale ale unor vremelnici trăitori în neduh… Căci, ea este ființă din ființa noastră… Și nu poate fi smulsă din credincioșii cu adevărat rugători și încredințați în nădăjduirea lor față de icoanele nădejdilor celor deznădăjduiți…
Lasă un răspuns