„Cea mai scumpă fotografie „românească“ din toate timpurile” – Dansatoarea Lizica Codreanu și fotograful Constantin Brâncuși

O fotografie a dansatoarei românce Lizica Codreanu realizată în anul 1923 de către marele sculptor Constantin Brâncuși chiar în atelierul său din Paris a fost adjudecată în octombrie 2012, la o licitație a Casei Sotheby’s, pentru suma de 42.750 de euro, devenind astfel „Cea mai scumpă fotografie „românească“ din toate timpurile”. În imaginea imortalizată pentru posteritate apare Lizica Codreanu dansând cu gândul la Pasărea Măiastră, printre sculpturile din atelier. Dansatoarea Lizica Codreanu-Fontenoy s-a născut în 1901 la București, a terminat Școala de Belle-Arte (arte plastice, dar și cursuri de balet și dans modern), după care, ca orice tânăr cu înclinații artistice din perioada aceea – și care, evident, avea și o familie cu destui bani –, a plecat la studii la Paris. Lizica Codreanu excela la balet clasic, dar după ce a intrat în cercurile avangardiștilor a început să inoveze, prin mișcări, dar și costume sau machiaj, ce însemna pe-atunci un spectacol complex de dans. Între 1922 și 1928 a fost asistenta lui Brâncuși, ajutându-l și inspirându-l. Din îmbinarea celor două arte (sculptura și dansul) avea să se nască o armonie, o vibrație ce va conduce către opera unice. Dacă în sculpturile lui Brâncuși putem ghici mișcarea dansului hypnotic și în coregrafia Lizicăi putem descoperi geometrizarea mișcărilor.

De altfel Brâncuși i-a și creat Lizicăi un costum avangardist cu care aceasta apare într-una dintre fotografiile păstrate din acea perioadă. Ca trivia, Lizica Codreanu a deschis la Paris, în 1938, primul centru european unde se preda hatha yoga – printre clienții celebri s-au numărat și Coco Chanel și Eugen Ionescu. „Procedura” reprezenta un melanj de elemente originale preluate din învățăturile yoga, acupunctură chinezească, gimnastică suedeză și unele practici populare românești, la care se adaugă cunoștințele sale despre dansul modern. Printr-o colaborare cu medici specialiști, în perioada 1945-1971, ea transformă această activitate într-o terapie care consta în masarea fiecărei vertebre cu talpa piciorului, în vederea înlăturării durerilor cauzate de oboseala fizică sau de poziții incorecte ale corpului, pe fond muzical. Lizuca Codreanu a interpretat rolul unei dansatoare în filmul Le Petit Parigot⁠ (1926), regia René Le Somptier. Lizica Codreanu s-a alăturat artiștilor din Paris care au fost parte din experimentele artistice ale avangardei pariziene ale epocii. A refuzat tiparele dansului clasic, a evitat trupele şi a încercat să ajungă la o regie personală şi autonomă. Futurism, constructivism, dadaism sunt curente artistice pe care dansatoarea le-a trăit în teatrele şi cafenelele Parisului, unde a trăit şi a creat cot la cot cu artişti din linia întîi: soţii Delaunay, Tristan Tzara, Eric Satie, Constantin Brâncuşi, Jean Cocteau etc.

Sonia Delaunay şi Constantin Brâncuşi au gândit costume speciale pentru ea, dovezi fiind seriile de fotografii bizare în care apare statuară în posturi geometrizate: un adevărat „Pierrot”, mecanicist şi sfidător, care nu are nevoie de o scenă, ci doar de un „cadru”. Ca asistentă a marelui sculptor și artist, a dansat în atelierul lui Brîncuşi și s-a lăsat fotografiată de el. Au devenit celebre instantaneele din timpul interpretătii „Gymnopediilor lui Satie”, când dansează purtând costumul creat pentru ea de sculptor. Lizica Codreanu a ieşit din turbionul vieţii artistice în plină glorie, când era recunoscută de lumea artisitcă a Parisului, s-a căsătorit şi a plecat în enigmaticul continent asiatic. A văzut India alături de soțul său, a străbătut apoi China în lung şi-n lat şi a născut un copil la Shanghai. Presupunem că a trecut prin calvarul unei căsnicii nefericite, cu un soţ absent, infidel şi opioman, jurnalistul Jean Fontenoy. În cele din urmă a divorţat de acesta. S-a îmbolnăvit de malarie şi s-a întors la Paris, unde, când n-a mai putut dansa, a predat hatha-yoga într-unul din primele astfel de studiouri din Paris şi i-a atras cu terapiile ei alternative pe Coco Chanel, Olivia de Havilland sau pe ducele şi ducesa de Winsdor, între mulţi, mulți alţii. A vrut să ofere terapie prin mişcare pentru fiecare corp – individ în parte, să înţeleagă relaţiile care se exprimă prin dans, să trateze corpul cu atenţie la ritmurile şi la adevărurile lui. Nu ştiam nimic despre toate astea înainte să descopăr cartea Doinei Lemny, „Lizica Codreanu. O dansatoare româncă în avangarda pariziană”, apărută la Editura Vellant. Doina Lemny este cercetător la Muzeul Naţional de artă modernă, Centrul Pompidou, cunoscută în primul rînd ca specialist în opera lui Brâncuşi. Scrie cu autoritatea expertului despre mai multe figuri ale avangardei artistice, conferenţiază, publică articole de specialitate şi s-a îngrijit de arhivele pe care Brîncuşi le-a lăsat moştenire Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris. Cartea despre Lizica Codreanu are contururile unei monografii, destul de sumare însă pentru cît de excentrică pare să fi fost dansatoarea. În cazul unei arte care nu lasă multe urme, cum e dansul, e mai complicat să strîngi material pentru o monografie făcută din multe cărămizi. Informaţia, atîta cîtă e, e esenţială şi coerent recuperată, compensată însă de o avalanşă de fotografii absolut spectaculoase, de documente inedite şi extrase din scrisori, multe din arhiva familiei dansatoarei. E reconstruit parcursul ei din casa părintească din Bucureşti pînă la ultima ei opţiune în legătură cu mişcarea şi dansul: deschiderea centrului din strada Anjou, numărul 9. Franco Lucentini – scriitorul italian care, împreună cu Carlo Fruttero avea să semneze nenumărate romane poliţiste, dintre care cel mai cunoscut rămîne Femeia de duminică – asistentul ei, la vremea respectivă, descrie în felul urmăror metoda dezvoltată de Lizica Codreanu: o teorie bazată pe principiile din hatha yoga, din gimnastica suedeză, din acupunctura chinezească, din posturile egiptene inspirate de obiectele de artă expuse în cabinet, din practicile ţiganilor, cunoscute de doamna Codreanu din România natală şi din principiile dansului modern. Cei care sunt pasionaţi de avangarde şi interesaţi de amănunte concrete, picante, ar fi prea mult spus, dar colorate, să zicem, au ocazia câtorva astfel de momente.

Dansatoarea Lizica Codreanu-Fontenoy a plecat spre stele în 1993, la 92 de ani, aflându-se la Louveciennes, Île-de-France, Franța. A fost omagiată așa cumsecuvine de Biblioteca Națională Franceză, în cadrul unei expoziții ce a purtat numele de „Le cinema aux rendez-vous des Artes”. Fotografia sa nemuritoare făcută de Brâncuși „merge mai departe” și rămâne „cea mai scumpă fotografie românească”. Cea mai scumpă a doua fotografie românească este un autoportret realizat în 1925 tot de Constantin Brâncuși. De data aceasta alături de artist se află câinele său, Polera. Este o fotografie pe care artistul român a scris și o dedicație: „Cu drag, la toți Codrenii, Polera și Brâncuși” – și care a fost vândutâ, în cadrul aceleiași licitații a Casei Sotheby’s cu 16.250 de euro. Prin urmare, nu va mai mira pe nimeni atunci când va afla că și pe piața românească cea mai scumpă fotografie vândută vreodată îi aparține tot lui Brâncuși. Este tot un autoportret al artistului, care a stabilit acest record înregistrat în anul 2010, de Casa de licitații „Călușari”, când această fotografie a fost adjudecată contra sumei de 7.000 de euro.

Pozele cu Lizica Codreanu și Constantin Brâncuși sunt cele mai valoroasă fotografii românești și din România. Astfel, o dansatoare vestită și un sculptor mondial au realizat nu numai opere unice în arta lor, dar și capodopere în arta fotografică românească… (G.V.G.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*