Aidoma unui îndreptar de spovedanie a vieții în viață, „Bărbatul de lut”, se constituie într-o veritabilă bibliotecă de trăiri, culeasă parcă din ulițele vieții, de jos, de la gura satului „moromețit” în sfaturi și tâlcuiri, spre un sus al înțelepțirii prin pelerinaje la poarta cuvintelor de duh, dar și de folos, ale monahiilor… Sunt secțiuni pe orizontala vieții de vatră, aproape la dimensiunea de reflecție antropologică a prozatorului indexând repere dintr-un neam și dintr-o țară, cândva cu adevărat din lut divin, în cuvinte meșterite în limbajul de narator al arhaicului, dar și pe o verticală a descoperirii sinelui și a înălțării acestuia spre cer, pe calea destinului-cunoaștere.
Un volum ce pare a se fi întrupat de sub penița autorului pentru a revela, din rânduri mascând biografii, jurnale, narațiuni, aforisme dar și stihuri, secțiuni cinematografice remodelându-se ubicuitar în șarjele bulgărilor de creație ale autorului. De altfel, autorul balansează cu multă finețe între felurite forme metaforice, uneori, aidoma unui scenarist, conturând un imaginar în descrieri și decupaje de timp și spațiu, de vremuri în vremuri, de conjuncturi în conjuncturi, apoi trecând totul prin ochiul critic al unui regizor ce-și potrivește cu meticulozitate descriptiv-analitică toate acele prescenarii gândite și frământate până la formele lor de scripturi, în unele dintre acestea, secvențele fiind construite și îmbinate parcă din vorbe și zvonuri prinse și culese din acele numeroase „Poieni ale lui Iocan” traversate în viață de autor, altele întrupându-se chiar din trăirile unui om greu încercat de viață, ca trecător pe acele tăcute dar pline de spini cărări în cruci de durere, drumuri de viață mărginite și de povara umbrelor acaparatoare ale altor destine din imediata lui vecinătate, toate, redate prin îmbogățiri de simboluri, pentru ca, apoi, întreg șuvoiul scrierii, izvorât din izvodirile, aici line, dincolo tumultuoase, să-și sape propria albie într-o vale a plângerii extrem de cerebrală ca relatări ca mesaje și sensuri morale.
Și totuși, chiar dacă toate cadrele sunt bine așezate în trecerea lor către cititor, romanul de față nu este o scriere fluviu, „dintr-o suflare”, în acel continuum al scrierii nerăbdător a se așterne, ci, se relevă în capitole de sine ce pot fi privite și ca nuvele frumos aliniate într-un șirag al expozeului de și despre momente și schițe ale vieții, dezvăluind adesea însăși trăirile scriitorului în clipele de căutare.
Privind, așadar, eleganța metaforelor, finețea alegoriilor și așezarea unor parabole desprinse parcă dintr un grafen metafizic, putem trăi acest volum, nu doar că lectură despre celălalt, dar și ca formă de reflectare a propriilor noastre lumii, a intersectării ori chiar suprapunerii lor, printr-o oglindă deschizând fereastra lumii…
Și regăsim în această carte și o indiscutabilă sociologie a trăirilor din scrierile așternute din trăiri și observații, ce se grupează într-o narațiune ce trece în mod firesc hotarul spre istorisirea de reportaj liric. Și chiar dacă, uneori, par doar simple desprinderi decupate și reinterpretate din ferestrele-crâmpeie defilând prin fața ochilor și a ochilor minții lui Gheorghe Urzică, aici întâlnim, de fapt, tocmai acel areal de proză, și chiar cronică a timpului, lipsă din literatura noastră post-decembristă, autorul țesând într-un panteon atât de necesar redescoperirii noastre, ca norme, valori, repere, demnitate, moralitate, dar și hibe și atavisme, o pânză de șevalet literar pe acel loc gol pe care pe care nici unul dintre marii scriitori, de la care ne-am fi așteptat a aduce, în Agora post-decembristă, romanul-social al altor vremuri (scriitori deja trecuți de putința de a-și mai desfereca operele pseudoînregimentate ori încuiate chiar de ei în sertarele unor supralicitări de valori), nu a fost, dară, în stare să-l așeze ca aceea vertebră lipsă atâta amar de vreme din coloana, adesea de cauciuc, a literaturii noastre.
„Bărbatul de lut” este în sine chintesența unei argile încă vii într-un panteon rămas cu multe prea multe repere, nu doar nezidite, dar nici măcar agățate ca etichete a ceea ce vor fi cândva.
Sigur, poate părea că acest volum, de atmosferă, de radiografie, de stare, de empatie, de status social al socializării dar și desocializării, și nu doar antropologice a ființei neaoșe, vine prea târziu pentru a umple acel pustiu al unei adăstări a literaturii din sertare, gol devenit hău de neputință în deja prea multele decenii de așteptare. El vine într-un context în care acel loc al unor imagini, deja arhaice și pentru noi, nu mai poate fi umplut pentru că nu mai există… Așa cum multe alte repere, valori ori măcar referințe nu mai există nici măcar ca scheletice pagini „îngolite” de cuantumul literaturii noastre.
De aceea, valoarea volumului lui Gheorghe Urzică rezidă tocmai în reamintirea, pentru generațiile deja trecute, și descoperirea, pentru aceia care vin acum din urmă, a unei vieți așa cum a fost ea, cu bunele și rele unor vremuri, cu straniile coincidențe ale unor intruziuni, delațiuni și gesturi imorale, dar și cu plinul de clepsidră al părții de timp trecute deja de punctul de separație al nemărginirii scurgând nemărginire… O carte ce mâine poate deveni acel manifest al nesupunerii, prin redarea miicimei dintr-un alt timp, prin relatările despre lepădările de semeni ale unor lepădături din conjuncturi de vremuri, prin devoalarea, cadru cu cadru, fie și în retine din celuloid alb-negru, ale imposturii și ipocriziei din acele vremuri dintr-un lut nedivin ce pare a nu se fi remodelat nici măcar azi, acum, aici, în părțile lui cele mai anoste. Căci, nu-i așa?!, întunericimile de ieri sunt azi nu doar umbre, ci pete și mai închistate în sordida epopee al acelora netreziți nici măcar de lipsa sunetului cheițelor spre libertate…
*Gheorghe Urzică – Bărbatul de lut, roman, 2023
Lasă un răspuns