Îmi pare rău, foarte rău pentru toți „sfintișorii” cu pietre și cataroaie în mâini, aceia care au hotărât exact din dimineața Izvorului Tămăduirii să își dea ei cu părerea despre depresie! Îmi pare și mai rău pentru toți acei slujitorii ai Domnului care au aderat la mișcarea de infierare a depresivilor. Îmi pare rău, îi iubesc din tot sufletul meu, dar nu pot fi de acord cu ei de data asta. A spune ca Dumnezeu îi vindecă pe toți oamenii cu depresie este egal cu a spune ca Dumnezeu ii vindecă pe toți oamenii de cancer. Da, Dumnezeu ne poate vindeca de toate. Nu doar cred, știu asta, o simt în fiecare celulă a ființei mele. Dar Dumnezeu nu ne vindecă pe toți. Și nimeni, nici măcar cinstiții Preoți sau monahi și monahii (și spun asta cu toată dragostea) nu are harometru și „credințometru” ca să își permită să spună că „xulescu” are depresie pentru că nu are Credință, nu ține post, nu se spovedește, nu se duce la Biserică. Cu sau fără haină preoțească, ei nu îi urmăresc pe toți depresivii ca să dea asemenea verdicte – care verdicte nici măcar nu sunt în spiritul Ortodoxiei.
Când ești Creștin Ortodox ai datoria să îți cercetezi și să îți iubești aproapele. Nu să te apuci să înfierezi, să judeci și să te crezi un Hristos mai mic pe pământ. Și le transmit acestor oameni prea grăbiți și mult prea plini de râvnă în judecarea aproapelui că milioane de oameni nu își pun capăt zilelor exact pentru că au credință! Exact pentru că se roagă, exact pentru că țin post, exact pentru că merg la Sfânta Biserică. Pentru că de cele mai multe ori familiile depresivilor gândesc exact ca barometriștii harului – în afară „judecați de valoare”, de stigmat, acești oameni bolnavi nu primesc niciun fel de înțelegere. Ci sfaturi prețioase de la pretinșii specialiști, care, de cele mai multe ori, se cred la un concurs de suferință și încep să țină monologuri despre cât au îndurat ei și nu au făcut depresie! Iar dacă ar fi cum spun acești acuzatori ai depresiilor, că depresia îi atinge numai pe cei lipsiți de Dumnezeu și pe cei prea păcătoși nu ar exista preoți și călugări depresivi. Și nu de ieri, de azi! Că nu e nimeni fără de păcat. Și doar Domnul știe exact ce e în sufletul fiecăruia și câte păcate are. Că absolut toți avem eresuri încondeiate pe răboj. Fără excepție.
Sfântul Casian vorbește în Filocalia despre depresie ca despre o boală. Sfântul Siluan Antohitul a suferit de depresie ani de zile. Cine sunteți voi să nesocotiți spusele Sfinților Părinți, care tratează întristarea, depresia drept boală a sufletului ca să ii învinuiți că s-au procopsit cu ea pe cei care suferă deja ?! Au oare nu ajunge suferința lor?! Sau vă închipuiți că cineva își dorește să o aibă? Depresia nu e o boala cu transmitere sexuală pe care o faci pentru că te-ai lăsat dus de val și pe care ai fi putut să o previi. Această nu este o atitudine de ortodox. Iertăciune, dar nu e! Să lovești pe cineva deja căzut nu e un lucru pe care sa îl facă un creștin. Iar în privința medicamentelor, a antidepresivelor, să o lase baltă acești oameni. Sute de milioane de persoane duc o viață normală, cât de cât echilibrată, datorită inhibitorilor SSRI. Încă avem sfinți doctori în calendar. Pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni. Inclusiv doctori. Și nu prin harometriștii de ocazie.
Sunt zeci de mii de studii care au demonstrat că depresia are la bază un dezechilibru chimic la nivelul creierului. În urma șocurilor emoționale, a necazurilor, a stresului susținut, creierul obosește și nu mai poate produce suficientă serotonină. Nu acuzați pe nimeni cu insuficiență hepatică, cardiacă, renală, pulmonară de lipsă de credință, nu? Atunci de ce o faceți cu depresivii?! Știați că depresia are și o componentă genetică?! Unii oameni sunt predispuși din naștere la depresie. Unii oameni sunt mai empatici decât alții. Empații au cele mai mari „șanse” sa facă depresie. Pentru că, pe lângă necazurile lor, le simt și pe ale voastre ca și cum le-ar aparține! De aceea empații sunt primii care vă ajută, pentru că ei vă simt durerile și necazurile. Și voi ce faceți? Le spuneți că sunt nebuni, păcătoși… Știați că depresia are o afinitate și pentru oamenii cu inteligență peste medie? Pentru că o altă manifestare în depresie este gânditul prea mult. „Overthinking” cum ii zic englezi. (…) Când vă mai mușcă dracul mândriei și vă umflați că sunteți sănătoși și vă împăunați cu credința voastră, cu cât de buni sunteți voi în comparație cu păcătoșii și necredincioșii depresivi, opriți-vă! Pentru că depresia nu e necredință și nu e nebunie. Nu e nici deznădejde, cum vă închipuiți voi. Depresia este despre sentimentul că orice ai face, nu este de ajuns. Și faci mai multe. Și mai multe. Și tot nu e de ajuns. Tragi singur de tine până ajungi să nu mai ai de ce trage. Că nu mai ai putere. Ești o cochilie goală, în care nu mai încape decât gândul la Dumnezeu. Depresia e oboseala sufletului. E sentimentul inutilității tuturor eforturilor tale. Și nu, depresivii nu plâng neapărat cu zilele. Uneori nici nu plâng. Nu pot plânge cu anii, deși sunt frânți pe dinăuntru. Sufletele depresivilor sunt într-o nesfârșită durere și hemoragie. Și de cele mai multe ori, nici măcar pentru ei, ci pentru ceea ce se întâmplă în jurul lor și ei nu pot opri.
Pe acești oameni îi înfierați, de aceștia va bateți joc, pe seamă lor faceți glume proaste, crezându-vă isteți. Depresia nu e un episod de tristețe. Un episod de tristețe dispare după o lună, două. Depresia te ține prizonier cu anii! Chiar cu zecile de ani! Când te atinge, vine la pachet cu anxietatea. Somatizezi. Credința și logica îți spun că nu ai motive sa te simți așa. Și te rogi. Te rogi la nesfârșit, ore întregi. Te concentrezi pe rugăciune, o repeți fixându-te pe sensul fiecărui cuvânt, ca să poți ignora ceea ce corpul tău îți ordonă să simți! Iar de veți auzi că un apropiat nu a mai rezistat și și-a pus capăt zilelor într-un moment în care nu a mai rezistat și a cedat, în loc să îl căinați pe „nebun”, căinați-vă pe voi! Căinați-vă ca ați fost orbi și surzi la suferința aproapelui vostru, pentru că erați prea absorbiți de propria voastră măreție și lipsă de păcate. Depresia se ține sub control prin Credință. Prin dragoste de aproape. Nu trece printr-o singură spovedanie, printr-un singur post. Trebuie și tratament, și răbdare. Infinită răbdare și multă, multă, multă dragoste!
Depresia nu alege, așa cum cancerul nu alege. Și cum nu îi spuneți unui copil că are cancer pentru că l-a bătut Dumnezeu că e păcătos, nu aveți niciun drept să îi spuneți asta unui depresiv. Rugați-vă să nu vă ajungă vreodată. Rugați-vă să nu mai lovească pe nimeni. Și încă ceva: nu mai preluați ideile altora, nu mai scrieți despre subiecte despre care nu știți nimic, nu mai râdeți superior și nu mai judecați, că vă cereți osândă… Vă rog din tot sufletul meu. Opriți-vă să mai dați cu pumnii și picioarele în oameni deja sparți în mii de cioburi!
Lasă un răspuns